UIMITOARELE ÎNDELETNICIRI PRIVATE ALE TOBOŞARULUI COMUNAL

Am participat la ceremonia de înmormântare, la priveghi şi la parastas. N-am să vă povestesc toate glumele bune care s-au spus la priveghi. Cu mortul pe masă, celor ce stau de-o parte şi de alta a cosciugului le pică mai bine să glumească, cred că de frica morții. 

Am auzit atunci, din păcate, şi multe glume nesărate care întinau  memoria regretatului toboşar. E drept, o mărturisesc cu ruşine, am râs şi eu în rând cu ceilalți, fiindcă atunci nu ştiam ce ştiu acum: că cel plecat dintre noi a fost un veritabil talent literar, un gânditor şi un ambițios profet. Fie-i  țărâna uşoară!

Într-un moment de vârf, când hohotele de râs, clinchetele de pahare (un leu bucata), guițatul porcului, măcăitul rațelor şi cotcodăcitul găinilor intonau o zguduitoare partitură wagneriană, când râgâiam ca urmare a consumului de țuică fiartă cu piper boabe şi a unei cantități deloc moderate de sarmale umplute cu carne tocată pe buturugă – într-un asemenea moment, văduva toboşarului m-a tras deoparte şi mi-a pus în brațe un vraf de caiete, zicându-mi aşa: 

– Ia-le matale pentru sufletul şi pomenirea lui Petrică.      

– Bogdaproste, zic eu după datină

– Ştiu că matale îți plac hârtiile şi m-am gândit că o pomană mai bună ca asta n-aş putea să-ți dau. Babei Leana i-am dat o strachină de colivă. 

În clipa aceea, nici eu, nici văduva toboşăreasa nu ştiam că trăim un moment de o covârşitoare importanță. Că ținem în mâini comoara cea mai de preț a culturii locale.

Când am ajuns acasă şi am început să răsfoiesc cele câteva caiete scrise citeț, îngrijit, mirarea mea n-a mai avut margini. Mă aflam în fața unor manuscrise neprețuite. Autorul indicat pe coperta primului caiet era Peter Falus, nimeni altul decât scumpul nostru toboşar comunal Petre Fălosu.

Aici aş dori să deschid o paranteză. (Scriitorii recurg la tot felul de trucuri pentru a-l zăpăci pe cititor şi a-l face să creadă că născocirile lor sunt purul adevăr. Printre aceste trucuri, se numără şi cel cu aşa-zisele jurnale găsite, mai ştiu eu pe unde, moştenite etc. Sunt dator să vă spun că eu nu sunt scriitor, ci doar, în acest caz, un modest cronicar. Că eu nu băsnesc. Că am primit, pe bune, aceste manuscrise de pomană, ca să fie pentru sufletul răposatului Petre Fălosu, fost toboşar comunal, astăzi prin osârdia mea, celebrul Peter Falus, candidat la premiul Nobel. Scriu acestea sub prestare de jurământ.) Am închis paranteza. 

Le-am citit pe nerăsuflate într-o singură noapte. Odată cu ivirea zorilor eram gata şi hotărârea mea era luată. Voi încredința lumii viitoare*aceste superbe mărturii despre ce a fost cândva pe aceste meleaguri. Se vorbea mai de mult, mai în glumă, mai în serios, că Petrică Fălosu imagina planuri mari de reformare a societății noastre semiurbane, semirurale. De-acum înainte gata cu gluma. Orice cititor va putea desluşi în straturile de adâncime ale acestui discurs narativ un mesaj profetic. Profeții nu mi-au fost dragi de când mă ştiu. Doriți cumva să reproduc aici unul dintre poemele mele, Mesia, recunosc cam discursiv, de aceea, probabil, mi-a fost refuzat de redacțiile diverselor reviste? 

 

*Cum voi putea face asta, cine va îndrăzni să publice textul unui anonim toboşar vizionar, încă nu ştiu.

 

Deocamdată, aici, vă propun să dezgropăm împreună prețioasa comoară, despre care, dacă Cerul nu l-ar fi luat pe stăpânul ei, n-am fi aflat niciodată nimic. Pentru că, fie vorba între noi, la ce să te aştepți de la un toboşar viu, chiar cântat de un cunoscut, la vremea lui poet? Un toboşar mort, se vede treaba, e cu totul altceva. Opera lui postumă e ca un monument în grădina publică. Dar, pe onoarea mea, n-aş vrea să aibă soarta acestor monumente de grădină publică, stropite de ploi şi de vietăți, loc de popas pentru guguştiuci lipsiți de simțul grandorii. Deci, iubitul meu concetățean prematur răpus, fii mare după moarte, dacă în viață n-ai fost decât un nimic, un gălăgios toboşar şi atât. Nerecunoştința contemporanilor va pieri ca pulberea în bătaia vântului, posteritatea, în schimb, te va aşeza acolo unde meriți.  

Deocamdată, vom încerca să dăm publicității doar un fragment, opera întreagă, sugestiv intitulată Țâfna mea,  urmând să vadă lumina tiparului când o da Dumnezeu.

 

INDIGESTIA

 

Gica Fe* îşi ieşise din fire. Aşa nu mai mergea. Acest nenorocit de Int** îndrăznea să i se opună. Şi cu câtă viclenie! exclamă Gica Fe, vorbind singur. Dacă ar vorbi şi el, Int ăsta, de unul singur, ar fi altceva. L-aş termina repede. L-ar călca o căruță şi gata. Brrr! Îl şi vedea pe Int într-o baltă de sânge, cu ochii sticloşi şi mort de-a-binelea. 

 

Din acest motiv, nu participa decât la înmormântările strict oficiale, de la care protocolar nu se putea eschiva, dar cerea ca mortul să fie acoperit. Şi aşa îi vedea prin capacul cosciugului, de parcă ar fi fost unul de sticlă, chipul calcifiat şi ochii sticloşi îl urmărea multe nopți la rând. Int, nenorocitule, să te văd şi noaptea, să nu pot dormi din cauza ta! Viu îmi strici ziua, nu mă laşi să-mi văd de treburile curente. Mort de te-aş vedea mi-ai strica binemeritata odihnă, hienă! Uite, din cauza ta, am făcut o indigestie cumplită. Auzi, să-mi scrie pamflete... Poate nici nu le scrie el, dar de la el pornesc ideile, ştiu bine. Ce sunt eu, bătaia lui de joc? Mai şi instigă nişte mucoşi, care se declară poeți, să mă ia peste picior. Nu, n-am să-l omor. Dealtfel, există în această cetate a noastră nişte legi. N-am să le încalc. Nu pentru că n-aş putea. Ehe, dacă ar fi după mine... tocmai eu care le-am conceput? Nu se cade. Legea eu am făcut-o, tot eu o aplic, deci eu sunt legea. E un silogism cam încâlcit... grea treabă şi logica asta, ducă-se dracului! În fine, aş putea să-l arestez, îl bag la răcoare şi nu-i nevoie să stea acolo prea mult, vreo câțiva ani ar fi prea de-ajuns. Dosesc cloşca o vreme, puişorii se sperie şi se risipesc... Peştele de la cap se împute. Uh, ce vorbă urâtă. Dobitocul de Int ar fi spus că vorba asta la mine se referă, dar lui i se potriveşte, nu mie, el e capul răutăților şi răilor şi instigatorilor, pe el, dacă-l adăpostesc unde trebuie, sunt salvat, de fapt, nu eu, ci polisul meu va fi salvat, se va descotorosi de astfel de elemente dubioase, recalcitrante şi trădătoare, cum le zice aşa de frumos Demos  al meu. De unde le mai scoate şi Demos ăsta? Le scoate el, da’ tot degeaba. Ar cam fi cazul să-l eliberez din funcția de demolog *** principal.

