BUMERANGUL LUI ZEELER

Doli Star a apărut pe platou cu o oră întârziere şi a mai întârziat o oră la machiaj, ca să i se mascheze cearcănele, să i se ascundă herpesul răsărit pe buza inferioară şi, finalmente, să fie transformată într-o Elizabeth Bathory irezistibilă şi dominantă. 

– Scuze, şi-a făcut ea intrarea. Am pus aseară gheara pe-un minor foarte atletic. Mi-a luat cam mult să-l prind din urmă. Minorii atletici sunt insațiabili, dragă. 

Bab a zâmbit. A zâmbit şi s-a gândit Dragă. 

După o oră şi-ncă o oră, Doli a cerut cafea neagră, pentru că 

– Sunt destul de dulce. 

Lui Bab i-a fluierat iar prin minte. Dragă. 

Doli a solicitat la cafea biscuiți sărați şi Bab a bănuit că Sunt destul de dulce.  În schimb, Doli a replicat 

– Că nu îngraşă, dragă. 

Apoi Doli a făcut ceva care să explice contractul de zece mii pe secundă: a arătat ca o Elizabeth Bathory irezistibilă şi dominantă şi a jucat scena trei ca o Doli Star, dragă. A început să ningă într-o zi cu soare, Doli a țipat: 

– Vai, dragă! 

Iar Bab a urlat: 

– Tăiați!  

Tăiați! a strigat Bab şi-n momentul în care avocatul celei care-i jucase rol de soție pentru aproximativ un an, muză în prima jumătate, depresie de iarnă în cea de-a doua, şi-a deschis diplomatul pe birou şi-apoi a deschis gura. Avocatul l-a privit pe deasupra ochelarilor şi a diagnosticat scurt că viața nu-i toată o artă. Sau alta. 

– Nu degeaba i-am dat rolul ăla de vampă, ca să spun aşa, a decis Bab la sfârşitul demonstrației de praf în ochi. 

Roni, care-i reprezentase LUI interesele până în momentul în care Lidia, muza şi blocajul, îl invitase într-o după-amiază la o apă plată înecată în vin roşu franțuzesc, şi-a dat ochelarii de pe nas cu un gest expert sugerându-i, în memoria vechii lor amiciții şi a contului îngrăşat pe spinarea unui bun client, că nu-l prea vede bine. 

– Bab, a spus avocatul. Bab, Bab, Bab. Prietene. Ia-o mai uşor. Las-o mai moale. Îți distrugi viața. 

– Nicio chestie, a replicat Bab. Omu’ n-are decât una. Maxim două. Aşa şi cu prieteniile. 

S-a scuzat o secundă, le-a înmulțit între pereți de faianță, a dat afară cinci cafele, s-a spălat pe față cu apă rece. S-a aplecat asupra tabloului lui Mendeleev cu Washington la nara dreaptă şi a strănutat. S-a ales praful de chimie. L-a pocit pe preşedinte în pumn, cu tot cu vultur, cu tot cu piramidă, cu-autograful trezorierului şef şi l-a aruncat în oglinda de deasupra chiuvetei. Preşedintele a zburat înapoi din sticla reflectantă şi Bab l-a prins reflex. L-a desfăcut, l-a netezit. De pe bancnota mototolită acum se-ncrunta la el Franklin. L-a ascuns repede în buzunar. 

– Toate mi se-ntorc însutit, s-a destăinuit celui din oglindă. A scos limba. Şi-a aranjat părul. Cravata. A mimat compătimire. A luat mina unui om de afaceri încrezător în şansele de reuşită. A pozat în seriosul regizor nominalizat de două ori la Chipsul de Aur. 

– Puteai să te fi făcut şi actor, i s-a adresat Copia. 

– Puteam, a recunoscut Bab Bentlei.

– Dacă n-ai fi auzit voci. 

– Mereu există un dacă. 

– Dacă n-ai fi crezut că ai ceva de spus. 

– Hm. 

– Dacă n-ai fi auzit voci, i-a spus Oglinda. 

