UN OM AL TIMPULUI SĂU

Îndeobşte, cărțile de memorii sunt rodul amintirilor, mereu subiective, ale unor oameni ajunşi în amurgul existenței. Memoria umană are capriciile ei, tinde de obicei să rețină aspectele luminoase dintr-o existență şi să le dea uitării pe cele stânjenitoare. Conştiința celui care se confesează unui public are (voluntar sau involuntar) tentația de a se prezenta în fața acestuia în lumini cât mai favorabile, aureolată de glorie şi eroism, sau plătind polițe post factum celor care au fost adversarii de idei ai memorialistului în diversele etape ale existenței sale. ?tiind câte ceva despre cariera publică şi gândirea memorialistului, sensul confesiunilor sale devine previzibil. Citind memoriile lui Churchill nu te aştepți să găseşti acolo adevărurile Germaniei naziste, tot aşa cum din lectura jurnalelor lui Raymond Aron sau Monica Lovinescu nu poți trage nădejdea că vei da peste circumstanțe atenuante acordate gândirii de stânga. ?tii la ce te aştepți atunci când deschizi memoriile unui fost deținut politic şi ai idee ce pot conține amintirile unui om care a fost în primele rânduri ale unei puteri politice, indiferent de culoarea acesteia. 

Despre Ion Ianoşi se ştie că este un important estetician de orientare marxistă din perioada post-belică, profesor universitar prin mâna căruia au trecut generații de studenți, mulți deveniți ei înşişi nume de referință în literatura şi filosofia românească, redutabil traducător din literatura rusă şi exeget al unor titani ai literaturii universale (Dostoievski, Tolstoi, Thomas Mann), impecabil vorbitor de germană şi maghiară (cu toate avantajele pe care această constatare le presupune pentru un intelectual de marcă), dar şi un om care a acces – e drept, nu foarte sus – în structurile Comitetului Central al fostului PCR şi spre vârful controversatului sistem editorial din timpul regimului comunist. Ion Ianoşi s-a aflat într-o poziție excelentă pentru a depune mărturie despre politica regimului comunist în domeniul culturii în general şi al literaturii, în special, el fiind un martor esențial al limitelor acesteia, atât al restricțiilor (prin calitatea de funcționar guvernamental în domeniul editorial) cât şi al deschiderilor ei (prin propria sa activitate editorială). 

În datele sale generale, portretul lui Ion Ianoşi, relevat de acest impozant tom de confesiuni, nu suferă modificări substanțiale față de felul în care se profila imaginea profesorului din cărțile sale anterioare şi din diversele intervenții publicistice. Nici erou, nici victimă, Ion Ianoşi a ştiut mereu să se adapteze necesităților zilei în diversele etape ale regimului comunist. Imediat după instaurarea regimului comunist a plecat cu o bursă la Leningrad, unde a urmat cursurile facultății de filosofie. După terminarea facultății şi susținerea doctoratului s-a întors în țară şi a fost încadrat în sistemul universitar. I-a urcat toate treptele într-un termen optim, a participat la o mulțime de colocvii internaționale, inclusiv în țări occidentale, a fost iubit de studenți şi respectat de colegi. În paralel a scris enorm (cărți originale, traduceri, prefețe, studii) şi a activat în Secția de ?tiință şi Cultură a Comitetului Central a PMR care superviza  activitatea editorială într-o vreme de tristă amintire pentru cenzura din țara noastră. Una peste alta a fost un om care a reuşit să-şi asigure o existență comodă, chiar confortabilă, fără ca pentru aceasta să recurgă la compromisuri majore. A crezut sincer în idealurile comuniste, mai crede şi astăzi, din perioada leningrădeană şi-a hrănit în permanență spiritul cu publicațiile sovietice la care, ulterior, a fost abonat şi în țară, dar şi-a tratat întotdeauna adversarii de idei cu o reală civilitate, fapt ce i-a atras un indiscutabil respect, chiar şi după căderea comunismului. Foştii săi studenți şi doctoranzi continuă să-l celebreze cu volume omagiale publicate cu ocazia împlinirii unor vârste rotunde.

