SUB UNGHIUL IRONIEI

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2013

Memoriile lui Barbu Cioculescu au un merit stilistic de căpetenie şi anume cel de-a se plasa în unghiul (mort?) al ironiei. Pudoare („ironia este pudoarea umanității”, spunea Jules Renard) sau răsfăț? Acceptare a lumii sau refuzul ei (acelaşi afirma consolator: „ironia nu usucă: arde doar buruienile”)? Greu de precizat, fie şi atunci cînd autorul se recomandă astfel, de altminteri cu îndreptățire, pe ton interogativ: „Copil minune, adolescent patetic, tînăr port-drapel, matur industrios, bătrîn înțelept, omul care a scris despre toți şi despre toate, schimbînd figurile spre a nu se repeta, poetul, prozatorul, criticul şi istoricul literar, gînditorul politic inspirat, ager, cuprinzător şi nu rareori surprinzător de clarvăzător în lecțiile sale, portretistul atîtor mari bărbați şi încîntătoare femei, întîrziind să-şi scrie memoriile?”. A-l suspecta pe Barbu Cioculescu de infatuare, fie şi de imprudență, ar fi cu totul imposibil. Inteligența d-sale veghează pagina, fraza, cuvîntul, nelăsînd nicio particulă a textului la voia întîmplării, text mînuit cu răceala elegantă a unui versat jucător de cărți. Scriitorul nu se impune ca ființă, ci ca text, rezultat al unei procesări a acestuia, a unei distilări de un nedezmințit rafinament. Nu ne oferă aşadar în scrierea memorialistică imaginea unei vieți, ci secreția esențializată pînă la transparență a unui travaliu expresiv. Pentru a-i surprinde existențialul pe care îl disimulează cu ajutorul vitroasei cortine textuale e nevoie să o dăm parțial la o parte; doar astfel putem ajunge la ceea ce la alți autori constituie punctul de pornire, frecvent transportat pînă în final. De la textul cu instrumentul căruia a purces, memorialistul în chestiune ajunge la aspectele biografice precum la un rezultat al acestuia. Aşa cum unii semeni se nasc cu o înzestrare muzicală, plastică, sportivă etc., Barbu Cioculescu vădeşte din capul locului o vocație livrescă. Episodul copilăriei petrecute la Găeşti, unde s-a stabilit pentru o vreme tandemul de „legendă” Şerban Cioculescu-Vladimir Streinu, e consemnat prin mijlocirea unei premature intuiții istorice: „Foarte limpede mi-a rămas în minte curtea liceului, în mijlocul căreia se înălțau abrupți, de roşu, pereții noului lăcaş de învățămînt, în lucru. Dar fără țipenie de lucrător. Coboram tainic, vădit atras, în subsolul clădirii, ca să privesc, de jos în sus, imensele ziduri ducînd la cer – pare că între ele nu existau plafoane. Am avut atunci senzația absolută că mă aflu la Cnossos, în palat – de care n-aveam în nici un chip cum şti. Impresie de neuitat, dar mai tîrziu, în anii de şcoală, mi-am pus întrebarea, nu lipsită de bun simț, dacă nu cumva era vorba de o inversare de calcuri, după ce, în prima clasă de liceu, studiasem, în forță, istoria antică. Şi Creta, cu preferință”. Firea copilului se dovedeşte în continuare suficient de sofisticată. Mărturisind a nu fi „performant”, a nu izbuti să-şi facă prieteni întrucît colegii i se păreau „inexpugnabili”, micul Barbu se vede dat afară din clasă de la una dintre orele „bruderului preferat”, fără un motiv aparent. Motivul pe care-l colportează clasa e cel că l-ar fi auzit pe şcolar „drăcuindu-l” pe dascăl. Vestea ajunge la urechile părintelui care-i cere imperios să recunoască vina imaginară: „Consternarea îi sporea, pe măsură ce mă dezvinovățeam mai energic. Mi-a explicat cît de urît este să-l iau pe nu în brațe, mă vădeam nu numai mincinos, dar şi încăpățînat. Asta se petrecea la masă, aveam în față farfuria cu ciorbă de lobodă, lacrimile îmi şiroiau în lichidul roşu-liliachiu, duceam mecanic lingura la gură. A fost momentul cel mai trist al copilăriei mele, cînd înşişi părinții nu m-au crezut. Cu atît mai întunecată era situația cu cît, ca să par sincer, ar fi trebuit să mint, iar mințind aş fi obținut iertarea, împăcarea, revenirea în paradis. Pe cînd curajul de a nu ceda în fața presiunii devenea josnică laşitate. Eram prea necopt, ca să pricep complicația, dar am înțeles că fusesem turnat. Acela care o făcuse auzise greşit sau profitase de împrejurare spre a mă scoate din joc. Era la alegerea mea să decid, pe şleaul zicalei că păgubitul e de două ori vinovat”. Un prematur caz de conştiință. Structura psihică a memorialistului se dezvăluie drept una a unei inadaptări la real, nu doar nativă (poate totuşi mai puțin nativă), cum se întîmplă îndeobşte la personalitățile creatoare, ci voită. Rod al unei discipline de sine orgolioase, proprie celui care „aşteaptă”, putînd constata în cele din urmă că rezerva sa e cîştigătoare la ruleta destinului. S-a potrivit ca o asemenea abținere, abstragere din concretul proximității ce a continuat cu înfățişarea de abulie să-i fie folositoare scriitorului, inclusiv la străbaterea unor îndelungi, dezolante la culme, perioade istorice, care nu l-au împiedicat să ajungă cu bine la limanul longevității: „În cursul vieții, a nu apuca ceva mult dorit şi aflător la întinderea mîinii, dar obstrucționat, a fost opțiunea mea. În termenii curenți s-ar numi eşec. Trebuie numaidecît să precizez că au fost cu toatele din rarissimul ordin al eşecurilor norocoase – nu zic folositoare – , pe linie de destin. Nu e mai puțin adevărat că între durerosul ceas al eşecului şi momentul evidenței că, în fond, a picat bine, au trecut mai adesea decenii. Rămîne în cauză şi o anume trimitere la fabula strugurilor acri”.