 

* Îl chema, de fapt, Gică Feşteleu şi era, de fel, din comuna Scociorăşti, dar, ajuns pe cele mai înalte trepte ale edificiului politic, socoti necesar să-şi schimbe numele cu unul ce i se păru mai nobil. (n.a.)       

**Int, pe numele lui adevărat Intelectualul. Persoanele din anturajul lui Gica Fe au recurs la această prescurtare, ştiind că marelui lor conducător nu-i plac intelectualii (n.a.) 

 *** Cuvânt provenit din greacă demos+logos, cuvântul poporului(n.a.). De unde ştia toboşarul greceşte e greu de aflat. (n.n.) 

 

Ar fi cazul să-l demit din funcția de demolog principal. Nu mai e în stare să țină piept nici măcar unui sofist provincial ca Int. El este vinovat că gazeta partidului nu se vinde şi dacă nu se vinde însemnează că nici nu se citeşte. Raționament clar ca lumina soarelui. Mânca-te-ar câinii, Demos! Ce mă fac cu Int? 

Întrebarea răsună ca un bubuit de trăznet. Urmă un fulger orbitor. (Scuzați inversarea ordinii în care se desfăşoară fenomenele fizice în natură. Luați mâinile de pe mine! Ştiu prea bine că lumina se propagă mai repede decât sunetul. Aici este vorba de simțirea lui Gica Fe care nu vrea să asculte de legile naturii.) Şi în lumina lui (a fulgerului) află marele conducător răspunsul. Fu o revelație ca a lui Moise în clipa primirii tablelor cu legi care urmau să-i călăuzească pe izraeliteni.

Şi strigă din răsputeri Gica Fe:

– Lat, Lat, unde eşti, vită încălțată! 

Uşa se deschise urgent şi în cadrul ei apăru şeful de cabinet.

 

Cam în acelaşi timp, la periferia oraşului, Int putea fi văzut în grădina de lângă casa sa, ocupându-se cu ceva foarte straniu. Cred că nu degeaba i se dusese vestea că e cam într-o ureche. Cu o zi înainte cumpărase nişte peşte proaspăt – Unde l-o fi găsit!? (întrebare legitimă; ne aflăm în anii 80 ai secolului al douăzecelea) – şi agățase câteva bucăți pe o sfoară în bătaia soarelui. A doua zi se sculase dis-de-dimineață, cercetase fiecare crăpşan şi constatase că toți începuseră să se împută de la cap. Îşi zisese: poate că experiența e greşită. A luat alți doi crapi proaspeți de la gheață şi încă doi vii, pe care i-a pescuit din albia de rufe, le-a făcut câte o gaură în coadă, a petrecut prin aceste găuri o sfoară, iar sfoara a întins-o între un prun şi o ulucă din gard. Noua experiență trebuia să-i demonstreze dacă peştele se împute mai întîi şi mai întâi tot de la cap, chiar dacă era expus căldurii solare cu capul în jos. Se făcuse trei şi jumătate, soarele de vară îl bătea nemilos în chelie, dar el, Int, nu se lăsa. Apropie nasul său ascuțit de coada primului peşte. Nimic, zise. Apoi mirosi mai jos şi mai jos,  fără să constate vreo duhoare. Când ajunse la cap, în loc de Evrika, strigă cu glasul său pițigăiat pe româneşte: „Drace! Tot de la cap se-mpute.” Int era un savant serios. Ca să fie sigur, repetă experiența cu alți crapi, încheiată cu aceeaşi reflecție. Socoti că sosise timpul să tragă concluziile, să le dea o formulare ştiințifică. Nu mai existau dubii. Prima lege: Peştele de la cap se împute, indiferent de poziția în care este expus la căldură şi indiferent de punctul de vedere al peştelui sau al beneficiarului. A doua lege: Numai sarea poate anihila procesul de putrefacție, dar în acest caz este nevoie de foarte multă sare. A treia lege: Capetele nesărate se împut mai uşor. Pentru păstrarea frăgezimii se va acorda o atenție deosebită capului.

Formulă aceste trei legi cu glas tare, fremătând de o bucurie lăuntrică. Era explicabilă bucuria lui. Prea se zbătuse mult ca să dovedească experimental acest adevăr elementar, vechi de când lumea, ?i care începuse să fie tăgăduit. Se spunea pe la toate colțurile, prin toate cârciumile: „Nu capul e de vină, împuțiți sunt cei care nu recunosc acest adevăr.” Câte drumuri nu bătuse pentru câțiva peştişori, câte nopți nu-şi petrecuse pe la cozi în aşteptarea materialului experimental, câte bătăi nu mâncase de la concetățenii săi care nu înțelegeau şi nici nu voiau să înțeleagă la ce foloseşte această inadmisibilă risipă de un bun alimentar foarte căutat. Şi, colac peste pupăză, îl părăsise nevasta. Băiatul, efeb în vârstă de optsprezece ani, plecând la  oaste, l-a scuipat în ochi şi i-a zis: „Idiotule! Uite, am ajuns la majorat şi efebie, m-au curtat două tinere şi o văduvă de negustor, mâine poimâine plec la război să apăr Cetatea de casapii lui Darius şi din cauza experiențelor tale tâmpite nu cunosc gustul cărnii de peşte!” 

 

Rostind, deci, cu atâta exaltare cele trei legi fundamentale ale vietății numită peşte, din stradă izbucniră urale. Afurisiții, mormăi el, măgulit. Iar s-au adunat la poarta mea. Zât! se răsti spre gard. Printre scândurile tăiate la capete în triunghi se zgâiau chipuri de ceară, îngălbenite de razele anemice ale soarelui ce se lăsase acum într-o rână spre apus.

Int le întoarse spatele şi îşi văzu mai departe de treburi. Aruncă peştele celor şase mâțe ce se învârteau agitate pe lângă el. Ținea atâtea mâțe în vederea unui viitor experiment: trebuia să verifice adevărul zicalei după care mâța blândă zgârie rău. Recent un oarecare sofist atenian modificase zicala, înlăturându-i paradoxul. Aşa că de la o vreme se zicea mâța blândă e blândă, de zgâriat zgârie, dar nu ca să-ți dai duhul. Hârâitul blând şi liniştitor, susțineau unii, este o garanție suficientă că mâța nu vrea să zgârie rău. Era o poziție adoptată de multe domnişoare bătrâne iubitoare de pisici şi care nu fuseseră niciodată muşcate de vreun motan. Savant serios, cum era, Int voia să verifice experimental şi aceste două afirmații care se băteau cap în cap. Principial, aveau dreptate domnişoarele bătrâne: adică de ce să credem tot ce se spune numai pentru că aşa am apucat? Adevărurile astea vechi mai trebuie şi ele măcar din când în când pipăite, demontate, modificate, eventual, aruncate la gunoi, ceea ce a fost bun acum o sută de ani, nu mai foloseşte astăzi la nimic etc. Secolul nostru este rațional, sofist şi revoluționar. Nu crede pe nimeni pe cuvânt, chiar dacă acel nimeni ar fi doar un nimeni sau un înger.

Int puse mâna pe o scândură lată şi încercă să o aşeze pe un picior de lemn. Se chinui mult până să-i găsească punctul de echilibru. O! Exclamă. Stă! Era uluitor, într-adevăr, ca o scândură să stea, nebătută în cuie, pe băț subțirel. Dar nu ştiu cum îşi flutură poalele togii academice şi atunci scândura se clătină şi căzu. Echilibru prea de tot fragil, constată. Cum să stai într-un picior? Adică eu aş putea să stau, dar câtă vreme? Repetă experiența folosind două picioare. Dar şi de data asta întâmplarea, mai exact spus toga, îi demonstră fragilitatea construcției. Continuă experiența. Pe trei picioare mai mergea. Int se aşeză pe scândură, vrând să o probeze, dar se răsturnă într-un boschet de trandafiri, din care ieşi cu toga zdrențuită şi urechile zgâriate. Printre ulucile gardului, fețele de ceară nu mai râdeau. Int luă apoi un ciocan şi câteva cuie, fixă scândura pe patru picioare, strânse picioarele şi, cu nişte stinghii, zgâlțâi construcția, după care se aşeză, privind triumfător spre poartă. 