Internaționala mea. Cronica unei vieți este o carte mult mai complexă decât ceea ce înțelegem de obicei printr-un volum de memorii. Autorul reconstituie trecutul, aproape zi cu zi, cu o precizie ştiințifică. Pentru aceasta se foloseşte de jurnalele pe care le-a ținut în permanență, corespondența trimisă sau primită, cărțile şi articolele pe care le-a scris, presa timpului şi abia în ultimul rând amintirile şi trăirile personale pe care le utilizează mai mult pentru a  interpreta evenimentele la care face referință. În felul acesta nimic nu se pierde, în fața cititorului defilează rude şi prieteni de joacă din prima copilărie, numele profesorilor din diversele etape ale şcolarizării, iubirile adolescentine, oameni ale căror urme s-au pierdut demult, unii trecuți de decenii bune în lumea drepților, dar care găsesc, prin auxiliarele de memorie ale autorului, un nesperat prilej de a reînvia fie şi numai preț de câteva rânduri. Documente oficiale sunt prezentate cu numele lor exact şi data în care au fost emise, sunt citate personalități ale diverselor epoci (Stalin, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Hrusciov, Gorbaciov), cu precizarea zilei exacte când a avut loc intervenția lor, sunt trecuți în revistă toți exegeții cărților autorului, atitudinea acestora față de carte (pozitivă sau negativă) şi li se răspunde celor care au avut obiecții. Însemnările lui Ion Ianoşi din acest op masiv pot fi grupate în câteva categorii care se succed în spirală: istoria şi viața cotidiană a familiei lui Ion Ianoşi; însemnări legate de şcoală (elev, student, profesor, conducător de doctorat, colegi de tot felul), impresii de călătorie, activități legate de domeniul editorial (activitatea de instructor la Secția de ?tiință şi Cultură a CC, şedințe ale Uniunii Scriitorilor, aventuri editoriale prilejuite de publicarea cărților proprii, experiențele legate de colaborarea cu editura Humanitas, imediat după revoluție); cărțile, prefețele şi articolele autorului (sinteza de idei, felul în care au fost recepționate, reacțiile polemice); portrete ale unor personalități ale timpului pe care le-a cunoscut în mod direct; considerații generale asupra epocilor, evenimentelor istorice, întâmplărilor de tot felul şi polemici de idei. În ceea ce mă priveşte, fără să fi sărit vreun rând de la începutul până la sfârşitul cărții, am citit cu maxim interes considerațiile autorului despre  şcoală şi sisteme educaționale,  portrete ale unor personalități din anii de început ai comunismului şi relatările despre principalele evenimente la care a fost martor. Iată, spre exemplificare, un portret al lui Leonte Tismăneanu, tatăl politologului Vladimir Tismăneanu, foarte fin în toate detaliile sale: „Era mai degrabă scund, cu păr grizonat, puțin ondulat, avea ochi de un albastru intens, cu care îşi fixa pătrunzător interlocutorii. Pe aceştia îi impresiona pierderea brațului drept în Războiul civil spaniol; şi îi punea într-o situație jenantă atunci când le strângea mâna cu stânga. În opinii se arăta ferm până la neiertare, nu admitea concesii ideologice. Lumea îl considera aspru, se ferea de ieşirile lui ironice, tăioase, şfichiuitoare. Era temut, pe mulți îi băga în sperieți. Cu colaboratorii se purta însă loial, cu cei pe care-i simpatiza – prietenos”. (p. 324)