Care pot fi punctele de sprijin ale unei atari confruntări de lungă durată cu oamenii şi circumstanțele, luptă, deseori în surdină, al cărei deznodămînt părea că rămîne în ceață? Mai întîi, desigur, fişa psihosomatică a personajului care-şi face un asemenea autoportret fizic, sub egida vitalității robuste ce-i arondează existența la toate vîrstele: „Multă lume, multă vreme m-a dotat cu o vie asemănare cu fiii lui Israel, buna mea prietenă Vera Socoleanu – strănepoata lui Mihali de Apşa mă vedea ca pe un amestec de evreu cu negru – poate din cauza buzelor pofticioase, nu mai zic a nasului”. Spre a aduce în plan „mai întîi pe copilul serafic, pe urmă pe adolescentul bîntuit de fantasme erotice, pe tînărul întîmpinînd zările pe culmile muntelui Venerei, pe maturul cu început de chelie, ținînd el în brațe, acum, înduioşat copilul, în fine sexagenarul robust, pe septuagenarul verde, octogenarul lăudat pentru cît de bine se ține”. Elemente la care se adaugă o lentoare, o părelnică torpoare (ne amintim confesiunile consonante ale unui E. Lovinescu), ca şi cum ființa şi-ar asigura o rezervă de forțe, o „acoperire” oportună în vederea unor imprevizibile eforturi. Pornind de la faptul că învățăcelul se reține a-şi da întregul randament, ceea ce îi aducea mustrările familiei, dar îi inducea încredințarea că astfel se eliberează de servituți în vederea unui cîştig al desfăşurării în durată: „Acasă, opinia era că aş putea învăța mai bine, doar să-mi adun voința, însă că nu sesizez avantajele majore ce mi-ar reveni, cînd n-aş mai fi atît de superficial. Învinuirea nu mă lăsa indiferent, pe încetul mi-a indus un sentiment de culpabilitate, convingerea că sînt un leneş, din categoria celor nerecuperabili. Iar în lumea şcolii lenea e un păcat capital, cum în teologie tristețea. Rămînea speranța unei resurecții, din care, renăscut pur şi forte să trec în frunte. Curios, aveam îndoieli că mi-ar fi putut aduce un car de beneficii. Ceva îmi spunea, sotto voce, că prețul e pierderea libertății”. „Lipsa de ambiție”, de „continuitate în efort”, condiția de „şcolar destul de bun dar nu cel mai bun”, s-au probat a fi premisele unui echilibru stenic, al unui traseu fertil grație economiei de energie, adăstării lăuntrice. Nepropunîndu-şi inițial țeluri „mari”, nerisipindu-se în generalități redundante, junele Barbu s-a deprins să privească în jur cu atenție, să înregistreze palpitul existențialului curent. „Pasivitatea” sa, umoarea sa domol-boierească l-au pus convenabil în priza concretului celui atît de nutritiv pentru duhul literar care-l insufla, personalizîndu-l în cele din urmă cu decizie. În fața dezastrelor epocale, scriitorul se refugia nu o dată în minimalism. „Măruntele” amintiri apar transcrise cu un fior ce trece dincolo de crusta prevăzătoare a formulei: „A fost vara unui eveniment deosebit în evoluția planetei, care, dacă aceste rînduri n-ar fi fost scrise, ar fi rămas necunoscut. A fost vara cînd am pus pe cap prima pălărie – de culoarea cafelei cu lapte, păroasă, înaltă, ochită la magazinul Fundănescu, de pe strada Lipscani. Astfel înzestrat, m-am dus deîndată, la bunul meu amic şi rival, Cornel. Izbit de această lovitură joasă, Cornel făcu un asemenea tărăboi, încît blînda sa mamă plecă pe loc cu el către numitul magazin, de unde concurentul meu în toate reveni cu o identică pălărie pe cap”. Informîndu-ne că, într-un cuier pom, din biroul d-sale se află o întreagă colecție de pălării „de la toate vîrstele, de toate mărimile, formele şi culorile”, memorialistul nu uită a arunca o privire înapoi, în trecutul familial, ca spre a-şi justifica „slăbiciunea”: „Cînd, totuşi, îndrăznesc şi, scuturînd-o, pun pe cap una din pălării, mă pregătesc de ieşire în oraş, gîndul mă duce la străbunicul meu, Ştefan Cioc, din satul Bălțații de Jos – astăzi Dumbrava – primul țăran din sat care a purtat pălărie”. Pe palierul vieții literare, acest grațios minimalism se traduce în atenția acordată pentru ceea ce se cheamă „la petite histoire”, compusă din crîmpeie anecdotice, din informații de culise, din detalii. Incursiunea într-o astfel de zonă îndeobşte socotită minoră (aici „indiscreția” galică se întîlneşte cu „curiozitatea” valahă) îşi află aşijderea similitudini în memorialistica lovinesciană. Putem desluşi într-o astfel de înclinație şi interesul scriitorului față de predecesorii d-sale întru arta verbului, fulgurant intersectați în pitorescul umanității lor: „În toamna anului 1940, Carol al II-lea fu silit să părăsească tronul, după lungi ezitări. Agerul Victor Eftimiu nemuri momentul într-o epigramă despre care nu ştiu dacă a mai fost cuprinsă undeva: «Făcuşi România mică/ Ia-ți amanta şi abdică./ Dacă nu vrei să abdici/ Ia-ne şi pe noi complici»”. Sau în legătură cu o călătorie spre Budapesta a unei delegații de literați, curînd după actul de la 23 august: „În una din gări li se dărui pe deasupra, fiecăruia cîte o pită cît roata carului, pe care Eftimiu o puse în plasa compartimentului. Sadoveanu îl privea încordat. – «Ascultă, Victore, îi zise, tu ai nevoie de pîinea aia? Dacă nu, dă-mi-o mie, eu am acasă de hrănit o seamă de copii». Dorință ce, fiindu-i pe loc satisfăcută, omul se însenină”. Sau: „Mihai Sevastos, din vechea gardă a publicației (Viața Românească), nara împrejurarea în care-l văzuse întîia oară pe Mihail Sadoveanu, copil rotunjor, la zidul unei case de chirpici, rupînd bucățele de var, pe care le ronțăia. Pasajul a dispărut din textul publicat, ca şi o altă informație, după care mama scriitorului ar fi fost izgonită din satul natal, din cauza purtărilor”. Sau: „În audiență la ministrul culturii, Mihai Ralea, care dădea ajutoare scriitorilor în nevoie, (Constant Tonegaru) aştepta decizia ministrului, care-i citea petiția – obişnuit banii se cereau pentru efectuarea unei operații de apendicită – cu stiloul deschis, spre a pune apostila salvatoare, ridicînd capul de pe hîrtie, Ralea îl întrebase: – «Dumneata, din ce formație faci parte?» «- Din formația foamei, domnule ministru» răspunse Tonel ieşind în trombă”.