Se auziră aplauze. Rânduri duble de dinți mari ca de porțelan sclipeau în razele soarelui.

Pe seară toată cetatea era plină de zumzete. Pe străzi se repetau cu voce tare cele trei legi ale peştelui. Pe deasupra, unii cu o gândire mai profundă, declarau că Int descoperise în aceeaşi zi secretul scaunului. Rămânea doar să-şi demonstreze descoperirea în piața publică, în fața a zeci de mii de locuitori extaziați care până acum nu aflaseră că un scaun poate să se sprijine, în cel mai bun caz,  pe patru, eventual, pe trei picioare.

 

La miezul nopții fu convocat de urgență Comitetul Suprem Executiv al cetății. Se strânseră Cei Şase Mari, cu Gica Fe, Cel mai Mare, şapte. Aceşti şapte mari chibzuiau, hotărau, dădeau indicații prețioase ce trebuie făcut sau ce nu trebuie.

Gica Fe stătea încruntat în capul mesei, aruncând priviri fioroase spre cei Şase Mari care se făcuseră, din teamă, cumințenie, oprtunism politic şi diplomatic, din o mie de alte motive, mici de tot, se scufundaseră în fotoliile lor cu spătare înalte, numai ochii şi fruntea cu părul vâlvoi li se vedeau peste marginea mesei capitonate cu filț verde întocmai unei mese de biliard. Era o linişte de le țiuiau urechile. Deodată uşa se dădu la o parte lovită cu piciorul. Parcă s-ar fi tras cu tunul. Jumătățile de capete clipiră iute şi tot atât de iute alunecară sub masă. Gica Fe se aplecă, îi privi şi rânji mulțumit. În uşă se zbăteau nişte scânduri, un fel de echer uriaş, iar sub latura de jos a echerului tropăiau nişte cizme. Erau cizmele lui Lat, şeful de cabinet care se chinuia să introducă echerul în sala de şedințe. Se trăgea înapoi, se răsucea, se întorcea într-o dungă, dar nu era chip să-l treacă prin uşa îngustă.

– Ieşiți imediat de sub masă şi dați-i o mână de ajutor! tună Gica Fe la cei Şase Mari.

Marii Consilieri țâşniră ca nişte şoareci de sub masă şi puseră atâta zel în misiunea ce le fusese încredințată că mai dură o bună jumătate de ceas până să răzbească, fiindcă se încurcau unii pe alții. Aşa cum fu aşezat se văzu imediat că uriaşul echer era un suport pentru o tablă. Cu aceleaşi eforturi a fost, în fine, introdusă şi tabla care a fost instalată la mâna dreaptă a lui Gica Fe, devenit între timp Guvernator****. Lat se retrase, şedința putea începe. Gica Fe se ridică în picioare şi rosti următoarea cuvântare de o însemnătate istorică: „Stimați consilieri, de mai multă vreme urmărim cu îngrijorare înmulțirea unor fenomene de tulburare a ordinii publice. După atâtea şi atâtea bătălii, în urma cărora reuşisem să instaurăm în Cetate pacea socială precum şi unitatea monolitică în gândire şi simțire, cine ar mai fi crezut că se pot produce distorsiuni de proporții? Manifestările din seara asta ne-au dovedit, fără putință de tăgadă, că spiritele rebele, recalcitrante, conservatoare, reacționare, încurajate din afară, continuă să scoată capul, să-şi facă de cap şi e vai de capul nostru, vreau să spun că e  cazul să ne spălăm pe cap de ei... îî, mm, mmm, țâț, țâț... Mă iertați, chestia cu capul mă încurcă teribil, are dreptate demologul nostru, demologia noastră s-a împotmolit în clişee, ca, spre exemplu, cum am zis eu aici, să scoată capul, să-şi facă de cap, e vai de capul nostru, să ne spălăm pe cap... iar am luat-o de la... cap... Ce ți-e şi cu limba asta, se țin vorbele scai de noi... iar am trântit un clişeu... nu-i chip să inovezi, zău că grea mai este şi limba asta a noastră. Ce voiam să zic? Aha. Int ăsta ne dă bătaie de... Iar am ajuns la cap... Nu-i chip să scap de el, iar acum când urmează să vă relatez cele întâmplate, dracu' să mă ia, tot la cap o să ajung, tot de el o să mă lovesc, vedea-l-aş spart în patru... Piatra... nu...capra crapă-n patru...Fir-ar să fie! Protos, bătrâne consilier, ia spune tu frumos 

 

****Nu trebuie să-i luăm în nume de rău faptul de a se fi proclamat Guvernator, iar ceva mai târziu rege. A fost silit să o facă. Cetatea pe care o călăuzea era locuită de oameni care nu ştiau să spună nu. Vezi şi Plutarh: „Locuitorii Asiei slujeau unuia singur, fiindcă nu ştiau să îngâne o singură silabă<Nu!> În cetatea despre care este vorba aici unul singur a învățat, nu se ştie de unde, vorba asta scurtă, unul Ursus care, rostind-o, a pricinuit prăbuşirea inimosului Gica Fe. (n.a.)   

 

zicerea asta că tu ai avut de când te ştiu o dicție perfectă, iar eu am să repet după tine chestia cu capra care crapă nu ştiu ce în patru poate aş putea  s-o învăț şi eu.

Protos, bătrânul consilier era într-adevăr bătrân şi îi căzuseră dinții. Se sculă în picioare, fonfăi şi sâsâi ceva, o succesiune de sunete în  care cră-urile şi tră-urile țâşneau numai ca voință, erau doar voința de a realiza un cuvânt întreg, ceea ce se putea citi pe fața lui congestionată, pe obrajii umflați şi ochii bulbucați.

– Destul, porunci Guvernatorul, arătându-i palma sa  cărnoasă. V-am promis că o să vă vorbesc despre o teorie... cu cap sau cu un cap. Cum să spun mai bine, Demos? Ei, nu te grăbi cu răspunsul, observ că astăzi  nu eşti prea inspirat. Ce zici? Că ce iese din gura mea e sfânt? Aur curat? Lasă că nu-i chiar aşa, cât trăim, tot învățăm, de-aia am şi lansat anul trecut triada doxei, învățați, învățați, învățați, lozinca autoinstruirii permanente, altfel ne apucă greața*****. (Pauză. Marele Om soarbe dintr-un pahar cu apă. Consilierii profită de pauză şi aplaudă frenetic.) Mizerabilul ăsta de Int s-a apucat de nişte experiențe ciudate care mie îmi par subversive. Ştim cu toții că e cam nebun, că cercetările lui nu au nici o legătură cu viața practică, adică nu folosesc           

 

*****Este evident că autorul, Peter Falus, aprobă principiile lui Gica Fe, mai ales ideea perpetuei mişcări ca remediu contra trândăviei şi a greții existențiale. În definitiv, şi Platon recomanda exercițiile fizice după model spartan. Autorul notează pe marginea foii un citat din Montaigne care ar putea să pară derutant: „Cine ar asculta pe acela care ar avea țelul să întemeieze truda şi neodihna noastră?” Cred că citatul urma să fie inclus în redactarea finală pentru a i se demonstra netemeinicia.

