Poezie
Cristian Liviu Burada
Poezii
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2013
Luna din vin
De puțin timp am considerat corect
Să împart cu Dumnezeu
Ce mi-a mai rămas
Este perfect acum
N-ar trebui s-o spun dar
Luna brumată străluceşte în paharul cu vin roşu din fața mea
Îmi este teamă să mai sorb o înghițitură
Să nu tulbur cumva luna din vin
Poveste cu aviator
Tânăra văduvă m-a luat în brațe urlând
şi m-a sărutat apăsat pe gură
El era mort de ieri după amiază
Alături în coşciugul închis erau câteva bucăți
Din trupul aviatorului
Bucăți adunate grijuliu de pe câmpul
Unde se prăbuşise avionul
Desupra coşciugului erau şapca aviatorului
şi câteva decorații
Căzuse la datorie pilotul
Cum spuseseră în mai multe rânduri
Vorbăreții de ocazie în haine de paradă
Nu ştiam că datoria pilotului era să se prăbuşească
Cu avion cu tot cu viață cu tot
Peste un câmp într-o toamnă
Deasupra treceau avioane desenând pe cer nişte cercuri albe termurânde
Care mai apoi la câteva secunde se transformau
În inimi de abur albe încremenite
Erau semnele de prețuire din partea aviatorilor vii
Pentru aviatorul mort
Atât mai puteau să facă pentru el aviatorii
Atunci ea m-a sărutat apăsat pe gură – buzele-mi sângerează şi acum
Nu înțelesesem mare lucru din câte se întâmplaseră mai înainte
Dar cât de mult l-a iubit cât de mult îl iubea cât de mult îi va lipsi
Atunci am simțit într-o mare durere de sărut însângerat ...
Ultimul tînăr al mileniului trecut care a avut privilegiul
să-şi bărbierească tatăl
În ultimii săi doi trei ani de viață îl bărbieream pe tata
Îmi spusese că aşa se întâmplau lucrurile la el în sat de când lumea
Afară în curte dacă era vremea bună sau în casă dacă era vreme rea
Pe bătrîni îi bărbiereau fiii lor
Am acceptat cu un soi de bucurie lăuntrică
Implineam o rânduială veche şi îl mulțumeam pe tata
Cât despre munca de bărbier m-a asigurat
Că n-o să fie nici un fel de problemă
Făcusem eu lucruri mai grele darămite să mă plimb cu briciul
Pe obrazul bătrân ca un ogor – îmi spusese tot tata drept încurajare
El zâmbea la trecerea briciului
Eu însă eram încordat ca un arc
Simțeam lama briciului-şarpe argintiu cu pielea uscată –
Nu pe chipul tatălui meu
Ci chiar pe propriu-mi grumaz temător de vreo însângerare
Pentru a-l putea bărbieri cum se cuvine
Tata îşi mişca limba prin gură astfel încât
Fața lui îmbătrânită ca un ogor în iarnă
Să se poată întinde cât mai bine
Iar briciul să-şi facă treba
Totdeauna reuşeam un bărbierit ca la carte –
îmi spunea tata bucuros
Cred că sunt ultimul tânăr al mileniului trecut
Care a avut privilegiul să-şi bărbierească tatăl
Şi azi îi simt fața la o lamă de brici de vârful degetelor mele
Parcă-i sculptam chipul într-o bucată de lut
El îşi mişca limba reuşind să îndrepte cutele de la obraji şi buze
Astăzi mai mult decît atunci chipul meu simte briciul
Ca pe o atingere argintie de şarpe lunecos foarte subțire
Obrazul ogor tomnatic îmi este
Degetele mele mâna mea dreaptă deja ghicesc pe fața mea ridurile,
Ridurile tatălui meu,
Mâna mea parcă ştie cum să reinventeze chipuri identice
Chipuri în oglindă abia despărțite de lama unui brici
Lunecos, argintiu.
Ceasul şerpuind peste trupul meu
De ani buni îmi propun să merg la ceasornicarul bătrân
De pe Madona Dudu
Să repare ceasul de buzunar cu care tatăl meu plecase pe front –
Este un ceas cu arcuri şi rubine
Rubinele sunt un fel de mecanisme care n-au strălucit vreodată
Nici măcar atunci când au fost noi
Cu cât ceasul avea mai multe rubine cu atât era mai precis
Pe capac la interior ceasul are încrustată harta României
De fiecare dată la petreceri tatăl meu le spunea comesenilor
Câte ceva din al doilea război mondial
Cum a fost la Odesa cum a fost la Chişinău
Cum a fost cu întoarcerea armelor
Şi cât de întoarse au rămas ele
Ce se spunea în câte un ordin de zi pe regiment
Ce spusese Mareşalul Antonescu ce spusese Regele Mihai
Cum se împuşca şi se tăia cum se sângera
Cum se rămînea olog sau ciung
Cum s-a murit cum s-a supraviețuit
Uitați-vă, ceasul ăsta le-a măsurat pe toate...
