Cronica literară
Viorica Răduță

APOI, DUPĂ BĂTĂLIE, NE-AM TRAS SUFLETUL, VOLUM CU SKEPSIS

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2013

 Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul de Bogdan Alexandru Stănescu, Cartea Românească, 2012, tot ar trebui semnalat ca excepțional chiar dacă nu ar fi fost un volum de debut. Poetul țâşneşte dintre rândurile reprezentanților valului minimalist printr-o alchimie revitalizantă, cea a metaforei în alăturare cu discursul frust, (auto)referențial. În plus, livrescul, dătător de ambiguitate în arhitectura volumului, e luat în răspăr, mutat din funcția sa de reflexie a unui text în altul, saturată după Cărtărescu, Foarță, ş.a., în viziune lirică. „Mermelița”, cu care se deschide corpul poetic, este metafora unui chip al poeziei, muza, moaşa care pare să aibă nu doar un conştient, cel cultural, ci şi un subconştient din aceeaşi arie, drept ferment al imaginarului. Şi asta printr-o adâncire în straturi existențiale a livrescului până când devine matricial, aş spune un fel de subconştient individual, dublat de o continuă sete cărturărească a poetului Bogdan Alexandru Stănescu.
Când livrescul hrăneşte poemul, par să se refacă trăsăturile neomoderniste ale unui Nichita Stănescu, dar cu deplină originalitate în prelucrarea elementului de cultură. Devin realități trăite/moşite/”mermelite” chiar referințele de tip livresc, cum ar fi Iliada, pânzele lui Utamaro, armoniile unui Whistler, personajele mitologice, etc. Numai că referințele culturale şi cele autobiografice se aşează pe acelaşi plan, au aceeaşi perspectivă, de aproape, dinăuntru, şi dau noutate, prospețime volumului. Aluziile, trimiterile explicite suferă o mutație, sunt interiorizate, depuse în subsolul din care autorul ia şi văzutele şi nevăzutele. S-ar putea spune că devin propriile amintiri şi, fără a le dubla, oglindi simplist, provocându-le, îşi asigură o ramă (culturală), lărgită în limitele ei, vizionară. Din momentele de cultură recreate, ambiguizate prin metafora puternică, la fel ca momentele autobiografice, Bogdan Alexandru Stănescu îşi pune în abis propriile trăiri, concepții lirice, proiecții.
Cosmin Ciotloş surprinde bine existența a „două niveluri”, mitologică şi cotidiană, ca şi elementul aparent retro al volumului, revenirea la metaforă. Dar poemul BAS nu are atât statut „conceptual”, cât unul adânc, existențial, dinăuntru, cu  livrescul şi confesivul într-o funcție identică. Arhitectura volumului, atent lucrată, dă semn de luciditate/conceptualizare, dar e una la nivelul fizicii poemului, nu de arhivă sufletească. Stările trăite în şi prin cultură se armonizează în subconştient cu cele pur existențiale. E o cale poietică.
De altfel, poezia liminară pare şi una programatică, numita „mermeliță” fiind o metaforă a metaforei, mai întâi dată dispărută, apoi prezentă în toate momentele şi în toate locurile, o supra-muză, stare poetică germinativă, cu o materialitate anume, cea a „cuvântului”: „mermelița a dispărut cu desăvîrşire,/ba chiar în desăvîrşire/Ea nu mai alunecă noaptea printre blocuri,/pîndind bătrîne insomniace,/cu sexul ei mare, roşu, /transpirat,/gata să se-nfigă,/baionetă cărnoasă, să-şi lase balele/pe vestele noastre croşetate cu drag,/să ne roadă urechile şi/să ne şuiere veninos cîntecul ei lasciv./Mermelița…/cum ne-a-ntunecat ea nopțile,/cum ne-a luminat zilele,/Ne-a umplut orizonturile,/silueta ei sinistră s-a ridicat/pe cerul mărginit al serilor de iarnă,/cînd lepăda penele văratice/şi îmbrăca armura solzoasă mai potrivită pe zăpadă/Mermeliță,/legendele secolelor/te-au îmbrăcat în/hainele/cuvintelor,/dar în esență/tu ai fost/eşti/şi vei fi” (s.n).