 

la nimic, deşi cei de la Academie îl ridică în slăvi. Poate vă amintiți că, într-o vreme, îi căşunase să afle ce legătură este între râmă şi râmător. Nu-i de râs? Cică sofist. Ph! Un pierde-vară care mănâncă banii Cetății de pomană. Da, dacă ar fi numai atâta, zău că l-aş mai tolera. El urmăreşte țeluri ştiințifice înalte, zic cei de la Academie. Fie, dar ce ne facem cu mulțimile care nu pricep nici zoologie, nici botanică, nici filologie, nici tâmplărie. Mulțimile astea găsesc în experiențele nebunului nu-ş ce  tâlc. Le tâlcuiesc cum îi taie... Iar am ajuns la cap. Demos, ia notă: limbajul trebuie schimbat. Neapărat! Să fie pe măsura vremurilor noi. Ai înțeles? În jurul nostru e numai mişcare şi tocmai limba să ne înțepenească? Să terminăm odată cu conservatorismul! Ultima citadelă a conservatorismului reacționar trebuie să cadă! Limba va trebui să se învârtă de acum încolo ca o morişcă! Ai înțeles? De-o pildă, am putea să zicem aşa: Le tâlcuim aşa cum ne taie splina, rinichii sau, de ce nu, picioarele. E bine aşa? Fireşte că e bine. Vă mulțumesc. E o unitate de monolit în conducerea Cetății noastre. Ele, vreau să spun mulțimile, susțin că chestia aia cu peştele, chestia aia de-şi bate capul Int de mai bine de doi ani, ar fi o încercare de a dovedi experimental că orice, nu doar peştele, se împute de la cap. Cred că nu e nevoie să vă mai spun că cei ce trăncănesc pe tema asta se gândesc la mine. Adică eu aş fi capul ăla împuțit. Ce vă holbați aşa? Nu vă simțiți deloc ofensați? Păi, stimați consilieri, eu sunt capul vostru şi dacă eu m-am împuțit, urmează să vă împuțiți şi voi, că şi domniile voastre stați în capul Cetății. 

Deci, logic vorbind, sunteți nişte împuțiți (manifestări violente de indignare în rândul consilierilor). Despre experiența cu scaunul nu ştiu ce să cred. Lumea zice că eu aş fi acela care stă într-un picior şi mă cam clatin. Prostii... de la lume adunate şi la lume-napoi date. Eu însă am bănuiala (cu simpatie) că pezevenghiul a vrut să mă măgulească. O fi vrând să spună şi, mă rog, de ce n-ar spune-o, ce n-o merit...? că, dimpotrivă, stau bine în scaun princiar cu patru picioare. Am înțeles eu bine? (Strigăte: grozav, nemaipomenit! însoțite de aplauze furtunoase.) Şi chestia cu râmele şi râmătorii, unii, răuvoitori, zic despre noi că suntem nişte râme, adică nişte orbeți care scormonesc doar aşa ca să nu dăm pace oamenilor. Eu cred însă dimpotrivă că Int în personajele simbolice numite râmători a vrut să ne elogieze că n-avem stare, că am proclamat lozinca mişcării perpetue, fiindcă mişcarea face bine la muşchi. Vecinii noştri spartani au dreptate, trebuie să ne mişcăm, altfel, cum spuneam, ne-ar apuca o senzație iremediabilă de greață. E ceva de profunzime în ce face (cu nepăsare) găgăuță ăsta, numai că alții, nişte negativişti, profită ?i îi răstălmăcesc experiențele. De aceea am hotărât să terminăm o dată pentru totdeauna cu interpretările abuzive. Avem legi clar formulate, cum să trăim şi cum să gândim. Nu putem permite imixtiuni şi denaturări în organismul sănătos al Cetății noastre. În perimetrul Cetății, toți trebuie să gândim ?i să acționăm într-un singur fel. Nu vom permite nimănui să ne strice unitatea de gândire şi acțiune! (Țipă răguşit.) Să vedem cine va avea curajul să o facă! Vom şti să-l punem la punct! (Transpiră, bea apă, ropote de aplauze.) Planul meu, iubiți consilieri, este simplu.Vom stabili precis, milimetric, care este perimetrul Cetății şi vom declara că aici, pe acest teritoriu, s-a înfăptuit visul de aur al omenirii, cel care a fost proclamat, nu şi înfăptuit de franco-gali două mii de ani după moartea, brrr, noastră: egalitate, fraternitate, libertate. Cine va îndrăzni să afirme că nu e aşa, n-are decât, dar să ştie că va avea de-a face cu legea. Dar ca să nu se spună că nu dorim binele cetățenilor, le vom încercui casele cu ziduri înalte de trei metri pe cheltuiala statului. În ce scop? Asta voiai să întrebi înainte de a adormi, bătrâne Protos? Pentru ca fiecare cetățean să poată gândi liber orice. În interiorul zidurilor li se va putea asigura şi libertatea deplină de acțiune. În curtea lui omul poate face ce vrea, fără vreun amestec din afară. Cred că aşa-i cel mai bine. Am terminat. Puteți să aplaudați. 

Tabla pe care Regele intenționase să deseneze cu propria mână schița Cetății, perimetrul, străzile, casele etc., se dovedi de prisos. Adoptară decizia ca planul detaliat să fie elaborat de un grup de experți. Realizarea acestui plan va costa ceva parale, mai adăugă Gica Fe, dar ce contează? Posteritatea ne va lăuda, iar noi îi vom dărui un monument nepieritor. După ce rosti aceste cuvinte îşi trimise consilierii la culcare.

 

Grandiosul proiect a fost realizat în numai trei luni. S-a muncit eroic. Stația de amplificare transmitea din zori şi până-n noapte marşuri înaripate. Regele ținea zilnic câte un discurs. Şi aşa, mai cu muzică, mai cu vorbe, dar mai ales cu spinarea, s-a făcut treaba. Într-una din seri Mai Marele ieşi la plimbare. Cum-necum se trezi în fața casei cu nr 55, locuința lui Int, transformată acum într-o cetățuie. Ce-i veni, nu se ştie, bătu în poarta ferecată.

– Cine e?

– Eu...

– Care eu, dobitocule? Nume n-ai?

– Am da’ nu-l pot spune cu glas tare.

– Ți-a pus careva lacăt la gură?

– Nu da’ nu-l pot spune cu glas tare.

Apare un ochi în vizorul porții.

– A, mneata erai? Ce vânt te-aduce? 

– Ce faci?

– Ce poate să facă un om ca mine? Gândesc.

– Zidurile astea nu te împiedică? Nu ți-e urât singur?

– Omul care gândeşte este la fel de singur ca omul care moare. Zidurile nu mă împiedică. Dimpotrivă. Sunt o adevărată binefacere. Ai avut o idee bună, Măria Ta.

– Cum aşa? 

– Uite-aşa... când mă apucă pandaliile şi strig că tot ce-i în jurul meu e o mare porcărie, vecinul meu, crescător a doi porci, nu mă mai aude şi nu mă mai înjură de mamă. Ştii, credea că la el mă refer. Nu ştiu de ce, dar toți s-au obişnuit să înțeleagă experiențele mele pe dos.

– E o prostie, îl aprobă încântat Gica Fe.

– Fireşte, zise Int. Apoi, fără nici o legătură, adăugă: Unde nu-i cap e vai de picioare. 

Gica Fe se cutremură. Se răsuci pe călcâie şi plecă iute, mormăind. Eh, îi şopteşte o voce, vasăzică ăsta-i tâlcul cu capul de  peşte şi picioarele de scaun! Nu, îi răspundea o altă voce, n-o mai întoarce, n-ai spus tu că e o prostie? Sunt o vită! Eşti! Ba tu eşti! În acel moment se produse o mare hărmălaie în capul lui, cele două voci țipau una la alta ca nişte țațe. Cu ajutorul lui Gica Fe, cea de a doua voce a ieşit biruitoare. Aşa este, Int a vorbit cu înțelepciune despre cap şi picioare. Uite, eu am umblat ca un prost toată seara şi acum mă dor îngrozitor picioarele. Hai la culcare! Mâine o să umblu mai puțin şi o să gândesc mai mult. Asta da înțelepciune. Bravo, Int!   