– Am mai auzit replica asta. 

Şi.

– Am început s-aud voci, i-a zis Bab, mai pe seară, lui Gino. 

– Tare, a afirmat Gino. Asta se numeşte inspirație. 

– Doctorul meu ar găsi că se numeşte altfel, a mormăit Bab. Obişnuiam să dorm cu televizorul aprins. Îi dădeam sonorul încet. Mă ajuta să adorm. Acum nu mai pot. Să dau sonorul încet. Nu mai pot să dau pe mute. Nu mai pot să sting televizorul. 

– Tare, a repetat Gino aprecierea. Şi cum o să se numească? 

– Ce? 

– Filmu’.

– Filmu’?! 

Gino s-a-ntors spre el. Părea că-l priveşte. 

– Filmu’… a ridicat Gino din umeri, într-o traducere aproximativă Despre ce naiba vorbim noi aici ?

– Filmu’ vieții mele. Ca să spun aşa. 

– Tare, a fost de acord Gino.  

Şi.

În acea noapte, Doli a venit c-o sticlă de şampanie de Formula 1 pe care abia o putea ține. 

– Nu ştiu dac-ai observat, dar întotdeauna am avut o simpatie pentru tine, a ținut să-l înştiințeze odată ajunsă pe canapea, cu un pahar într-o mână şi un Slims în cealaltă. Dar cred c-ai văzut tu ceva. Nu poți să n-ai un suprasimț al observației. La ce superfilme faci. Nu se poate să nu ai ochi, dragă. 

Herpesul era încă ascuns sub vopsele de mii suta de grame, un lucru bun. Un alt atu îl constituia faptul că firma de cosmetice cu care colabora de vreun an o obliga prin contract să nu treacă pragul unor kilograme. Un alt plus era acela că… era o femeie în cameră, ca să spun aşa. 

– Nu pune mâna pe artişti, a râs Doli după câteva pahare.

Dragă. 

A lăsat-o să doarmă în dormitor şi a făcut greşeala de a da drumul la televizor. Pe un canal, cineva vindea cuțite care tăiau chiar şi alte cuțite. Pe altul, Bob Dylan cânta Everything is Broken. Pe altul, Tom îl fugărea pe Jerry, cu o tigaie aruncată amenințător deasupra capului. Pe altul, trupele ruseşti invadau Ucraina. Pe altul, Zeeler tuna Îmi spun să ucid! Îmi spun să ucid! Îmi spun să ucid! Bab s-a lungit pe canapea, între perne, cutii goale de bere şi aburi de alcool. 

– Am început s-aud voci, s-a auzit cu claritate din sistemul surround. 

A tresărit. S-a ridicat în capul oaselor. S-a privit pe sine strănutând în grămăjoara albă: o dată într-o realitate consumată, o dată în oglindă – şi-a treia, pe ecran. 

– Puteai să te fi făcut… 

– …actor, s-a completat, cu vocea sugrumată. 

– Vreau să-ți zic că te iert, s-a inserat o voce feminină. Doli îi zâmbea din pragul uşii, strângând în talie cordonul halatului lui de baie. C-ai jucat mizerabil, a zâmbit în continuare femeia. Irezistibil. Şi dominant.  

La televizor, trupele ruseşti se retrăgeau din Ucraina.  

– Chiar? a făcut Bab, şi n-a mai continuat. 

– Chiar. Dar în seara asta ți-ai mai spălat din păcate. Ca să spun aşa. 

Soneria telefonului a exorcizat cadrul. Bab a întins o mână înghețată după receptor. 

– Pe-unde umbli? s-a precipitat Gino la celălalt capăt al semnalului. 

Bab a mormorosit ceva de neînțeles. 

– Te-am trezit? Scuze. Da-i prea TARE ca să nu-ți spun. Băiatu’ lucrează pentru tine. Băiatu’ ți-a obținut rolul pe care ți-l doreai. Se face remake-ul după Bumerang. Vor să dai probă pentru rolul lui Zeeler. Da-i mai mult… de probă. E ca şi rezolvat. 

