Miscellanea
I. Z.
Viorel Padina – poet adevărat şi disident pur-sânge
Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2008
• În “Raportul Tismăneanu” de condamnare oficială a comunismului ca regim criminal şi a Securității ca unealtă de represiune, numele poetului Viorel Padina apare la p. 767, atunci când e prezentată lista scriitorilor care s-au opus într-o formă sau alta (şi într-o măsură sau alta), prin mijloace specifice muncii lor, regimului dictatorial al perechii Nicolae şi Elena Ceauşescu. Într-o notă din subsolul aceleiaşi pagini, la care face trimitere numele său, se precizează: “Autorul Apelului pentru Europa”; pentru detalii, vezi Interviu cu un destin, Sorin Cucerai în dialog cu Viorel Padina, în “Orizont”, nr. 8 (1487), 21 august 2006, pp. 16-17.” Între timp, a apărut în revista “Acolada”, din mai 2008, încă o pagină care îi este destinată, sub titlul incitant “Cazul incendiar al poetului disident Viorel Padina”, după ce acesta a luat Marele Premiu la Festivalul “Virgil Mazilescu”, Corabia, de anul acesta, criticul Gheorghe Grigurcu fiind preşedintele juriului.
Cu toate acestea, numele lui Viorel Padina este prea puțin cunoscut marelui public şi mult mai puțin vehiculat decât al altor scriitori cu merite mai modeste în înfruntarea dictaturii comuniste. În spatele numelui său se ascunde un destin eroic, de un curaj ieşit din comun, cu totul neverosimil din perspectiva anilor care s-au scurs de la evenimentele din decembrie 1989, un om care a înfruntat cu mâinile goale şi doar cu puterea spiritului şi a cuvintelor sale incendiare dictatura comunistă, chiar în județul Olt, în care familia prezidențială sufoca toate funcțiile publice, prin acapararea puterii politice de către cele mai joase progenituri ale încrengăturilor genealogice ceauşiste. Exact acolo unde fortificațiile comunismului românesc păreau inatacabile, a apărut amenințătoarea, inexplicabila fisură numită Viorel Padina, a cărui fragilitate poetică părea să învingă sistemul, cel mai dur sistem dictatorial din Europa de Est, asemenea firului de iarbă care sparge asfaltul, sau a sunetului unei vocale care declanşează catastrofala avalanşă pe versanții munților înzăpeziți.
Ideea unui protest anticomunist dur, care s-a concretizat în “Apelul către Europa”, îi venise tânărului poet Viorel Padina încă din timpul studiilor, când s-a afirmat ca membru fondator al Cenaclului de Luni, condus de criticul Nicolae Manolescu, însă abia după absolvirea Facultății de Drept, în 1979, fiind repartizat ca jurist la Consiliul Unic Agroindustrial de Stat şi Cooperatist (CUASC Izbiceni), județul Olt, s-a izbit frontal de realitățile crunte ale celei ce se numea în epocă “societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Ca inteligență lucidă şi cinstită, pentru conştiința tânărului jurist Viorel Padina a devenit clar, încă de la începutul anului 1980, că “lagărul comunist” nu avea viață lungă, fiind o construcție împotriva naturii umane şi sociale, deopotrivă, o utopie care îşi trăia ultimele iluzii cu prețul sacrificării libertății şi destinelor a milioane de oameni: “Mie, cel puțin, îmi era clar că Răul consta în sistemul comunist, în primul rând, şi abia apoi în oamenii acestuia, fie ei ceauşişti, dejişti ori stalinişti”, avea să declare Viorel Padina, în interviul apărut în revista “Orizont”, din 21 august 2006.
Poetul Viorel Padina se afirmase ca individualitate poetică distinctă încă înainte de 1980, astfel încât când criticul Nicolae Manolescu lansa public Cenaclul de Luni, în pagina din 18 mai 1978 a “României literare”, îl situa la vârful noii grupări a “generației ‘80”, alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Florin Iaru. Atât doar că în timp ce personalitățile colegilor săi de cenaclu au evoluat şi s-au afirmat cu dificultățile cunoscute, înainte de 1989, dar cu totul spectaculos după 1990 (unii dintre ei), un destin unic în istoria literaturii române recente îl ține încă pe Viorel Padina într-un con de umbră inexplicabil, cu reverberații grave pentru adevărul integral, nu doar despre generația ’80, ci despre întreaga cultură română ieşită din comunism, atât cât a putut, aşa cum a putut.