După o vreme oarecare, Int a devenit de nerecunoscut. Se cățăra pe zidul de piatră şi striga în gura mare: Casa mea, fortăreața mea! Acum nu-l mai tortura cu experimente care ar fi putut avea cine ştie ce înțeles. A început să compună ode şi cântece care se bucurau de o mare popularitate. Şi nici nu avea pretenția să fie plătit, lăuda pe regele Cetății pe gratis. De aceea Gica Fe era îndreptățit să constate că e corect să nu i se taie capul celui ce se pleacă. Şi îşi mai zicea că dintre mulțimea de zicale cu „cap”, asta părea să fie neperisabilă şi care nu avea nevoie de ajustări.

 

Gica Fe a hotărât să şteargă de pe fața pământului un întreg cartier al Cetății. Locuiau acolo vreo cincizeci de mii de suflete în case mai mari sau mai mici. Unele din casele mai mari erau, ce-i drept, în paragină, proprietarii lor fiind de mult fugiți în lumea largă deoarece se împotriveau orânduirii instaurate de Gica Fe. Şi atunci, cine să le îngrijească, se întreba Iordan de la spațiul locativ, că erau înțesate cu chiriaşi sărăntoci şi colcăiau de ploşnițe, de gândaci, şobolani. Puteau fi văzute şi case pricăjite, de paiantă, dar se găseau în acest cartier multe case mai mici sau mai mari, frumoase, bine întreținute, cu grădini înecate în fruză de migdal sau smochin, ce era al lor era al lor explica Iordan, înfuriindu-l pe Gica Fe, ditamai regele. Din primăvară până-n toamnă, continuă netulburat Iordan, se sufocă de atâta verdeață. Păi, dacă se sufocă să le radem îi ripostă Gica Fe. Imperturabil, omul responsabil cu spațiul locativ îşi încheie cam în acelaşi mod pledoaria în favoarea păstrării acestor gospodării: Ce mai, o adevărată grădină, răcoare şi ozon pentru toți concetățenii noştri. Grădină pe dracu’, bodogănea Gica Fe, e un cartier urât de te apucă frigurile şi, pe deasupra, extrem de neeconomicos.”Fraților, ştiți voi cât combustibil consumă ruinele astea? Mie să nu-mi spuneți, că ştiu. De unde să-l luăm? Hai, spuneți! Tăceți? Vedeți? Deci, ce ne rămâne de făcut? Vă spun eu: îl radem şi construim un cartier de blocuri unu şi unu, toate la fel ca să înainteze rapid fluxul tehnologic, ce mai... blocuri cu încălzire centrală, apă caldă, apă rece la orice oră din zi sau noapte. Îi ridicăm pe amărâții ăştia la un alt nivel de civilizație.”      

Iordan a încercat să-i explice că nu toți locuitorii cartierului erau aşa de amărâți, că pentru mulți dintre ei acel nivel superior la care urmau să urce însemna etajul trei, patru sau zece şi să vedeți belea dacă liftul e defect... Dar vocea lui rătăci în vacarmul vocilor indignate ale consilierilor care stăteau ca un bloc de granit în spatele celui ce începuse să fie numit Rex Magnus, iar, mai nou şi Ctitor. Astfel rezistența lui Iordan fu înfrântă, hotărârea de demolare luată cu o înduioşătoare unanimitate. Ridicând mâna „pentru”, Iordan s-a grăbit să declare că ideea Ctitorului este mai presus de geniu şi a fos primul care s-a repezit să-l felicite.

După ce studiară proiectul de demolare şi reconstrucție, porniră cu toții să se confrunte cu realitatea din teren, adică să dea o raită prin cartier să vadă ce şi cum. N-aş putea să vă spun din ce motiv, Iordan conduse delegația mai întâi în cimitirul din cartier.

– Ce dracu’ căutăm aici? întrebă Gica Fe, contrariat.

– Cimitirul se află în perimetrul demolabil, îi răspunse Iordan, trebuie să vedem ce facem cu el.

– Zău!? se minună Gica Fe.

– Păi, da, răspunse Iordan.

– Păi, cum? glăsui nedumirit Gica Fe.

– Păi, uite-aşa s-a întâmplat să fie, îl lămuri Iordan.

– Oare să demolăm şi cimitirul? se întrebă Gica Fe şi tot el îşi dădu răspunsul. Dacă am ajuns să biruim şi morții din morminte, nimic nu ne mai poate sta în cale! 

Gica Fe se plimbă mândru şi fericit prin cimitir, silabisind inscripțiiele de pe pietrele funerare. Delegația merge în urma lui în dezordine, cam ca oile care păşteau mai încolo pe o alee de margine.

– Superb! exclamă la un moment dat Gica Fe. Ia citeşte-mi tu, Iordane, cu glas tare ce scrie aici, că e o chesie ce ține de spațiul locativ. Ha. ha.

Şi Iordan citeşte:

 

Boule, ce te zgâieşti

Vai de tine că trăieşti.

Eu sunt mort şi bine-mi pare

Cimitirul locuri are! 

 

Gica Fe se zguduia de râs. După ce se linişti, zise:

– Ce vrea să spună nerodul ăsta? N-avem noi locuințe?

– Ba avem, răspunse prompt Iordan. Noi avem. Ăsta de colea n-a avut, zise arătând cu capul spre mormânt. Sau, pur şi simplu, se văita ca să se afle în treabă sau ca să obțină o locuință confort doi sporit. Şi, după ce studie succinta biografie a răposatului, preciză: A murit acum o sută de ani 

Mai încolo Gica Fe citi:

 

Vino-ncoa, eu sunt moroi!

Stai, nu face tărăboi!

Fără tine, slab de minte,

Viața merge înainte.

 

– Moroi pe dracu’, bombăni Gica Fe. Faci şi tu pe nebunu’. Apoi, întorcându-se către Demos îi adresă următoarele cuvinte memorabile: Asta-i pentru tine, ține de cultură. Cică cei slabi de minte să se mute aici. Ai mulți d-ăştia  în sectorul cultural? Ha, ha.

– Am, slăvite.

– Atunci vezi ce faci cu ei, dar să ştii că de la buget nu obții un sfanț pentru sicrie, zise şi iar se topi de râs. 

Pe un bloc de marmură albă, mare cât un munte, scria cu litere de aur o lungă poezie, căreia defunctul autor îi dăduse şi titlu, iar la sfârşit semnase: Obezul de sub lespede.

 

Cât poate sacul să ducă

 

Regret c-am fost un nemâncat,

Un sac cu fudul spart şi lat.

De vrei să țină acest sac,

Prea iute să nu-i vii de hac,

Nu-l mai smuci, nu-l chinui

Şi, mai ales, nu-l îndopa.

Hrăneşte-l dar rațional,

După un plan alimentar

Ce spune să mănânci mai rar,

Mai chibzuit, mai cu legume,

Cartofi cu ceapă şi mărar.

Deci hrană dă-i, dar cu măsură

Că e şi el o creatură

Slăbuță pe la cusătură.

c-atâta are bietul sac:

o gură ştirbă şi-un stomac.

Că de nu ştii să-l hrăneşti bine.

Aici ajunge, lângă mine.

 

După ce parcurse cu migală  aceste inspirate versuri, Gica Fe, la fel de înveselit, strigă: 

– Şeful alimentației publice, la mine!

Dar nimeni nu se prezentă la acest ordin. Gica Fe ar fi vrut să-i spună: „Citeşte şi tu aici ca să vezi de ce mor oamenii în Cetatea noastră. Să fie interzise sarmalele şi carnea de porc. Să mărim imediat capacitatea crescătoriilor de iepuri”. Dar neavând cui să comunice istorica sa decizie, zise doar atât: „Pe unde umblă cel cu alimentația? Dar cel cu sănătatea? Ambii se destituie!”