Şi. 

– Omule, căcatu’ ăla de avocat e un…un…un căcat! Te-a lăsat în curu’ gol, i-a adus la cunoştință o mare noutate. Şi voiai rolu’ ăsta de când te ştiu. Este? 

– Nu voiam niciun rol! a contrazis Bab. 

– E foarte tare rolu’, i-a dat înainte Gino. E-o poveste cam pentru copii de şcoala primară, cu îngerul ăsta întunecat care-ți ghiceşte cele mai ascunse dorințe, ce să zic, şi-ți aranjează el viața, hm!, cum ai vrea tu să fie, dar e un rol de forță. Ai văzut ce-a putut să facă Zeeler din el. 

– A făcut pe dracu’! 

– Trebuie să munceşti! l-a contrat scurt Gino. Te paşte falimentul. Şi uitarea. 

– Trebuie să regizez, da. 

– Bab, a spus Gino, adresându-se nu unui amic, ci unui tip foarte, foarte problematic. Lasă-le naibii de prostii. Te duc de râpă. 

– E Gino? s-a interesat Doli, cu o satisfacție pe care cu greu şi-o putea masca în glas. Ți-a zis? Ți-a zis că vor să-l regizez? Hai că mai ai o recomandare. Ca să spun aşa.    

Mai târziu, după alte câteva sticle golite, Bab s-a văzut iarăşi la televizor. Îl plimba pe Vivaldi. Vivaldi, şoricarul pe care-l avusese în copilărie şi care încercase să muşte dintr-o roată în timp ce o maşină rula prin fața casei. „Un cățel tâmpit de tot, mămico. Nici nu-mi pare rău de el”, spusese, cu lacrimi în ochi, în fața paharului cu lapte, la masa din bucătărie. Apoi, s-a văzut târât de Bach pe terenul de joacă ce se-nvecina cu locuința care-i oferise pentru întâia dată mândria titlului de proprietar. Bach nu era Vivaldi. Când se opintea pe picioarele din spate, lăsa impresia că e capabil să tragă după el o maşină sport pe bulevardul viselor, dus-întors. Bach dispăruse de-acasă într-o amiază ploioasă fugind dincolo de stradă şi de terenul de joacă, pentru a răsări (odată cu soarele şi) împreună cu Lidia, care întrebase din uşă zâmbind radios, „E cățeluşul dumneavoastră? E ud tot, sărăcuțul.” 

Şi.

Cu acest diminutiv, ecranul televizorului s-a înnegrit. Bab se vedea încă pe ecranul fără semnal, o siluetă umbrită stând pe canapea, reflectată în sticla întunecată a aparatului. 

A scos o doză din buzunar şi-a supt-o în mare grabă, ca să spun aşa.  

– Puteai să te fi făcut actor, i-a transmis oglinda neagră un ecou, ca să-i intre bine în cap ideea asta. 

A mai scos o doză şi şi-a albit vârful nasului. El se mişcase. Însă oglinda, oglinda îl fixase. Îl țintuise pe loc, într-un moment static, într-un tablou înnegurat, cu ramă cu butoane. Şi-a ridicat o mână deasupra capului. Cel din ecranul rece a uitat să-i urmeze mişcarea. A făcut cu mâna. Cel din ecran nu i-a răspuns la salut – a rămas înțepenit pe canapea, cu capul atârnat într-o parte.   

S-a refugiat din acea imagine fără a se uita în urmă. A fugit de pe canapea şi a căutat companie. În dormitor, Doli adormise, cu o mână atârnând pe marginea patului, încă purtându-i halatul. Adormise profund. Bab l-a apelat pe Gino. „Nu sunt aici sau sunt, şi n-am chef,” l-a întâmpinat mesajul înregistrat, apoi s-a auzit bip-ul. 

– Gino. Gino! VINO ŞI SCAPĂ-MĂ DE CURVA ASTA! a țipat la telefon. Nu l-a ajutat cu nimic. Nu şi-a descărcat nici furia, nu şi-a păcălit nici temerile. Şi, deşi țipase foarte, foarte tare, cât de tare putuse, Doli nu-l auzise. Nu se mişcase. Nu deschisese ochii. Nu se trezise. Tăiați! Tăiați! 

