O POLITICĂ A DISIDENȚEI LA SBURĂTORUL?

Un episod care a precedat cu destui ani fondarea cenaclului mi se pare relevant de la bun început, fiindcă e posibil ca el să fi modelat percepția lui Lovinescu asupra conflictelor în societatea literară. Se ştie că amfitrionul de la Sburătorul a căutat în tinerețe să se integreze – la Sămănătorul lui Iorga mai întâi, apoi la Convorbirile critice a lui Dragomirescu. Această din urmă încercare s-a sfârşit cu una dintre cele mai celebre polemici, cea în jurul Impresionismului în critică. Episodul l-a urmărit pe Lovinescu, în sensul în care a perceput ruptura lui de Convorbiri ca un act definitiv, fără recurs. Apropierea de Dragomirescu, prietenia care i-a unit, sentimentul afinității, pe care corespondența bogată purtată de cei doi între 1905 şi 1913 o reflectă din plin nu au putut să medieze o împăcare. Deşi provocase el însuşi ruptura, tânărul Lovinescu s-a văzut obligat să accepte imposibilitatea revenirii. Desfacerea de Convorbirile critice s-a constituit pentru el într-un memento al pericolelor care amenință o societate literară. Aş îndrăzni să spun că, zece ani mai târziu, când a conceput normele de conduită şi de sociabilitate literară de la Sburătorul, Lovinescu a făcut-o sub impresia acestui episod din 1909. 

Proiectul grupării pe care o fondează în 1919 nu e totuşi, nici pe departe, cel al unei comunități literare constituite pe afinitate electivă şi e, la fel de puțin, orientat spre o formă de creație colectivă. Dimpotrivă, acest proiect s-a construit, cum se ştie, ca o utopie a singularității radicalizate. În 1919, în primul număr al revistei, criticul anunța că noua publicație nu va ilustra o „formulă”, ci se va pune în slujba talentelor, în toată diversitatea lor. Scriitorii erau chemați să iasă din izolare şi să adere la grupare pentru a se folosi de ceilalți în scopul unei definiri singularizante. Departe de a exclude conflictele, formula aleasă le oferea spațiul ideal pentru a se produce. 

Odată cu proiectul, Lovinescu a prevăzut însă şi o strategie pentru a gestiona disidența în interiorul grupării sale. În câteva rânduri, de-a lungul celor mai bine de 20 de ani de activitate a Sburătorului, s-a văzut nevoit să o regândească. Se pot astfel distinge câteva „vârste” – câteva momente şi un  parcurs evolutiv al acestei preocupări obsesive. Dacă episodul din 1909 nu l-a influențat pe amfitrion în alegerea modelului propriei comunități, a făcut în schimb din el artizanul unei politici de control a disidenței. 

 

Strategia conflictului interior

Ideea primă a lui Lovinescu a fost să nu inhibe conflictele, ci să le scoată la  suprafață – le-a încurajat să se manifeste. Primul volum din Agende (care consemnează activitatea cenaclului între 1923 şi 1926) îl arată preocupat de detectarea celor mai mărunte surse de tensiune – să identifice punctele nevralgice în reacțiile grupului – încercând să anticipeze exploziile. „Discuții cu Rebreanu – în chestiunea premiilor. Mă va înjura la România”; sau „Vladimir Streinu şi Cioculescu – discutăm despre importanța Sburătorului. V.S. califică activitatea mea « oportunistă » – nu se explică, îşi rezervă însă drepturile să explice în « memoriile » sale. Tânărul fierbe însă un venin foarte personal şi-l mai trece şi lui Cioculescu. Să vedem” (I, 73); sau „Pare-se că Cioculescu mă debinează că nu-s « critic ». Să-l încurajez” (I, 75); sau „Cioculescu – cu care mergem de vedem noua copertă a Istoriei civil. rom. În fond e un sanielevicist – şi, poate, un ostil” (I, 91). S-a vorbit plecând de la aceste notițe de natura suspicioasă a lui Lovinescu, de incapacitatea lui de a privi umanul sub specie altruistă. Nu e însă numai suspiciune, câtă vreme tensiunile pe care le anticipează dau naştere unor conflicte efective. E vorba de mai mult: de o intenție de a încuraja aceste tensiuni să se manifeste. Lovinescu nu e în fapt temător, ci provocator. 