Absența din suită a celor doi demnitari îi cam strică buna dispoziție. Aşa că, ajungând dinaintea inscripției „Toată viața am muncit ca un erou pentru-o pâine şi-un cavou”, luă o poziție marțială, rostind răspicat. „Unu – idiotul ăsta compune versuri şchioape. Doi – Dacă nu-şi făcea cavou, îi rămâneau bani să-şi cumpere cozonac, bicicletă sau pălărie de fetru. Trei – acest cimitir nu se mută, ci se demolează. Patru – se exceptează doar monumentele pe care stau versuri reuşite. Cinci – marmura  rămasă după demolare să fie recuperată iar, ulterior, recondiționată şi refolosită. Cunoaşteți regula celor trei R”.

Ce a mai văzut înalta delegație după acest popas în cimitir nu mai are relevanță. Ne oprim aici cu relatare noastră.

 

Şi totuşi, am aflat mai târziu că în continuarea vizitei s-a produs un anume incident. Înaintând pe ulicioarele cartierului, delegația a fost întâmpinată de o mulțime de oameni care purtau prapuri. În fruntea lor păşea solemn părintele Grigorie******.   

– Slăvite, rosti părintele, fii binevenit printre noi!

 

****** Să-i iertăm toboşarului inadvertențele de natură istorică. Nu avea de unde să ştie că în Antichitate Grecia nu era de confesiune ortodoxă. Toboşarul nostru nu avea decât trei clase primare, la fel şi personajul său. (n.n.)

 

– Să trăieşti, Sfinția Ta, şi voi toți care vă țineți după dânsul.

– Slăvite, continuă popa Grigorie. Ăştia care se țin după mine zic să-i laşi în pace...  

– Zău!? Şi dumneata ce zici?

– Eu sunt cu norodul, slăvite. 

– Şi eu la fel Sfinția Ta, viu sau mort îi rămân pe veci credincios.

Urale.

– Atunci, Slăvite, pot să trag nădejde?

– Trage, Sfinția Ta.

Urale.

– Cu o condiție, ca la Cartea Cărților, adăugă Gica Fe.

– Sunt numai urechi, Măria Ta. Care-i condiția? 

– Să-mi găseşti aici, printre ăştia, măcar zece drepți.

– Grea condiție, oftă părintele. Am să caut, am să mă străduiesc şi am să-i găsesc. 

 Popa Grigorie, pişicher, nu gândea rău. El ştia că în acest cartier, vizat pentru o aşa-zisă sistematizare, îşi construiseră vile, nu zece, ci pe puțin douăzeci dintre persoanele apropiate lui Gica Fe. Dacă nici astea nu erau persoane „drepte”, cine cioarelui să mai fie? A, că luaseră şi ei nişte plăci de marmură la prețul de cost, direct de la producător sau că se folosiseră de corăbiile Cetății pentru a-şi aduce lemn de esență rară din Liban şi India? Fleacuri. Că termele le făcuseră cu specialişti de la diverse întreprinderi publice în timpul orelor de serviciu? Fleacuri. Adică, gândea părintele, Gica Fe o să închidă ochii şi gata drepții din Sodoma, peste douăzeci la număr. După trei zile, părintele Grigorie se înfățişă lui Gica Fe.

– Ei, părințele, i-ai găsit pe cei zece drepți?

– Găsit, Slăvite, găsit... Şi înşiră la repezeală peste douăzeci de nume dragi lui Gica Fe.

   Vom spune în acest loc că sfinția sa era om de suflet, dar cam neumblat pe drumurile cotite ale vieții politice. Nu îşi dădea seama că în clipa aceea săvârşea cea mai mare prostie din viața sa.

– Ia te uită, domnule, zise Gica Fe cu o licărire fioroasă în priviri. Nu ştiam că oamenii mei şi-au construit case acolo. Du-te, Sfinția Ta, şi-om vedea noi ce-i de făcut.

A pus în mişcare organele de anchetă. Vărsă lacrimi amare când află ce află. Dar ce popa ierta, Gica Fe nu înghițea. Adică să se facă ceva fără ştirea şi aprobarea lui. Demnitarii abuzivi fură destituiți şi soarta cartierului definitiv pecetluită. În duminica următoare, părintele Grigorie a ținut o predică pe tema „unde dai şi unde crapă”, care fu socotită drept diversionistă. Norodul înfuriat că nu-i venise în ajutor s-a repezit la popă şi l-a bătut măr. A fost dat afară din slujbă şi răspopit. Demnitarii cu bube au fost, rând pe rând, repuşi în funcțiile lor, dovedindu-se că popa nu era decât un intrigant infam.

 

 

Înainte de marele eveniment care se apropia pe o zi blândă de început de toamnă, Iordan îşi luă mapa cu acte şi se îndreptă spre cartierul demolabil pentru ultime calcule şi verificări, dar mai ales pentru a-l pune la punct pe un cetățean care declarase că nici mort nu se mişcă de lângă căsuța lui. Auzise că se numeşte Cetățeanu şi se mirase. Când îl văzu stând răscrăcărat, lung şi slab, dinaintea curții sale, îi veni să râdă.

– De unde dracu’ ai mai luat şi numele ăsta, bă?

– De la tata, răspunse omul, un fost plutonier. 

– Şi tac’tu de la cine-l are? 

– De la ta-su, să trăiți.

– Şi ta-su?

– Asta n-o mai ştiu, să trăiți. Pe străbunicu' nu l-am mai apucat

Iordan încercă s privească peste umărul lunganului. Ca să vadă mai bine, se ridică pe vârfurile sandalelor sale din piele de crocodil.

– Gata pentru demolare, kir Cetățeanu?

Lunganul se codea să răspundă.

– Ei, n-ai auzit ce te-am întrebat?

– Ba am auzit, să trăiți.

– Şi?

– Permiteți să raportez. Situația mea e grea.

– Şi ce-mi pasă mie de situația ta? Ordinul se execută...

–... nu se discută. Ştiu, să trăiți. Totuşi...

– Iar începi? (Cu superioritate condescendentă) Fie... dă-i drumul.

– Cum spuneam...

– Scurt, Cetățeanule.

– Situația mea e grea...

– Mi-ai mai spus-o. Altceva.

– Ştiți, eu am două case...

– Două case? I-auzi, domnule. Trăieşti ca un burghez sadea (se ridică în vârful sandalelor). Asta-i una, cealaltă unde-i?

– Mai în centru.

– Bravo, nene. Casă colea, la margine, aer curat, linişte, casă dincolo. În cazul ăsta, stai bine. Pe-asta ți-o demolăm şi rămâi cu ailaltă.

– Păi, nu prea-mi rămâne.

– Cum aşa?

– Şi-acolo se demolează.

– Foarte bine, foarte bine, din burghez te transformi în plebeu, ca toată lumea. Ce-ți trebuie atâta avere? Sub cerul liber n-o să te lăsăm. Vei primi o locuință la bloc.

– Aveți... dreptate... cum să spun eu, cu viața mea cum rămâne?

– Viață? (Glumeț) Ce-i aia? (Subit amenințător) Mă, ce vrei să spui?

– Ei, nimic... o glumă oarecare... Viața.

– (Amenințător) Iar începi?

– (Subit înveselit) Păi să vă spun, dom’ şef, cum devine chestia... Eu am muncit o viață pentru căsuța asta.

– Te ascult (încruntat). Da’ fii atent la ce spui. La fiecare vorbuliță.

– O viață de om. (Râzând) O nimica toată.

– Atât?

– Atât.

– Păi numai pentru atâta te superi?

– Nu, ar mai fi şi altceva.

– Ce?

– Am doi porci.

– Şi ce dacă ai?

– Ce mă fac cu ei?

– Măiculiță, ăsta nu-i în toate mințile. Țara arde şi baba se piaptănă  

– Eu doi, vecinu’ din dreapta doi, cel din stânga trei...

– Ce te-a apucat?

– Fac şapte. 