Gândirea politică a lui Ion Ianoşi de după 22 decembrie 1989 mi se pare călcâiul lui Ahile al acestei cărți. În general îi apreciez mult pe oamenii care rămân fideli ideilor lor chiar şi atunci când circumstanțele politice nu le mai sunt favorabile. Nu m-aş fi aşteptat de la Ion Ianoşi să fie vreun François Furet, dar mi-aş fi dorit mult ca atunci când discută specificitatea regimului comunist să ia în considerare toate elementele acestuia, mai ales că a acoperit întreaga perioadă a regimului comunist în calitate de martor direct şi chiar de participant activ. În principal, viziunea lui Ion Ianoşi asupra comunismului românesc se apropie de cea a lui Ion Iliescu. La fel ca fostul preşedinte, gânditorul marxist este convins că Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu „au întinat” „idealurile socialismului”, dar că acesta nu şi-a spus ultimul cuvânt. Mai mult, crede Ion Ianoşi, „cu timpul nu este exclus ca principiile «comunismului» să-şi redobândească o anumită onorabilitate” (p. 829). Cu adevărat îngrozitoare mi se par comentariile pe care profesorul le face asupra Raportului final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România. În buna tradiție comunistă, Ion Ianoşi îi discreditează pe preşedintele acestei comisii, Vladimir Tismăneanu (care îşi „alimentase aversiunea față de mai marii timpului” ca urmare a căderii în dizgrație a familiei sale şi, implicit, a pierderii statutului de privilegiați, membri ai protipendadei din „Cartierul Primăverii”), dar şi pe preşedintele României, Traian Băsescu, despre care spune că beneficiase din plin de avantajele vechiului regim ca membru de partid, comandant de navă, trimis la reprezentanța NAVROM de la Anvers şi, în final, până în decembrie 1989, director în Ministerul Transporturilor (pentru întreaga discuție vezi p. 828). Aşadar, Vladimir Tismăneanu nu avea căderea să coordoneze redactarea Raportului pentru că era căzut din „Olimpul” comunist, iar Traian Băsescu nu avea dreptul să şi-l însuşească pentru că a beneficiat până în decembrie 1989 de avantajele vechiului regim. Dacă ar fi trăit şi ar fi lucrat la acest raport, Corneliu Coposu ar fi fost, probabil, tot necredibil, pentru că a petrecut 17 ani în temnițele comuniste şi este posibil să fi dobândit unele resentimente față de acest regim, fapt ce i-ar fi putut întuneca simțul obiectivității. Pe această logică, nu ar trebui să vorbească despre comunism nici cei care au beneficiat de pe urma lui, nici cei care au beneficiat, dar au căzut la un moment dat în dizgrație, nici cei care au suferit de pe urma lui. În general nu ar trebui să vorbească nimeni şi ceva mă face să cred că profesorului i s-a umplut inima de mândrie şi speranță când l-a văzut pe bravul tribun Corneliu Vadim Tudor, înconjurat de căpitanii lui, gata să-l azvârle pe Horia-Roman Patapievici din loja de la balcon. 

Partea năucitoare a demonstrației, însă, abia acum urmează. Pentru a nu-şi pierde prețiosul timp cu analiza raportului, esteticianul dezmembrează o formulare a preşedintelui pe care o „analizează” pe componente: „... afirm cu deplină responsabilitate: regimul comunist a fost ilegitim şi criminal”. Contraargumentele lui Ion Ianoşi par la prima vedere comice, dar omul vorbeşte cu toată seriozitatea. Pentru a nu mă întinde prea mult cu citate, le voi rezuma, urmând să citez doar acolo unde este strict necesar. Memorialistul susține că „regimul comunist” este o sintagmă acceptată de toată lumea, dar care, stricto sensu, nu are corespondent în realitate, pentru că, deşi partidele conducătoare purtau în denumirea lor titulatura „comunist”, țările se numeau „socialiste”. „Comunismul”, susține profesorul fără să zâmbească era o proiecție de viitor, corolarul  „socialismului”, destinația finală, precum raiul creştinilor,  la care, din nefericire pentru adepții acestei ideologii, românii nu au mai ajuns. Aşadar, preşedintele Traian Băsescu nu ar fi avut dreptul să se refere la „regimul comunist” câtă vreme noi eram încă la stadiul de „socialism”. 

?i mai şocant este argumentul care califică regimul comunist drept „ilegitim”. „Pot fi calificate revoltele, revoluțiile, loviturile de stat, războaiele  - rupturi ale ordinii sociale – ca ilegitime?” – se întreabă Ion Ianoşi, după care oferă o paletă largă de exemple de pe toate continentele de la decapitarea regilor în revoluții până la revoluția bolşevică din Rusia, schimbările succesive de putere din China sau abdicarea şi surghiunul lui Cuza. Concluzia lui Ion Ianoşi ar fi aceea că orice preluare a puterii prin orice mjloace este legitimă, cu singura condiție să izbândească pe deplin,  pentru că: „«Vai de cei învinşi» şi «Izbânditorii nu sunt judecați» (sunt) dictoane confirmate de milenii, cu deosebită acuitate în secolul XX”. O astfel de teorie trebuie să fi fost un straşnic temei pentru calendarul suspendării preşedintelui în vara trecută,  dar  Uniunea Europeană pare să nu fi privit cu aceeaşi larghețe teoria legitimății aşa cum este ea formulată de profesorul Ianoşi. Potrivit logicii propuse de Ion Ianoşi, nu contează că în România comunismul nu avea nicio trecere la populație, că a fost impus cu tancurile ruseşti şi prin alegeri grosolan măsluite (felul în care au fost ele măsluite este povestit chiar de memorialist la câteva rânduri distanță). Din momentul în care puterea a fost preluată, noul regim a devenit pe deplin legitim. 

