COMPLEXUL TELEMAC

Se simte singur, poate părăsit şi trist, dar Telemac nu e totuşi doborât de neîncredere. Nu şi-a cunoscut niciodată tatăl, pe Ulise, dar gândeşte că într-o zi ar putea să îl recunoască (ceea ce se şi întâmplă, până la urmă). Într-o stare melancolică, cu privirea mereu ațintită spre mare, acea imensitate de apă şi de cer, aşteaptă ca orizontul să îi aducă „ceva”. Nu un erou pur, fără pată şi umbre, ci un tată care să ştie să se indigneze de abuzurile pețitorilor sărmanei Penelopa, abandonată de atâția ani, să ştie să-şi apere afecțiunea, un om poate imperfect dar care e convins că dragostea nu poate exista în afara respectului şi a responsabilității. 

Telemac este, astfel, cel mai nou fiu care apare pe scena culturală datorită lui Massimo Recalcati, un psihanalist care nu e niciodată departe de dimensiunea social-politică, unul capabil să reflecteze la turmentările subconştientului existenței umane ieşind, în acelaşi timp, din cercul strict, procustian, al disciplinei şi propunând o teorie critică a societății. Cu Complexul lui Telemac (foarte sugestiv subintitulată Părinți şi fii după amurgul tatălui), Recalcati adaugă o perspectivă nouă şi extrem de valoroasă, originală, reflecției pe tema centrală a paternității, mai bine zis asupra „evaporării” sale, dacă ar fi să folosim expresia lansată de Lacan încă de la sfârşitul anilor şaizeci. Este o carte strâns legată de o altă apariție a autorului care a cunoscut, tot la Feltrinelli, mai multe ediții: Cosa resta del padre? („Ce rămâne din tată?”). 

Telemac e de fapt „moştenitorul de drept” al unui părinte vulnerabil, care nu se propune ca model exemplar sau universal, dar în mod cert reprezintă „o mărturie etică, singulară, irepetabilă” a posibilității de a exista în lume păstrând mereu intactă pasiunea, a capacității de a reda încredere în viitor. Nu e în această figură nimic din nostalgia pentru acel pater familias, tiranul care altădată asigura ordinea cea mai represivă, „încarnare normativă a puterii transcendente a lui Dumnezeu”. Icoana puțin neobişnuită şi mai degrabă nespectaculoasă a lui Telemac, care nu are nici o ambiție să confrunte şi să calce Legea, ba dimpotrivă, chiar o invocă în apărarea sa, el, care nu se avântă în nihilism ci doar cere lumii adulte să-i restituie un sens al vieții, ne îndepărtează total din imaginar figura lui Oedip, aceea a fiului rebel, inconştient şi vinovat. Pe acel mit extras din Sofocle, Sigmund Freud îşi construise bazele psihanalizei (cu accent pe interdicția paternă şi incest). Oedip se „evaporă” astfel, devine o figură incapabilă să descrie sărăcirea legăturilor familiare şi sociale de azi. Nu mai e suficient hybrisul său orb pentru a descifra enigma identității tânărului de azi, şi cu atât mai puțin e actual egocentrismul lui Narcis, cu acea oglindă a apei care se relevă, până la urmă, sinucigaşă. Avem nevoie, spune Massimo Recalcati, de o privire nouă, diferită, asupra crizei profunde pe care o traversează Occidentul şi raportul dintre generații. Avem nevoie de ochi bine deschişi, ca aceia ai lui Telemac, fiul lui Ulise şi al Penelopei, de un om capabil să cultive o dimensiune etică a vieții şi de o femeie care – dincolo de faptul că trupul nu i-a fost atins de atâția ani – poate conta pe o figură masculină deloc titanică, dar profund umanizată.

„Telemac se emancipează de violența paricidă a lui Oedip; el caută un tată şi nu un rival cu care să se confrunte,  pe cineva de bun augur care aduce o speranță, posibilitatea de raportare la Lege pe teritoriul său.”  Cartea lui Recalcati gravitează în jurul acestei teme şi adânceşte reflecția filosofică şi psihanalitică fără să cadă însă în tehnicisme scolastice, fără să facă abuz de citate ermetice sau obscure, ba chiar recurgând la anumite sugestii cinematografice: Habemus Papam şi Palombella rossa ale lui Nanni Moretti, pentru a ilustra dificultatea de a susține greutatea simbolică a funcțiunii publice, afazia şi uitarea idealurilor, pe de o parte, infernul lui Salo al lui Pasolini, pentru a face aluzie la oroarea distructivă a plăcerii lipsite de dorință, la degradarea trupului în absența Erosului, pe de altă parte.

În capitolul cel mai interesant şi original al cărții, Recalcati oferă o cheie social-politică de lectură evidentă. Şi iată-i, în consecință, pe cei patru mari interpreți ai temei Fiului. Protagonistul teatrului freudian, paradigmă a înfruntării dintre vechi şi nou, este inevitabilul punct de pornire. „Fiul-Oedip face experiența tatălui ca obstacol în realizarea satisfacției sale. În acest sens, figura lui a inspirat marile contestații dintre 1968 şi 1977.” Fiul Anti-Oedip (Deleuze şi Guattari), o figură derivată oarecum din prima, a făcut carieră în anii şaptezeci, cu vocația lui de orfan, decis să se elibereze de tată, mai degrabă decât să-l înfrunte. Dar în perioada succesivă, să-i spunem de reflux, când triumfă, cum scrie Recalcati, o „falsă orizontalitate”, avem de-a face cu Fiul-Narcis care supune orice sens de familie legii capriciilor sale arbitrare, se oglindeşte în obiectele de consum, cu rezultatul fatal că pierde orice forță vitală. Or, este tocmai în aceşti ani, de mare criză, nu numai economică, a lumii Occidentale când intră în scenă Telemac şi e tocmai el, un personaj din Odiseea, care ne demonstrează „cum poți să fii un Fiu fără a renunța la propriile dorințe”. Continuă Recalcati: „Ceea ce ai moştenit de la tată, recucereşte dacă vrei să-l ai cu adevărat!” El evocă aici celebra zicere a lui Goethe (citat de Freud) pentru a afirma în ce măsură e crucială „mişcarea de recuperare a trecutului”, confruntarea cu cicatricile urmelor paterne în destinul propriu.

Dar, la sfârşitul unei cărți atât de pline de patos, autorul face un pas chiar mai departe: se adaugă el însuşi în acest joc serios al nuanțelor. Cu alte cuvinte, vorbeşte despre sine, de intemperanțele adolescenței sale şi despre părinții săi: un tată tipic italian şi oarecum absent şi o mamă care nu fusese la şcoală dar îl îndemna cu fervoare să studieze. „Copil fiind, mărturiseşte el, aveam doi eroi favoriți: Iisus şi Telemac. Era modul meu de a medita asupra legăturii cu tatăl meu şi cu absența sa. 

Sunt patru pagini extrem de emoționante şi care ne restituie pe de-a întregul dimensiunile creştine ale lui Massimo Recalcati.