Transmutațiile unui Hector, Horațio, Diomede, altor chipuri şi elemente livreşti, ori a tehnicilor  memorabile din pictură, de pildă, în stări interioare, intense, nu sunt altfel remodelate, retrăite, scenarizate, regizate decât personajele şi locurile, momentele, tăieturile din Realia, ca tataie sau Sovata, tramvaiul 34 sau metroul Carmen. Nu întâmplător Hector, personaj depus, parcă, în memoria afectivă, adâncă, ține un discurs, traducând în imagini ultimative, ca şi bunicul/”tataie” acceptarea, întâmpinarea morții. În Apoteoza lui Hector eroul, pe jumătate păstrat în coordonatele sacrului, are o stare nostalgică („Fost-a vrerea lui Apollon sau/voința unui Rege nebun, tată, drag zănatic?”), apropiată momentului ultimativ din Tataie. Ecourile homerice sunt contrapunctate elegiac şi susținute de o gesticulație „preaumană”: „am coborît zidul/Cum păstrăvul se-aruncă în mîna pescarului cel răbdător/Port platoşa din bronz, părul mi-e uns cu mirodenii./ Aroma dimineții îşi croieşte drum printre cadavre/Casca sub braț, Peleianul e mai frumos/Decît Moartea însăşi, mai mortal decît/tamburinele hittiților/în miez de noapte. Paşii mei spre el – dans macabru…/Doar un copil, un tînăr blond cu scut celebru/Un şi mai celebru mort. Sîngele-ți, Patroklos,/Îmi dă viață,/ hohotul aheilor mă-ndrumă spre tine,/Rug, în fapt de zori, măi Tată, închin spre tine cupa./Prin pleata/Mirmidonului zăresc a lui Helios/cumplită veghe/Sunteți aici. Acum ştiu că pumnul de țărînă/Pe care-l strîng îmi va fi urnă/Vino, Aheule, pun fruntea jos precum un bou/la hecatombă”. 
Cealaltă atitudine în fața morții este una mnemotehnică, nepotul developează într-o epică monotonă, neutră, de aceea şi dramatică, despărțirea de bunic, cel care-i transmite învățături „de-a v-ați-ascuns” şi face posibilă învățarea morții (lui) de către nepot. Actul compus din câteva scene esențiale surprinde din interior(ul memorialistului), dar cu o notare la rece, momentele unei înmormântări în doi timpi şi două personaje. Tragicul este mărit de gesturile şi spusele cele mai simple, mutate continuu, ca în toate celelalte poeme, spre nivelul metaforic: „Cînd mi-a zis iar ce-ar fi să mă bag înăuntru,/Să văd cum e, ridică tu capacu’,/nepoate,/şi-am rămas tîmpit/Cînd l-am văzut cum se strecoară ca o rîmă…/Cu tot cu bradul de la/cap/Plămînul verde-al pasagerului,/Tare mi-e să nu-mi ajungă rădăcinile în nas, în gură…/Stai cuminte, tataie, l-am liniştit (…) mi-a pus mîna lui rece pe/umăr, de-mi trecea crivăț prin şubă/şi-am înțeles c-ar vrea să tăcem puțin (…)şedeam aşa, cuminți, în cur, pe căpriori,/tăceam cu spor, țineam mînuțele/În poală, cu palmele spre cer, era frig”. Fantasma dialogului postmortem se încarcă de acelaşi tragism, memoria afectivă a copilului e bruscată de semne tanatice: „Vorbim prin placă./Ninge cu ciulini albi,/ca atunci cînd a venit să mă ia de la şcoală/şi-a căzut/în canal,/da’ sticlele de lapte nu s-au spart,/el şi-a rupt/piciorul, da’/Sticlele erau deasupra capului,/arăta ca statuia libertărții./Rîdeam de mă cocoşasem,/el jos, eu sus/Cu noi hohotea frățeşte cățelu’ pămîntului”. 