– Şi ce dacă fac şapte?

– Pierdere curată dacă-i tăiem. Pentru Cetate.

– Taie-i.

– Nu pot.

– Cum adică nu poți?

– I-am contractat. Trebuie să-i predau, da’ sunt prea mici. Cei de la contractări or să mă sancționeze. Asta mi-ar mai lipsi.

– Taie-i, pe răspunderea mea. Asta ca să vezi cât de înțelegători şi umani suntem.

 

 A doua zi, locuitorii Cetății aveau să trăiască cel mai zguduitor moment din viața lor. Bătrânii vor povesti că nici moşii şi strămoşii lor nu pomeniseră aşa ceva.

Era zi de târg.

În Piața Mare, aceea care despărțea cartierul vechi de cel nou (acela  ce urma a fi demolat pentru că oamenii construiseră la întâmplare, neținând seama de concepția urbanistică aprobată) se instalase o estradă. Saltimbanci din toate colțurile lumii cunoscute au fost aduşi să distreze poporul. Se dăduse ordin ca toată lumea, cu mic cu mare, să iasă la târg. Şi li se mai dăduse de ştire ca la ora zece a.m. să stea cu spatele la cartierul nou, cu fața la estradă şi să râdă, să râdă în hohote, chiar dacă în acel moment nu au chef, pentru că, li s-au dat asigurări că viața e cum nu se poate mai frumoasă şi mai hazlie sub conducerea Supremului, a Ctitorului, cine nu crede – se şoptea – poate să o pățească.

Se apropia ora zece şi oamenii râdeau, se țineau cu mâinile de burtă, burțile, cele care nu erau lipite de spate, săltau peste curelele căzute sub buric, unii se tăvăleau de râs, dar toți aveau grijă să nu privească decât înainte spre estrada iluminată cu o mie de făclii, despre care se spunea că reprezintă viitorul luminos al Cetății. A privi înapoi era cu desăvârşire interzis, sub amenințarea unor grele pedepse.

La ora zece fără zece minute, sus, în foişorul instalat în spatele estradei, îşi făcu  apariția, în sunete de surle şi trâmbițe, în ropote de aplauze şi urale, Măria Sa Gica Fe, înveştmântat într-un fel de caftan, voievodal acoperit în întregime cu paiete, cu o coroană aurită pe cap – obiecte împrumutate de la un teatru de provincie.

După o clipă, în piață se făcu o linişte mormântală. Şi constatând acestea, Gica Fe tună în stația de amplificare: „Scumpii mei concetățeni! Trăim o epocă de aur. Râdeți, dați-i drumul mai voios şi mai vârtos!”

La apelul Instanței Supreme, mulțimea porni să râdă mai tare, mai cu voioşie, pe gratis, se luau la întrecere cu saltimbancii plătiți, ici-colo se auzeau pocnete şi bubuituri – plesneau unii de râs, alții ziceau că nici măcar nu mai e de râs, dar râdeau şi ei, fiindcă altfel nu se putea. Fiecare gândea că dacă douăzeci de mii de cetățeni râd, de ce tocmai el, acel fiecare, să nu râdă că doar nu-i nebun să ajungă la galere.

Şi nimeni n-a băgat de seamă cum, la zece fără un minut, Gica Fe a făcut un semn cu mâna. Îngeri cu păr de aur au suflat în trâmbițe. În următoarea clipă, arhangheli cu coifuri de aur, călări pe cai albi cu zăbale de aur au înconjurat cartierul nou. Alergau în cerc precum indienii în vremurile mai noi, aruncau torțe aprinse peste acoperişurile de şindrilă şi stuf, caii tropoteau, vâlvătăile şuierau, mirosea a smirnă şi tămâie, a smoală şi pucioasă, a găinaț şi gunoi de haznale puse la fiert. Sodoma ardea în flăcări*******.

Şi acel spectacol era prea liric pentru unii, prea tragic pentru alții pentru ca, întorcând capul, să-l privească şi să-l judece. Dar cei mai mulți, deşi stând cu spatele, râzând şi plesnind de râs, vedeau cu ochii minții totul şi nu puteau fi înşelați. Cu toate acestea respectau porunca de a sta cu spatele, pentru că, întorcându-se, ar fi pierit.

Şi într-acel timp, un singur om nu se supuse poruncii. Cel numit Cetățeanu. Mai întâi, pentru nesupunere, primi câțiva ghionți de la cei ce nu credeau, dar ascultau cuminți, apoi, când vâlvătăile cuprinseră şi cotețul lui cu porci contractați, se prefăcu pe dată în stană de piatră.  Această stană de piatră se află şi acum în mijlocul Cetății. Seamănă cu un bărbat căruia cineva i-a scos ochii, să nu vadă. Peste drum se află o cârciumă unde se serveşte bere nemțească numai sâmbăta şi duminica. În restul săptămânii, oamenii cumpără bere de la magazinele alimentare şi o consumă stând  rezemați de pietroiul cu chip uman, poreclit „La cetățeanu vesel.”          

În cele din urmă, Gica Fe s-a autoproclamat Sultan. Un titlu care atuci a apărut pentru întâia dată pe firmamentul capetelor încoronate. Avea ambiția să fie un sultan luminat. Doctrina lui consta într-un şir de instrucțiuni pe care le considera vitale pentru supuşii săi. Nu-i scăpa nimic. Îi învăța cum să pună murături. Cum să afume prunele, cum să usuce merele ca să poată beneficia de vitamine în tot timpul anului. Făcuse socoteala exactă a consumului pentru a se ajunge fiecăruia şi a 

 

*******O altă inadvertență scuzabilă, care însă se potriveşte întrucâtva. La Atena, în vremea lui Pericle, grecii au dat foc sectorului comercial al oraşului pentru a extinde capacitatea pieții publice, a Agorei. (n.n.)

 

se evita totodată risipa de alimente. După părerea lui, fiecare supus avea nevoie de câte un măr pe zi. La câți locuitori avea sultanatul ar fi fost nevoie cam de o tonă de mere pe zi şi, dacă se făcea economie, aproximativ o sută de tone pe an. Şi deoarece nu fiecare locuitor consuma mărul său zilnic, scăzând şi un mare număr de sugari şi de bătrâni fără dinți, rămânea un excedent important pentru rezervele de stat şi export. Prin urmare, livezile de mere trebuiau extinse. I-a învățat pe supuşii săi câți meri să planteze şi la ce distanță unul de celălalt, castraveții murați în sare erau mult mai gustoşi şi mai sănătoşi decât cei murați în oțet. Din soia să facă bânză, iar brânza de oaie sau de capră să se exporte în Egipt în schimbul grâului de colivă, de care supuşii lui aveau mare nevoie. Carnea de iepure să fie prăjită în ulei de soia. Uleiul de măsline şi de floarea soarelui fiind deficitar, recomanda mărirea prețului de vânzare. Țesăturile urmau să fie folosite mai rațional. Moda maxi trebuia definitiv abandonată, ea fiind apanajul claselor sociale parazitare pe cale de dispariție. Se va inaugura moda mini, mai democratică, adaptată unei societăți de oameni care trăiesc muncind şi luptând, nu umblând pe la baluri. În acest caz, tot atât de important era şi motivul estetic precum şi cel demografic, minijupele dezvelind frumoasele picioare ale frumoaselor sale supuse şi făcând astfel să sporească virilitatea unui popor care, prin partea sa bărbătească, dădea îngrijorătoare semne de oboseală. Din acelaşi motiv, dar şi pentru a evita risipa de materiale, costumele de baie trebuiau croite la cele mai mici dimensiuni, eventual abandonate. Scriitorii şi artştii să studieze bine viața. Lăudabil au procedat realizatorii spectacolului Prăşitoarea platonică. Aceştia, înainte de a se apuca treabă, au petrecut un an  întreg pe ogoare, alături de țărani, împărtăşind viața lor de zi cu zi. În acest mod ingenios, ei au pătruns adânc în realitate pentru a cunoaşte şi reda cât mai fidel, în spectacolul lor, viața la țară. Unii afirmă că e cam costisitor acest mod de a studia în prealabil realitatea şi se întreabă cum s-ar putea face o documentare corespunzătoare pentru un spectacol cu Hamlet, dacă nu cumva, în acest caz, n-ar fi nevoie ca întreaga echipă să facă o deplasare de un an de zile în Danemarca. „Ei, bine, dragi concetățeni, aflați că nimic nu e prea scump când e vorba să facem o treabă ca lumea. Sunt gata să cheltui jumătate din bugetul sultanatului pentru un spectacol realist! Iar în legătură cu Hamlet, ce ne priveşte pe noi Danemarca? O țară cu zăpezi veşnice şi unde nu găseşti un portocal sau un smochin.” 