Ajuns la primul său loc de muncă în agricultura socialistă din județul Olt, Viorel Padina a început să trimită scrisori critice la adresa regimului comunist, atât criticului Nicolae Manolescu, cât şi prietenilor săi din Cenaclul de Luni. Află, însă, cu stupoare că toate scrisorile îi sunt interceptate de Securitate (care viola nestingherită secretul corespondenței) şi – ştiind acest lucru – le scrie lui Nicolae Manolescu (Bucureşti), Călin Vlasie (Piteşti) şi Emil Hurezeanu (Sibiu) pamflete tot mai dure şi neiertătoare la adresa regimului comunist, cu conştiința clară şi riscul asumat că se adresa direct înseşi Securității ceauşiste. Având o exemplară responsabilitate morală pentru cei cărora le trimite inflamatele sale scrisori anticomuniste, Viorel Padina îşi avertizează în prealabil destinatarii că mesajele sale sunt interceptate de Securitate şi-i \ntreabă dacă le poate scrie în continuare. Răspunsul criticului Nicolae Manolescu este antologic: “Lasă-i să vină să mă întrebe despre ele, că atunci o să-i întreb şi eu: De unde ştiți?!”.
Din păcate, numele poetului Viorel Padina, singurul scriitor din perioada regimului comunist care a avut curajul să dea în judecată Consiliul Educației şi Culturii Socialiste, pentru cenzurarea volumului Poemul de oțel, premiat în 1982 la concursul de debut al editurii Cartea Românească (din această cauză volumul va apărea abia în 1991!), nu este receptat în istoria postcomunistă şi respectat cum se cuvine, la adevărata lui valoare şi anvergură, nici în mediile socio-politice, dar nici în cele literare, fişa sa lipsind din masivul Dicționar biografic al scriitorilor români, al lui Aurel Sasu, din principalele antologii de poezie ale generației ’80, dar şi din unele sinteze critice dedicate optzecismului (excepție făcând dicționarul Scriitori români din anii ‘80-‘90, vol. III, realizat de Ion Bogdan Lefter), sau din unele panorame şi istorii ale literaturii actuale (cu excepția Poeziei române contemporane a lui Gheorghe Grigurcu). Cu toate acestea, Viorel Padina este un caz incredibil al disidenței culturale din România comunistă, cu un dosar expus în intregime pe site-ul poetului (avp-online-one.blogspot.com), dar rămas într-o nemeritată umbră a unei contemporaneități grăbite şi nerecunoscătoare. Situația sa actuală ar merita să incite – din toate punctele de vedere – la o dezbatere publică, pe măsura acestui destin uman şi literar, realmente ieşit din comun. (Z.I.)
Cu toate acestea, numele lui Viorel Padina este prea puțin cunoscut marelui public şi mult mai puțin vehiculat decât al altor scriitori cu merite mai modeste în înfruntarea dictaturii comuniste. În spatele numelui său se ascunde un destin eroic, de un curaj ieşit din comun, cu totul neverosimil din perspectiva anilor care s-au scurs de la evenimentele din decembrie 1989, un om care a înfruntat cu mâinile goale şi doar cu puterea spiritului şi a cuvintelor sale incendiare dictatura comunistă, chiar în județul Olt, în care familia prezidențială sufoca toate funcțiile publice, prin acapararea puterii politice de către cele mai joase progenituri ale încrengăturilor genealogice ceauşiste. Exact acolo unde fortificațiile comunismului românesc păreau inatacabile, a apărut amenințătoarea, inexplicabila fisură numită Viorel Padina, a cărui fragilitate poetică părea să învingă sistemul, cel mai dur sistem dictatorial din Europa de Est, asemenea firului de iarbă care sparge asfaltul, sau a sunetului unei vocale care declanşează catastrofala avalanşă pe versanții munților înzăpeziți.