Doar bătrânul ceasornicar de pe Madona Dudu ar mai putea să-l repare
Cei mai tineri în meserie nici n-ar avea curajul să-l deschidă măcar
Acum sunt altfel de ceasuri
Ceasuri electronice automatice fără rubine
Fără amintiri din al doilea război mondial
Fără harta României încrustată pe vreo fațetă
Poate doar cu ceva semne palid luminoase
Din vreun mall supraaglomerat
Păcat, mare păcat, bătrânul ceasornicar a murit ieri
Astăzi când am ajuns în fața atelierului de ceasornicărie
În geam era pus doliu şi o coală de hârtie pe care scria
Milu Ionescu. Cesornicar. Decedat 27.04. 2010 orele 16
Voi păstra lipit de inimă ceasul aşa stricat cum este
Va porni el odată şi-odată
Îmi va suna în ureche ticăitul mecanic
Pornit din pântecele multelor sale rubine
Voi auzi clar şi cuvintele tatălui meu
Dintre harta României arcurile şi rubinele nestrălucitoare
Cum a fost la Odesa cum a fost la Chişinău
Cum a fost cu întoarcerea armelor
Şi cât de întoarse au rămas ele
Ce se spunea în câte un ordin de zi pe regiment
Ce spusese Antonescu ce spusese Regele Mihai
Cum se împuşca şi se tăia cum se sângera
Cum se rămînea olog sau ciung
Cum s-a murit cum s-a supraviețuit…
Îmi vor suna clar toate acestea până le voi învăța pe de rost
Şi le voi putea rosti eu însumi cu claritate
Deşi ceasul va fi curs demult cu cifrele sale romane cu tot
Şerpuind peste trupul meu…
Ceva magic şoptit în urechea închisă c-o floare de tei
Un cuvânt magic un adevărat secret
Şoptit în urechea închisă c-o floare de tei
A unuia căzut beat într-un şanț
Cu privirea ațintită spre lună ca spre un orologiu mişcător
Gata să se prelingă peste el încătuşându-l definitiv
Vreau să vă spun cât de mult îl iubeam pe bețivanul acela
Biet vagabond trăind prin canale unde iarna fulgii mureau
Lîngă respirația sa în spirală alcoolizată ca nimburile sfinților
Iar vara se prelingea pe asfaltul topit ca pe un fluviu
Părea că levitează în arşița zilei
Prin dreptul magazinelor cu mărfuri la vedere
Unde el părea exponatul cel mai prețios
Prima dată l-am zărit când primarul şi prefectul dezveleau o statuie
Pânza albă a căzut de pe figura de piatră
Peste chipul său chircit lângă soclul statuii
Toți cei prezenți au considerat asta un semn
Cel reprezentat în piatră este încă printre noi
Sau invers – el cel viu şi aburit fusese imortalizat pe soclu
În realitate bietul om îşi căuta Dumnezeul său
Se rătăcise printre alți semeni care erau convinşi
Că-şi ştiu Dumnezeul
Eu cred că Dumnezeul meu şi al lui sunt unul şi acelaşi
Ceva magic şoptit în urechea sa închisă c-o floare de tei ...
Urmează-mă
Eu cred deopotrivă şi că exist
Şi că nu exist
Nu sunt totdeauna prezent din abundență
Eu cel sătul de mine însumi
Sastisit de propriu-mi suflu
Într-o latentă aşteptare în care cel mai important este
Cum îmi voi mai cataloga şirurile interminabile de erori ...
Încep să scormonesc prin cufere vechi
Cu dimineți albicioase sau mate
Pe care adesea mă îndoiesc să le fi trăit vreodată chiar eu
Poate îmi vor arăta şi altă față
Cînd vor reuşi să pătrundă cumva prin chipul tău
Şi se vor întoarce către mine ca un ecou
Izbit de contururile sufletului tremurător
Ca propria-i umbră sonoră
În mine poți revărsa toate faptele lumilor tale triumfătoare
Urmează-mă când îmi car trupul în tăcere printre lumini şi umbre
Dincolo de toate...