Mecanismul psihologic apelat e unul simplu: descărcându-se imediat şi continuu, micile nemulțumiri consumă resursele de negativitate ale grupului. Se evită astfel conflictele majore, conştiințele se eliberează în focuri de paie. Intuiția lui Lovinescu se verifică de altfel, căci niciunul dintre cei care părăsesc grupul în această perioadă nu o face definitiv. Cu toții se întorc. Lovinescu numără însă zilele, săptămânile, lunile acestor absențe şi le consemnează în Agende. E mereu temător. „Camil Baltazar reapărut! Fireşte că nu-l întreb asupra eclipsei sale” (I, 55); „Igena Floru apărută după mare lipsă” (I, 42); „Tutca Ştefănescu apare după o dispariție de aproape o jumătate de an” (I, 44); „Reapariție senzațională dar dezagreabilă: I. Barbu!” (I, 55); „Ilarie Voronca reapare, plin de false floricele şi cu L’Esprit Nouveau în buzunar” (I, 57); „Cioculescu reapare şi el” » (I, 57); „Extraordinară e apariția lui Baltazar!” (I, 59). Descărcările umorale permanente protejează şi de un alt pericol asupra căruia criticul pare avertizat: cel al contrafacerii. Obligat de o societate literară care îi impune prin neutralitate, scriitorul devine repede inautentic: îşi falsifică reacțiile, îşi ascunde nemulțumirile. Sforțările lui neîncetate de a fi altfel decât e nu pot sfârşi decât prin a-l îndepărta de cerc. În locul unei asemenea neutralități impuse, Lovinescu apreciază relațiile naturale. Vorbeşte în mai multe rânduri despre importanța sincerității pentru sănătatea grupului.

Ceea ce caracterizează însă, îndeosebi, această etapă e preocuparea marcată a lui Lovinescu pentru internalizarea conflictelor. Grupul trebuie să îşi consume nemulțumirile, dar nu în afara lui, ci înăuntru, în propriul cadru. E şi epoca în care amfitrionul încurajează discuțiile în contradictoriu pe marginea lecturilor făcute în comun. Lovinescu crede în acest moment că disputa de idei poate fi utilă comunității de lectură pe care o crease. Un text al lui Camil Baltazar care evocă „după-amiezele de dispute şi duelări în spirit din odaia din strada Câmpineanu”, reproduce cu fidelitate vectorii strategiei lovinesciene: „Erau puțini şi oarecum prețioşi cei ce se întruneau aici în fiecare duminecă, dar discuția avea un nivel şi un prestigiu oarecum solemn, de tineri prelați adunați sub semnul liturgic al unei chemări magice. Aderca, Tudor Vianu, G. Murnu, Dragoş Protopopescu, Alice Soare, Vladimir Streinu, Gh. Brăescu, I. Petrovici, Mihail Iorgulescu şi alți vreo câțiva pe care îi voi fi uitat formau oarecum un grup compact şi unitar.  Poeții, mai ales poeții, formau un nucleu din care porneau temele cele mai subtile de discuții şi controverse. Şi Ion Barbu şi F. Aderca, şi Vladimir Streinu şi Camil Petrescu se întreceau în încrucişarea de săbii de metaluri noi, se întreceau să găsească pietre şi amnare pentru ascuțitul unui simț nou şi aproape toată poezia ultimului deceniu a fost demolată acolo, nestemată cu nestemată, privită prin ocheane şi cântărită în carate, tot astfel cum ideile care au circulat prin secol în ultimii zece ani s-au ventilat şi şi-au lăsat spuzeala şi polenul pe pereții aceştia încărcați de cărți şi de fantasme”. Înfruntarea e figurată de Baltazar în termeni militari – ca încrucişare de săbii. Ea lasă însă să transpară o nevoie de a contrabalansa efectul pulverizator pe care şi-l asociază îndeobşte conflictul printr-o sugestie a coeziunii, pe care o mediază schema spațială. Închisă asupra ei însăşi, odaia din Câmpineanu 40 înmagazinează în pereții ei şi „spuzeala” şi „polenul”. Învelişul protector al comunității sporeşte astfel în virtutea însăşi a acumulării reziduurilor sale, deodată cu cea a valorilor pe care le produce. Găsim tot aici proiecția unui spirit de corp. Baltazar asociază liber o solidaritate de tipul celei care se creează între soldați pe câmpul de luptă cu o solidaritate de tip monahal („tineri prelați adunați sub semnul liturgic”). Intenția e aceeaşi, de a conferi grupului coeziune şi de a-l ține laolaltă în acest spațiu al disputei.