Ideea unui protest anticomunist dur, care s-a concretizat în “Apelul către Europa”, îi venise tânărului poet Viorel Padina încă din timpul studiilor, când s-a afirmat ca membru fondator al Cenaclului de Luni, condus de criticul Nicolae Manolescu, însă abia după absolvirea Facultății de Drept, în 1979, fiind repartizat ca jurist la Consiliul Unic Agroindustrial de Stat şi Cooperatist (CUASC Izbiceni), județul Olt, s-a izbit frontal de realitățile crunte ale celei ce se numea în epocă “societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Ca inteligență lucidă şi cinstită, pentru conştiința tânărului jurist Viorel Padina a devenit clar, încă de la începutul anului 1980, că “lagărul comunist” nu avea viață lungă, fiind o construcție împotriva naturii umane şi sociale, deopotrivă, o utopie care îşi trăia ultimele iluzii cu prețul sacrificării libertății şi destinelor a milioane de oameni: “Mie, cel puțin, îmi era clar că Răul consta în sistemul comunist, în primul rând, şi abia apoi în oamenii acestuia, fie ei ceauşişti, dejişti ori stalinişti”, avea să declare Viorel Padina, în interviul apărut în revista “Orizont”, din 21 august 2006.
Poetul Viorel Padina se afirmase ca individualitate poetică distinctă încă înainte de 1980, astfel încât când criticul Nicolae Manolescu lansa public Cenaclul de Luni, în pagina din 18 mai 1978 a “României literare”, îl situa la vârful noii grupări a “generației ‘80”, alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Florin Iaru. Atât doar că în timp ce personalitățile colegilor săi de cenaclu au evoluat şi s-au afirmat cu dificultățile cunoscute, înainte de 1989, dar cu totul spectaculos după 1990 (unii dintre ei), un destin unic în istoria literaturii române recente îl ține încă pe Viorel Padina într-un con de umbră inexplicabil, cu reverberații grave pentru adevărul integral, nu doar despre generația ’80, ci despre întreaga cultură română ieşită din comunism, atât cât a putut, aşa cum a putut.
Ajuns la primul său loc de muncă în agricultura socialistă din județul Olt, Viorel Padina a început să trimită scrisori critice la adresa regimului comunist, atât criticului Nicolae Manolescu, cât şi prietenilor săi din Cenaclul de Luni. Află, însă, cu stupoare că toate scrisorile îi sunt interceptate de Securitate (care viola nestingherită secretul corespondenței) şi – ştiind acest lucru – le scrie lui Nicolae Manolescu (Bucureşti), Călin Vlasie (Piteşti) şi Emil Hurezeanu (Sibiu) pamflete tot mai dure şi neiertătoare la adresa regimului comunist, cu conştiința clară şi riscul asumat că se adresa direct înseşi Securității ceauşiste. Având o exemplară responsabilitate morală pentru cei cărora le trimite inflamatele sale scrisori anticomuniste, Viorel Padina îşi avertizează în prealabil destinatarii că mesajele sale sunt interceptate de Securitate şi-i \ntreabă dacă le poate scrie în continuare. Răspunsul criticului Nicolae Manolescu este antologic: “Lasă-i să vină să mă întrebe despre ele, că atunci o să-i întreb şi eu: De unde ştiți?!”.
Din păcate, numele poetului Viorel Padina, singurul scriitor din perioada regimului comunist care a avut curajul să dea în judecată Consiliul Educației şi Culturii Socialiste, pentru cenzurarea volumului Poemul de oțel, premiat în 1982 la concursul de debut al editurii Cartea Românească (din această cauză volumul va apărea abia în 1991!), nu este receptat în istoria postcomunistă şi respectat cum se cuvine, la adevărata lui valoare şi anvergură, nici în mediile socio-politice, dar nici în cele literare, fişa sa lipsind din masivul Dicționar biografic al scriitorilor români, al lui Aurel Sasu, din principalele antologii de poezie ale generației ’80, dar şi din unele sinteze critice dedicate optzecismului (excepție făcând dicționarul Scriitori români din anii ‘80-‘90, vol. III, realizat de Ion Bogdan Lefter), sau din unele panorame şi istorii ale literaturii actuale (cu excepția Poeziei române contemporane a lui Gheorghe Grigurcu). Cu toate acestea, Viorel Padina este un caz incredibil al disidenței culturale din România comunistă, cu un dosar expus în intregime pe site-ul poetului (avp-online-one.blogspot.com), dar rămas într-o nemeritată umbră a unei contemporaneități grăbite şi nerecunoscătoare. Situația sa actuală ar merita să incite – din toate punctele de vedere – la o dezbatere publică, pe măsura acestui destin uman şi literar, realmente ieşit din comun. (Z.I.)