Nu-i de mirare că tot învățându-i aşa şi pe dincolo, mințile supuşilor se leneviseră şi se prostiseră. Toți aşteptau ca Măritul Sultan să le spună ce au de făcut, tot, până şi cum să-şi alăpteze bebeluşii. După unul dintre numeroasele sale discursuri bogate în fel şi fel de învățăminte,  mulțimea izbucni în aplauze şi, pe loc, confecționă următoarele versuri pe care le scanda: „Noi pe Te urmăm, jurăm, jurăm, jurăm!” Şi cum să nu-l urmeze, dacă fără indicațiile lui prețioase nu mai era în stare să mişte nici măcar un deget. Masele populare fac istoria zicea şi repeta el, dar fără a avea în  frunte un conducător, vor bate pasul pe loc. 

Pentru a cunoaşte în profunzime situația Cetății, cu denumirea schimbată de sultanat, Gica Fe îşi organiză un corp de (supra) veghetori, alcătuit din oameni devoți. Primea de la ei zilnic informații şi fu mulțumit o vreme. Toți veghetorii socoteau că pentru a-şi păstra slujba bine plătită e cuminte să noteze nu toate fleacurile, nu tot ce văzuseră sau auziseră, ci numai ce era pe placul lui Gica Fe care, citindu-le, îşi freca palmele de satisfacție. Era o mare fericire să domneşti peste nişte supuşi mulțumiți. Nu se ştie cum, printre veghetori s-a strecurat unul care a luat în serios recomandarea de a scrie în informările sale numai adevărul pur. Lui Gica Fe i se ridică părul măciucă, citind informările acestuia. Convocă de urgență întreg corpul de veghetori şi le puse întrebarea lui Pilat din Pont: „Care este adevărul?” Adevărul este, au răspuns ei, că acest coleg  al nostru este un prost şi un bârfitor, adevărul este de partea noastră, a majorității covârşitoare, absolute. Adevărul absolut, dacă nu ne credeți pe noi, pierdeți adevărul şi o dată cu el tronul. „Au dreptate, şi-a zis Gica Fe, toți spun într-un fel, numai unul singur declară altceva, deci, nu poate avea dreptate, e un imbecil care trebuie imediat concediat. De l-ar  călca mai repede o căruță.”

În felul acesta scăpă Gica Fe de teroarea întrebării cu privire la adevăr. Pilat a scăpat de aceaşi teroare, spălându-se pe mâini şi lăsând răspunderea în seama mulțimii. Privind lucrurile în fond, nu era nici o deosebire între soluția găsită de guvernatorul roman al Israelului şi soluția fostului guvernator al unui Polis grecesc autoproclamat Sultan. 

 

Gica Fe nu s-a putut bucura prea multă vreme de rangul de Sultan din cauza unei... indigestii. La început n-a fost decât o greață uşoară care, cu timpul, s-a accentuat pe măsură ce supuşii săi se încovoiau mai tare pentru a-l omagia. Ce legătură era între greața sa şi spinările încovoiate ale supuşilor, nimeni nu i-a putut-o spune, nici chiar vracii cei mai vestiți.

A dus-o o vreme pe picioare. Apoi, când chiar n-a mai fost în stare să umble, a căzut la pat. A încercat medicamente convenționale şi neconvenționale, ierburi de toate felurile, înclusiv troscot. Fără rezultat.

În zadar se străduiau marii dregători să-i aline suferința. Dimineața pe la zece, toți dregătorii se înşirau de o parte şi de alta a patului, întrecându-se în complimente care mai de care mai măgulitoare,  mai pline de bunăvoință, mai încurajatoare.

– Frumos eşti, Măria Ta!

– Falnic eşti, Măria Ta!  

– Să ne trăieşti, marele nostru Ctitor!

Şi tot aşa. După fiecare dintre aceste urări şi complimente, greața lui devenea şi mai mare. Spinările încovoiate şi vorbele cleioase îi întorceau stomacul pe dos. Cum să scape de ei? Pentru început le oferi, amabil, o călătorie gratuită în iad, apoi o reîntoarcere ştiințifico-fantastico-folclorică la starea ovulară şi, la urmă, îi unse din cap până-n picioare cu flegma sa binecuvântată.

Se petrecu atunci un fenomen uluitor. Nevertebratele din jurul său se treziră prinse în vârtejul unei evoluții biologice de neînțeles pentru orice om de ştiință, oricât de inițiat ar fi fost în tainele şi istoria naturii. Printr-o mişcare accelerată, râmele se transformară în reptile, reptilele în dinozauri, dinozaurii în maimuțe, iar maimuțele în animale antropoide bipede. Atât de miraculoasă era flegma Sultanului. Ajunse în stadiul de om, ființă socială, au declarat tirania nulă şi neavenită, au proclamat egalitatea naturală a tuturor şi l-au detronat pe Gica Fe.

Ce a urmat a fost la fel de uluitor. Afând că nu mai este ce a fost, Gica Fe s-a însănătoşit subit. S-a înfuriat, a răcnit ca un leu, a amenințat, dar era prea târziu. I s-a acordat statut de cetățean de rând şi i s-a oferit funcția de paznic de noapte. În zilele următoare, putea fi văzut stând la coadă ba la carne, ba la cartofi, ba la cizmarul la care se ducea să-şi pingelească singura pereche de sandale. La început oamenii l-au privit cu respect şi veneau să pună mâna pe el ca pe sfintele moaşte sau ca pe Vasilică în prima zi a anului. Toate acestea s-au sfârşit prin a-l scoate din pepeni şi atunci şi-a zis: „Al dracului să fiu dacă nu mă fac iar Sultan”. Zis şi făcut. S-a dus glonț la periferia oraşului unde ştia că locuieşte tânărul Ursus. Acesta era, sau mai degrabă fusese, un înfocat admirator şi discipol de-al său. Văzându-l, Ursus l-a înfăşcat de guler, îl duse mai mult pe sus în Agora şi-i zise tare să audă toată lumea adunată la cumpărături: „Cacă, lupe, ce mâncaşi!” Şi scoase limba la el.

Scena trecu însă neobservată, fiindcă ce le păsa oamenilor de doi bețivi ce se trăgeau de cravată şi-şi spuneau bazaconii? Fiecare îşi umplea sacoşa cu ceapă, morcovi, castraveți şi îşi vedea de drum. Nimeni nu-i arunca nici măcar o privire, lui care rămăsese fără păr  pe cap ca din piețe să nu lipsească ceapa, morcovii şi castraveții. Şi deodată indignarea lui căpătă glas: „Huo, strigă Gica Fe, huo, nesătuilor! Plezni-v-ar mațele-n voi. Urmaşilor mei...”

N-apucă să-şi termine vorba. Fu luat pe sus, aruncat într-o dubă şi dus. N-aş putea spune unde.

Aşa se încheie povestea celui care a avut ambiții mari, dar a fost strivit de poftele meschine ale concetățenilor săi. De omul cu sacoşa.