După ce va fi întreținut o vreme presupoziția unui asemenea „spirit de corp”, Lovinescu e însă tentat să o înlocuiască, simțind-o poate prea vidă de conținut. În locul camaraderiei, vor fi tot mai des invocate câteva coduri comportamentale. Agendele proiecteză un scenariu quasi-ritualic al împăcării cu câteva momente de ceremonial. Un mit al reîntoarcerii pocăite a fiului risipitor –  „N. Davidescu vine spăşit pentru articolul dubios ce a scris despre Lulu” (I, p. 36); „Bebs reapare, iarăşi spăşită” (I, 37); alteori, revoltatul e „febril şi abătut” (I, 44); „I. Barbu apare şi el după necuviința de duminică! Vine şi prezintă scuze şi pledează inconştiența” (I, 77). El se completează cu gestul, la rândul său codificat, prin care cel agresat îi acordă agresorului său iertarea: îi va întinde o mână. Aceste coduri comportamentale vor ajunge să regleze efectiv funcționarea cenaclului în epoca de criză dintre 1926 şi 1930. Le regăsim, preluate, în reprezentările altor membri ai grupului. La I. Valerian, de pildă – „Majoritatea figurinelor au trecut prin salonul criticului, devenind pe rând: discipoli, amici sau adversari vulgari, pentru a redeveni iar prieteni”; sau la Camil Baltazar – „[…] faptul atâtor inşi literari care au aruncat piatra nesocotită a unei injurii triviale, ca după aceea să urce totuşi pocăiți şi smeriți scara criticului şi să ceară iertare omului care ştie să ierte ca nimeni altul” (s.n.). Între 1926 şi 1930 membrii grupării lovinesciene se decimează unii pe alții în presă, implicând până şi vocile cele mai aşezate – Şerban Cioculescu polemizează cu Vladimir Streinu (1929), Felix Aderca se ridică împotriva lui Pompiliu Constantinescu (1926), Ion Barbu poartă un război cu Camil Petrescu (1929), apoi altul cu Davidescu, etc. Astfel încât, singura soluție pentru supraviețirea grupului o constituie blocarea acestor conflicte în exterior şi obligația de a trece printr-un ritual al împăcării la fiecare reintrare în „odaia” din strada Câmpineanu. Atmosfera şedințelor de duminică se transformă de altfel în acelaşi sens al ritualizării. Lovinescu interzice din 1926 încolo dezbaterile în contradictoriu: lecturile de duminică nu mai sunt urmate de discuții. În locul înfruntărilor, e impusă o suverană linişte, în care nici şoaptele nu mai sunt admise. 