 

TĂIAȚI!

 

A sunat la poliție. A adunat în viteză probele incriminatorii de prin casă şi le-a ascuns într-un ghiveci din curte. A dat fuga în baie şi s-a spălat pe față. S-a strâmbat în oglindă. A luat masca unui bărbat serios, de succes. S-a studiat cu atenție.

– Mai ai ceva de comentat, ca să spun aşa?

Oglinda a tăcut.

Din stradă s-a auzit o sirenă. Cât să fi trecut de când apelase poliția? Un minut, două? Soneria de la intrare a țiuit. Ajuns în hol, a găsit uşa deschisă. Şi-atât. Nu era nimeni. S-a-ntors în living. Televizorul era aprins. Pe ecran, Doli Star plângea în cea mai realistă scenă pe care o jucase vreodată. Ce film e ăsta, s-a-ntrebat. Pe ecran, doi polițişti puneau întrebări. Unul dintre ei se aplecase deasupra unui bărbat întins pe o canapea. Îi lua pulsul. Bab a recunoscut imediat canapeaua. A recunoscut decorul propriului living. Şi-a dezlipit ochii de la televizor înainte ca frica să-i paralizeze şi ultima fărâmă de rațiune şi a inspectat realitatea înconjurătoare. Singura ființă din încăpere era el, Bab Bentli. Şi UNDE naiba erau adevărații copoi? 

– Chemați ambulanța, a spus polițistul de lângă canapea, în abonamentul de cablu. Sau mai bine să-l cheme cineva pe John. 

– Pe cine? a întrebat celălalt polițist. 

– Pe Doe. 

Celălalt polițist n-a schițat nicio mişcare. 

– Pe legist! a ridicat colegul lui de serial de vineri seară tonul. Scuzați, doamnă, s-a întors actorul-om-al-legii spre Doli. Soțul dumneavoastră? Îmi pare rău. 

– Nu, a sughițat Doli din pragul livingului, acoperindu-şi goliciunea cu halatul lui Bab. Dragul de el…nu, nu, nu…eram doar colaboratori…şi buni prieteni. 

Iar lui Bab i-a zburat prin minte. Ce scenă siropoasă. Dragă.   

Apoi canalul şi imaginea s-au schimbat şi Zeeler, cu mantie neagră şi pălărie țuguiată în rolul lui din Bumerang, s-a răstit la el de pe ecran: 

– Ai făcut sacrificiile?

– Ce? s-a trezit Bab inițiind o întrebare.

– Ai sacrificat tot ce-ai iubit? a spus Zeeler fixându-l cu privirea. Mai ai vreo dorință? Vreo poftă? Un vis de terfelit? Zeeler zâmbea într-o parte şi ochii îi scânteiau sub borurile pălăriei.

Bab n-a găsit a mai avea ceva de spus.

– Atunci, hai odată! Trăieşte-ți viața pe care vrei s-o trăieşti! Omu’ n-are decât una. Maxim, două.  

Zeeler îi ținea în lesă pe Vivaldi şi Bach, iar în fundal păreau să fie multe fețe cunoscute. Păreau să fie mama, fratele mai mic, care murise de leucemie la vârsta de nouă ani, prietena din liceu, cu care experimentase întâiul sărut, care stătea sprijinită de prima lui maşină, cu flăcări pe capotă…şi mulți, mulți alții. Şi Lidia era acolo, dar nici urmă de Roni, avocatul. L-a observat şi pe Gino într-un colț, făcându-i cu mâna.  

Aşteptându-l. 

– Tot ce trebuie să faci, i-a explicat Zeeler ținând zdravăn de lanțul în care se încorda Bach, pe care mirosul îl atrăgea undeva în afara cadrului, tot ce trebuie să faci e să spui pentru ultima dată.

– Ce?

– Să spui Tăiați!