Poezie
Viorel Tăutan
Poezii
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2013
Rucsacul pe rotile
ştiu, se întâmplă frecvent să ațipesc în fața
sfântului monitor al calculatorului,
nu-mi dau seama de ce, o fi vârsta, vremea
obosită bărbia îmi cade în piept ca o ancoră.
greu mă ridic pe jumătate dezmeticit şi-mi târşâiesc picioarele
spre dormitor mă întind pe canapeaua veche de patruzeci de ani
recondiționată de Jancsi, prietenul din copilărie,
acum tâmplar îndrăgostit de licorile bahice
purtăm pe umeri acelaşi număr de ani
rezemat de perete – rucsacul meu cel nou pe rotile
achiziționat de la un shop online la un preț...
domnia şi cealaltă componentă a vieții costă
.
prin geamul termopan se aude estompat cupa escavatorului
deşertându-şi încărcătura în burta basculantei
se lucrează la schimbarea conductelor de canalizare
circulația autovehiculelor pe strada unde locuiesc din urmă
cu exact treizeci şi unu de ani s-a închis îmi răsucesc trupul
pe-o parte gândind calm la posibilitatea de-a nu mă mai trezi.
(riscul singurătății într-un apartament la bloc,
mi-am închis uşa metalică de la intrare cu zăvor
accesibil celor din afară doar cu instrumente de perforat
unul dintre copiii mei, dacă s-ar alarma că nu mai răspund
la telefon şi pe net
ori ar fi anunțat de către vecini că n-am mai fost zărit de câteva zile,
iar din apartament duhneşte vag a cadavru, mai sunt astfel de cazuri.
totul e posibil, nu?)
adorm destul de repede
visez.
sunt acasă pe strada unu mai
dormitez obosit pe unul din cele două paturi
în odaia părinților, delimitând înspre vest trotuarul
simt că mama e prin preajmă, în bucătăria încăpătoare,
tata face zgomot în curte construieşte ceva
sau repară cum a făcut toată viața.
adorm în vis, visez că adorm, sunt conştient de asta
Se face că ne găsim la intersecția dintre scuarul din fața bisericii
reformate şi strada libertății, acolo unde era postat mai demult
un Christ din bronz răstignit pe-o cruce de marmură
foarte aproape în stânga – clădirea primăriei.
tata instalează un dulap uriaş în dosul căruia oricare dintre noi
s-ar putea face nevăzut din pricina unei posibile şi nefireşti agresiuni
ceea ce mi se pare straniu e spațiul din fața acestui
dulap de sufragerie supradimensionat - o încăpere
cuprinzând întreg centrul urbei
tata adânceşte cu lovituri de baros un țăruş metalic
între calupurile de granit din caldarâm
mama priveşte disperată şi vociferează.
tata încearcă s-o liniştească aşa au făcut de când îi ştiu
şi nu-mi place fac eforturi să mă trezesc
deschid ochiul drept,
cel stâng lăcrimează refuzând să-şi ridice pleoapa
Mă aflu iar în dormitorul părinților mei văd
perdeaua ondulând uşor în curentul ferestrei întredeschise
rucsacul meu nou pe rotile ce-o fi căutând aici
rezemat de perete între uşă şi soba de teracotă
aud din stradă zgomot de şantier
privesc pe fereastă
siluete cenuşii se agită în jurul unui escavator care muşcă
hulpav din mădularele străzii o strig pe mama
nu-mi răspunde dar o simt prin apropiere.
sunt tânăr
nu ştiu nimic despre viitoarea-mi soție şi copiii noştri
sunt acasă mama e undeva prin casă pe tata nu-l mai percep
Deodată cuprins de panică încerc să mă trezesc
am reuşit
dar cineva sau ceva mă trage îndărăt în vis
văd iar fereastra casei
rucsacul nou cu rotile soba de teracotă.
neliniştit fac un efort chinuitor să revin
în dormitorul meu din apartament.
dificil şi foarte lent reuşesc
privirea înregistrează detalii
inima-mi ticăie puternic şi accelerat.
Camera e inundată de lumina unei după-amieze însorite
de afară se aude îndepărtat zgomotul de şantier
în barul de la parter scârțâitul scaunelor pe gresie confirmă
realitatea stresantă
lenevesc întins doar privirea trece prin încăpere,
soția şi părinții mă privesc neutri din tablouri
rucsacul a revenit la locul său provizoriu
rezemat de perete un sentiment ciudat se insinuează:
Mi-e atât de dor de mama, de tata,
de mama copiilor mei
aşa cum eram în urmă cu o sută patruzeci de anotimpuri
de copilărie, de adolescență şi de prietenii de-atunci,
mircea, lăcrimioara, gyuri, ştefan, feri,
loti, florin, doru... de oraşul vechi
de casa pe care au demolat-o comuniştii
la doar cinci ani după ce o terminaserăm
Am devenit melodramatic.
mă ridic
nu e prima dată când visez că visez.
o fi având vreo semnificație...
Istoria urbei cu poeți şi trandafiri
Chybur* se mai poate numi orăşelul acesta,
câtă vreme fără oprelişti poeți îşi imprimă urmele
pe străzi lăturalnice
scriu versuri pe-asfalt
despre trandafiri ce-şi pândesc iubitele prin gard,
iar câinii din curți învață să latre multitonal
Chybur a fost satul valah pe mal frumos de Someş,
cum în vechi documente stă scris.
Inspirat,
aerul pur din vârful piramidei verzi şopteşte de-un profesor
care în ani tulburi ctitorea cruce memorială
printre numuliții sarmatici.
Chybur - sat, oppidum, comună, târgşor înscris prin ani
cum vrut-au grămăticii,
nostalgic loc de obârşie,
urbe natală prea des părăsită de-ai săi generați,
mai şuii venetici de-aiurea făcutele-şi fac, luându-le rostul
şi locul.
Chybur, totuna Jiboului nume, aşa va rămâne
până şi-n ziua când muritorii pe alte meleaguri
năpastă vor îndura,
din înalturi, ultima chemare, sacră,
mărturie să afle cel care-a crezut şi va crede atunci
în rostuită cinstire credinței străvechi.
Din toți care-au fost, şi umbră-au purtat,
îmi spune-un profetic instinct,
dăinui-va în veci doar cenuşa,
pe străzi lăturalnice, în asfaltul topit imprimate urmele paşilor,
şi-n aer plutind început de poem:
„Chybur se mai poate numi orăşelul acesta”...