 

Strategia conflictului public

Cu adevărat surprinzătoare e însă strategia finală spre care avansează Lovinescu: cea a unei puneri în scenă teatrale. Momentul va fi cel al publicării Memoriilor II, în 1932. În acest volum, amfitrionul face portrete ale celor din grup. În fapt, nu portrete, ci caricaturi. Testează, altfel spus, rezistența celor care îl înconjoară la „literarizarea” propriilor profile. Le cere să treacă peste deformarea evidentă a „figurilor”, citind ceea ce e dat sub semnul unei „invalidități morale” ca efigie literară. Intenția cu care o face? Aceeaşi ca în prima epocă a cenaclului: o încurajare a violenței. Doar că, de astă dată, mănuşa e aruncată întregului grup, urmărind să provoace o reacție de revoltă in corpore. Lovinescu, care insista atât de mult mai devreme pe consumarea internă a tensiunilor, vrea acum să le externalizeze. „Odaia” până acum ermetic închisă îşi deschide pereții spuziți şi rămăşițele conflictelor pe care le înmagazinase se deversează în spațiul presei literare. 

Declarația belicoasă a magistrului e imediat percepută ca atare. Câteva rânduri semnate de Mihail Sebastian anticipă răzmerița: „Critica nu poate privi cu seriozitate cele câteva caricaturi cu care şeful Sburătorului are ciudatul capriciu de a-şi popula propriul său cenaclu. Domnii Rebreanu, Camil Petrescu, F. Aderca, Ion Călugăru, Camil Baltazar... vor înțelege poate acest divertisment şi îl vor lăsa fără urmare”. La fel, într-un Interview-expres cu Lovinescu, semnat „Cel din colț” (Eugen Jebeleanu), apărut în România literară: „Scriitorii din al doilea volum sunt în plină circulație şi s-ar putea ca unii dintre ei, nemulțumiți de reproducerea chipului lor în desene, să provoace pe E. Lovinescu la un « tournoi » medieval, cu sabia sau cu halebarda. Toată lumea aşteaptă. D. E. Lovinescu cu zâmbetul pe buze, cei din Memorii tot cu zâmbete, dar multe de altă semnificație. Noi vom înregistra aspectele cât mai curând”. Şi lucrurile se întâmplă întocmai. Împotriva lui Lovinescu se ridică mai toate vocile cercului, articulându-se violent. Vor semna texte denigratoare Eugen Ionescu, Rebreanu, Baltazar, Aderca, Valerian, Sebastian. Izbucnirea cea mai pătimaşă o are Camil Petrescu, cu un pamflet publicat mai întâi în patru episoade în România literară şi mai apoi, foarte repede, ca volum de sine stătător, sub titlul Eugen Lovinescu sub zodia seninătății imperturbabile. Fără îndoială, reacția tuturor celor care ripostează, inclusiv cea a lui Camil Petrescu, e genuină. E răspunsul tipic care conduce la o ruptură definitivă. 

Interesantă e însă abia reacția lui Lovinescu, fiindcă această reacție dezvăluie mitul din mintea criticului. În textul de răspuns la pamfletul lui Camil Petrescu, Lovinescu introduce sugestia unei complicități de cenaclu, pe care ar fi orchestrat-o el însuşi. Atitudinea lui Camil Petrescu e aici prezentată ca una de grup, nu ca una individuală, pentru ca implicarea colectivă să fie mai apoi calificată ca o „farsă aranjată de dinainte”: „S-a insinuat în presa literară că seria articolelor Eugen Lovinescu subt zodia seninătății imperturbabile, ce apar în continuare în « România literară » sub semnătura d-lui Camil Petrescu, prin zelul d-lui Camil Baltazar şi tiparul lui Liviu Rebreanu, ar porni dintr-o prealabilă înțelegere dintre noi, dictată de necesitățile lansării recentului volum de Memorii. Țin să previn cititorii că nu am nici o complicitate morală în campania României; şi că nu e vorba de o farsă aranjată de dinainte”. Cu alte cuvinte, diferendul Sburătorului, la care a fost făcută martoră întreaga societate, nu ar fi fost decât o imensă piesă de teatru, de dinainte aranjată, la care au participat, ca voluntari, toți sburătoriştii. Cenaclul s-ar fi expus cu tensiunile sale, într-un simplu joc de imagine. Cei care se mai înfruntă încă în arenă trebuie priviți ca nişte actori. Şi pentru a întări încă mai mult componenta teatrală şi neverosimilul situației, Lovinescu îşi va publica cel de al doilea răspuns dat lui Camil Petrescu în paginile Gândirii. 