Şi acum ne întoarcem la ironie, precum la o constantă particularitate a expresiei memorialistului comentat, măsurată cu prea puțin motivabilă condescendență de pe pozițiile patetismului sau ale grandilocvenței, dar cît de trebuitoare, în nenumărate rînduri, pentru a da gust bucatelor, aidoma unui ingredient, după vorba lui Thomas Mann. Ironia conținînd, în ordinea artei verbale, perspectiva unui raport elastic de distanțări şi apropieri, în oglinzile căruia obiectul trece în simpla postură a unui joc ambiguu şi el, constructiv-sceptic, familiar-detaşat. O caligrafie în sine, absorbind egotic contrastele: „Am fumat şaizeci de ani. Sînt şaizeci de minute de cînd m-am lăsat. Mă simt alt om, spiritualizat, despovărat, liber precum Ferrante Palla. Ieri, pufăind impur, azi cu nasu-n azur. Ieri sclav, azi brav. Ieri boşorog pestilent, azi veteran eminent. Cei ce mai departe fumează au problema lor care-i priveşte. Lumea e plină de perdanți – şi doar o mînă de iluminați. Oricum, nu se mai putea. Se scumpise peste măsură”. Ca şi: „Tomiță, citind pe dosul unei file de calendar, cu sfaturi şi informații de tot soiul: «Bulgarii pot fi buni înotători». Datorită stimulării timpurii a motricității, bulgarii sînt mai degajați, mai dezghețați şi mai activi, nu se lasă atît de uşor intimidați, ştiu să-şi impună dorințele, dau dovadă de o mai bună stăpînire a corpului. Profesorul Bethke afirmă că înotul este la fel de important pentru bulgari ca şi vaccinul. În realitate, Tomiță citise distrat. Era forma de sugari…”. Reinventînd obiectul luat în colimator, ironistul n-ar fi oare, în fapt, un artist pur, prin eliminarea totală a relației empirice?

Barbu Cioculescu: Amintirile unui uituc. Exerciții de memorialistică,

Ed. Bibliotheca, 2012, 338 p.