Poezie
Liviu Capsa

Poezii

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2013

 Inutila eternitate
 
în cele din urmă
boala şi vârsta l-au convins
să dea câmpul nesfârşit de la Dunăre
pe un petic de grădină
la oraş
 
nu de moarte se temea tata
ci de eternitatea inutilă a pensionarului
de aceea îşi cultiva grădina
cu ştiința agronomului
şi încăpățânarea unui trup înjumătățit
 
când soarele se ivea după blocuri
el era de mult în grădină
noaptea ieşea să se uite pe cer
chiar dacă ploaia
venea acum prin furtun
la comandă
 
de sărbătoarea uitată a recoltei
tata se-mbrăca frumos
şi îşi etala producția la poartă
să se bucure tot cartierul
de rodul pământului
înviat de el între betoane
 
şi totuşi
nu de moarte se temea tata
ci de inutila eternitate
a pensionarului
 
 
 
 
 
O întâmplare
 
la început a fost un vârtej
între blocuri
care amețea hârtiile
ridica pungile colorate de plastic
risipea lenea călduță a prafului
cât să crezi
că-i arde şi naturii de joacă
 
apoi totul s-a cutremurat s-a-nvinețit
precum înecatul ce se chinuie
să soarbă gura de aer
copacii se trăgeau din pământ
zbârnâiau firele electrice
blocurile trosneau ca vreascul răscopt
mugea şi vântul scormonind nărăvaş
cu copita-n pământ
 
până ce o rază a spart cerul
şi-o lumină ca un bandaj
a aşternut liniştea peste toate
 
timid oamenii au început
să iasă din cuşti
aveau privirile rătăcite
şi asemenea maşinuțelor tamponate
care fac deliciul nepoților şi bunicilor
se tot învârteau izbindu-se unii de alții
sub plafonul cerului
căzut într-o rână
 
 
Sanitarii deşeurilor
 
nu mai cumpără nimeni
sticle goale borcane
nu mai interesează pe nimeni
hainele vechi fără blazon
cârpele care şi-au făcut datoria
care şi-au trăit traiul
 
au dispărut sanitarii deşeurilor
țiganii care ne peticeau bugetul
eliberându-ne dulapul cămara balconul
afânându-ne aerul din şifonierele descleiate
roase de carii
 
s-a stins şi strigătul lor dintre blocuri
din după-amiezele lungi de vară
când liniştea picotea prăbuşită
cu nasu-n terciul asfaltului
 
am face bine să-i căutăm
prin locurile unde-şi duc dulce-amarul
să-i aducem înapoi
la datoria lor salvatoare
până nu-i prea târziu
cât nu ne sufocă fluxul deşeurilor
agoniseala asta de-o viață
până nu ne aruncă afară din case
 
 
Căpătăm încredere
 
încet-încet căpătăm şi noi încredere
în forțele proprii în ziua de mâine
în cel de lângă noi
care şi-a tocit tainele
 
încredere-n reclamele care ne intră în ochi
precum gâzele vara
în capitalul străin 
care mătură sărăcia din țară
în deodorantele care topesc jegul
 
încredere în medicina alternativă
în ciupercăria agențiilor de turism
care ne întind câte-o porție de vacanță
din cazanul cu oferte aburinde
 
căpătăm încredere în gustul de papură
al suplimentelor alimentare
în ONG-urile care militează în tot locul
fără odihnă şi bani
pentru diversitate animale natură
şi pentru o viață politică
fără lipitori căpuşe maimuțe
 
 
Singurătatea
 
singurătatea adunându-se-n straturi
tot mai groase
singurătatea-n viesparul mulțimii
sau în piețele goale
pe bulevardele măturate de vânt
 
singurătatea care-ți pune mâna pe ochi
pe la spate
şi-ți susură drăgăstos în urechi
care te-ncolăceşte-n aşternuturile reci
şi-ți scuipă ploaia-n ferestre
 
singurătatea care-ți ridică gulerul hainei
când luna şovăie-n cer
care se gudură-n două picioare
şi-şi balansează sexul gigantic
ca pe-o promisiune ca pe-o invitație
la festinul unor vremuri mărețe
 
singurătatea care te spionează
prin gaura cheii
în timp ce-şi fumează relaxată țigara
singurătatea ținându-te molatic sub anestezie
să nu urli
să nu spargi
să nu simți
 
 
Fotografia
 
eu pe motocicletă la bâlci
semeț în pantaloni scurți
cu ciorapii întinşi până la genunchi
şi basca şmechereşte-ntr-o parte
mama lângă mine-n picioare
încă tânără ținându-mă după umăr
într-o rochie înflorată
de vară
 
e atâta bucurie de viață
atâta seninătate-n fotografia asta
pe care nici timpul nici moartea
n-o va putea îngălbeni
încât ar trebui predată
analizată la cursurile în care
metafizica bate pasul pe loc
dintr-o lipsă acută
de subiecte concrete
 
 
Un altfel de potop
 
se revărsase Dunărea într-un an
în toată câmpia
o mare de gunoaie o spumă băloasă
plină de hoituri umflate
ca baloanele scăpate din ață
plutind spre un cer fără fund
 
tata mă luase cu barca
să văd şi eu
cum se schimbase dintr-o dată peisajul
drumurile se destrămaseră-n adâncuri
ierburile se unduiau
ca o coamă despletită de vânt
 
apă cât vedeai cu ochii
şi-un miros de mâl răscolit
 
doar puful păpădiilor şi gâzele
parcă făceau magie în ceața
care ascunsese toate umbrele
 
rătăcind pe căi neumblate
începuse să ne ia teama
furioasă apa năvălise în pădure
şi şerpii se târau prin copaci
poate în căutarea mărului
şi a Evei
 
era o linişte de început de lume
o tristețe ca după potop
pieriseră toate formele toate culorile
şi nici un animal
în barca noastră pitică
nici un grind pe care viața
s-o ia de la capăt