 
Imaginile din zona livrescului, ca şi cele din cotidian, au şi concretețe şi deplasări halucinatorii, ca într-un real care se îmbibă de fantasme livreşti şi un areal cultural care se încarnează în trupul cotidianului. Viziunile lui BAS sunt fecundate, prin urmare, de întâlnirea culturii cu afectul până la punctul din subconştient unde se unifică. Astfel, se „moşeşte” o altă form(ul)ă a livrescului, în răspăr, trecută prin propria biografie, creând şi recreându-se mereu. Iată cum Hecate, zeița greacă a răscrucilor, sau clasicul alpenstock sunt intimizați, mutați în spațiul ontic: „Dar frumusețea ascunsă a lucrurilor? (…) alunecarea de felină a razei-Hecate/ pe stucatura lemnoasă a palmei”, „Să ne luăm bastoanele, ați chiuit/să purcedem spre vîrf (…) ți-am depus, căprioară castă, o muşcătură/pînza topită a cămăşii/am intrat în/miasmele pădurii/ca un lup în turma de oi/auzeam forfota gîndacilor sub frunzele moarte/căldura amiezii curgea izvor proaspăt/printre crengile goale/am aşteptat împreună ca luna să toarcă din nou”. Alpenstock-ul e un simbol al înălțării, aflat în transmutație afectivă clară, mânuită măiestrit de poet. După Utamaro Bogdan Alexandru Stănescu creează tot un poem vizual, cu prezența aluziei, dar şi a ”volumului”, perspectivei tabloului, provocator, însă. Aducerea în cotidian (plus intertextul parodic) a personajului „îndrăgostit” (de la maestrul Utamaro), lipsit de grație aici, debutează cu un contrapunct chiar în invocație. Întregul e un poem mai degrabă eroi-comic, ceea ce spune că mermelița-muză e una mai aproape de un Budai Deleanu post/postmodern decât de Homer : „Cîntă zeiță: ce splendoare, ce minunăție, ce lună sinistră comentau vecinii toți,/Aş fi vrut ca ramuri să bată-n geam,/însă aerul înghețase în jurul nostru/Baba de la/8 purta un capot înflorat,/din care îi ieşea o pulpă neagră, zbîrcită/şi nu puteam să nu gîndesc la/corespondențe./Într-un colț,/nu destul de departe,/un şobolan/îşi înmuia limbuța într-un pepene odinioară verde”. Referințele livreşti sunt strecurate cu o abilitate pe care degustătorul  de bună cultură o apreciază cu siguranță. Binecunoscuta filozofie heraclitiană a schimbării, de pildă, e provocată, acceptată şi respinsă totodată, paradoxal, „într-un flux” continuu al timpului mutat, nu atât ironic, cât simbolic, într-un cântec de cocoş: „Sub o mînă de stele iernatice,/cu un pumn de alge în buzunar/ascultînd victoria cocoşului, poate primul/am ştiut, fără-ndoială, că fîşîitul monoton,/placă veche,/nu-i altceva decît/curgerea unui timp bătrîn/în albia somnului” (Heraclitiană).
Exemplele mânuirii livrescului până la a-l transla în interior, în laboratorul plin de probe alchimice, în care metafora e un instrument esențial, se află în multe poeme livreşti. Doar că Bogdan Alexandru Stănescu nu mai este nici un postmodern „cumsecade”, nici vreun neomodernist în scoarță nouă, ci o voce care se exprimă distinct încă de la debut, într-o tensiune lirică pe potriva referințelor livreşti sau memorialistice, pe care le duce către marginea lor, în viziuni stranii. Aş finaliza cu poemul Armonie în albastru şi argintiu, unde „camera Păun”  de tip Whistler ajunge o depunere de stări, o „armonie” apăsătoare versus culorile tabloului clasic: „ Lumea s-a-nchis,/în jur/umbrele-s conținute în propria materie/O anatomie a singurătății se naşte/pe firul negocierii fine/Dintre cele două balanțe…/acolo unde nisipul scaldă trupul inert al mării/O briză uşoară se/încolăceşte,/şarpe de casă,/printre picioarele străinului”.
Un poet care de la debut mânuieşte pluralul de stări, de poetici, de referințe culturale sau biografice, care se preumblă cu atâta uşurință printre metafore şi discursul auto/referențial, care creează tensiune din cultura trăită la margini nebănuite de sens este unul „adevărat”, cu skepsis.