Cam acelaşi tip de logică este utilizat şi pentru demonetizarea celuilalt calificativ, utilizat în Raportul comisiei prezidențiale, „criminal”. După ce criterii devine „criminal” un regim autoritar sau dictatorial? Ce crime justifică atributul?” – se întreabă, din nou, Ion Ianoşi. ?i începe din nou o statistică a crimelor înfăptuite de personaje celebre ale istoriei mai mult sau mai puțin recente, de la Pol Pot la generalul Suharto şi de la Pinochet la victimele ghilotinei din timpul Revoluției Franceze. Mai mult şi mai clar, consideră autorul, nazismul a fost susținut până la prăbuşire de marea majoritate a populației Germaniei şi Austriei şi atunci, ne putem întreba ce fel de regim a fost cel condus de Hitler: legitim sau ilegitim (în condițiile în care s-a impus prin vot popular şi a fost susținut până la capitulare de majoritatea populației), criminal sau popular? Toate exemplele formulate de Ion Ianoşi sunt corecte. Dar nu îmi este foarte clar care este sensul demonstrației sale. De ce ar relativiza morții lui Pol Pot barbaria închisorilor comuniste? Se poate relativiza caracterul criminal al unui regim doar pe baza numărului de victime? Regimul este la fel de criminal şi dacă un singur om a murit nevinovat. 

Echivalența dintre nazism şi comunism este contestată de Ion Ianoşi în baza aceleiaşi teorii care situează nazismul în timpul prezent al manifestării lui, iar comunismul în timpul viitor. O replică pe care o împărtăşesc în totalitate la această judecată a venit din partea regretatului liberal Alexandru George, un gânditor politic mult subapreciat în anii care au urmat căderii comunismului. Argumentează Alexandru George țintind chiar fondul problemei: „Pentru un spirit liberal ele (nazismul şi comunismul - n.n.) ajung într-adevăr să se confunde, pentru că ambele atacă însăşi esența acestuia: dreptul la libertate, cu corolarul ei: proprietatea, cultivă colectivismul, cultul conducerii inspirate, fără controlul celor conduşi, mântuirea în acțiuni de mase, după o baie de sânge purificatoare. Mai pe scurt: ambele sunt anti-burgheze, anti-individualiste, anti-personaliste, propunând soluții globale şi nesocotind în cele din urmă ființa umană în realitatea ei”. (p. 764)

Chiar dacă în ultima parte a acestui comentariu am insistat mai mult pe ceea ce m-a dezamăgit în această carte nu vreau să trec cu vederea extraordinarele ei calități. Student în Uniunea Sovietică în primii ani ai deceniului şase, Ion Ianoşi a fost în imediata apropiere a unor evenimente care au schimbat soarta lumii (moartea lui Stalin, preluarea puterii de către Hrusciov, condamnarea crimelor stalinismului, începutul dezghețului în unele țări socialiste etc.). Inteligent, poliglot, mereu bine informat, Ion Ianoşi este un martor esențial pentru istoria comunismului european de după cel de-al doilea război mondial. Monumetala sa carte, Internaționala mea. Cronica unei vieți are, dincolo de unele teze discutabile şi partipriuri fireşti, până la urmă, ale autorului ei, marele merit că dă de gândit. Obligă cititorul la o reacție pro sau contra. Fie şi numai pentru aceasta, în pofida masivității care o face incomod de mânuit, cartea lui Ion Ianoşi, Internaționala mea. Cronica unei vieți este de păstrat la îndemână.

 

Ion Ianoşi, Internaționala mea. Cronica unei vieți, Editura Polirom, Iaşi, 2012, 854 pag.