Încercare disperată de a salva imaginea grupului său, care se destramă? Nu. O salvare reală. E destul, pentru a ne convinge, să înregistrăm reacțiile celor trei principali agenți ai dezunirii, „împricinații” din piesă. Căci, lucru uimitor, şi Camil Petrescu, şi Camil Baltazar  şi Rebreanu, vor confirma ipoteza lovinesciană. Rebreanu îşi va relua portretul pe care i-l făcuse Lovinescu în Memorii, în paginile României literare. Camil Petrescu va declara că a continuat să frecventeze cenaclul în tot acest interval „polemic” şi nu şi-a încetat nici un moment vizitele la Lovinescu. Camil Baltazar se va îngriji de publicarea, în exact acelaşi moment, în Vremea, a unui grupaj de texte omagiale, pe care îl deschide cu un text care aureolează imaginea maestrului şi în care, în acelaşi timp, îşi explicitează poziția: „relațiile dintre mine şi domnia sa erau foarte reci, mi se pare chiar că nu aveam relații deloc. Ceea ce nu m-a împiedecat să trec peste susceptibilitatea mea jignită şi să mă ostenesc cu bucurie întru adunarea materialului necesar acelei pagini omagiale. Eram un om care plecase jignit din casa domniei sale şi, odată ajuns în stradă, nu azvârlisem prompt piatra injuriei. Că mi-am depăşit şi de astă dată leşul meu interior, ce dovadă mai bună să-i ofer domnului Lovinescu”. Mai vechiul scenariu ritualic al fiului risipitor care se întoarce, călcându-şi mândria, funcționează în continuare. Prin urmare nimic din rezistența grupului nu s-a alterat. Mihail Sebastian va apela la aceeaşi codificare, explicând că gestul „ironic” pe care l-a făcut ridicându-se împotriva lui Lovinescu trebuie privit ca o reverență față de Maestru, în vechea tradiție a mâinii întinse peste masă celui care a agresat. „Dl. Lovinescu, care înțelege unele lucruri, îl va înțelege şi pe acesta”. 

Pentru tensiunile care se acumulaseră în viața cenaclului, din 1919 până la începutul anilor '30, vechile strategii deveniseră în mod clar ineficiente. Legăturile se fragilizaseră, conflictele majore erau inevitabile. În aceste condiții Lovinescu alege să provoace el însuşi cutremurul, sperând că astfel va putea controla zguduirea. Şi atrage toate săgețile asupra sa, pentru ca, avându-l pe el ca singură țintă, cei din tabăra adversă să se poată solidariza şi re-înfrăți. Redactarea portretelor din Memorii II şi publicarea lor în 1932 răspunde acestei nevoi. A fost o măsură de urgență impusă de anticiparea dezastrului. Politica lovinesciană în privința conflictului a luat aşadar cu vremea forme tot mai elaborate. A demarat ca gestionare a unor tensiuni benigne, a virat spre un ceremonial al împăcării şi o reprezentare de tip mitic a conflictului, pentru a sfârşi în foarte riscata idee a unei teatralizări a conflictului intern pe scena publică. Dovadă a succesului, cenaclul a murit abia odată cu Lovinescu, în 1943.

 

 

 

 

 

Această lucrare a fost posibilă prin sprijinul financiar oferit prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, cofinanțat prin Fondul Social European, în cadrul proiectului POSDRU/89/1.5/S/60189, cu titlul  „Programe postdoctorale pentru dezvoltare durabilă într-o societate bazată pe cunoa?tere”.