DACĂ NU EŞTI OM, NU EŞTI LOGICIAN, SAU... ÎNCĂ UN POPAS ÎN "NECUNOSCUTA" WITTGENSTEIN

Cea mai recentă traducere în limba română din opera lui Wittgenstein este volumul Scrisori despre Tractatus (selecție şi traducere din germană şi engleză de Cătălin Cioabă şi Andreea Eşanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012). În mare parte, aceasta cuprinde epistolele către Bertrand Russell. O corespondență cu accente intime doar când logica mai avea nevoie să respire. El i se adresează mereu cu „Dragă Russell” celui care îi era şi prieten, nu numai partener de războaie logice. Urmează apoi o corespondență scurtă şi mult mai distantă cu G. E. Moore, una confidențială, caldă, cu Paul Engelmann şi cea cu Ludwig von Ficker, prin intermediul căruia Wittgenstein a făcut o donație constând în burse pentru zece artişti şi scriitori de valoare ai vremii. Întregul schimb de scrisori trădează o acută nevoie de comunicare a gânditorului vienez, una tulburată de ne-acordarea cu alte spirite, nedreaptă pe alocuri, dar pe deplin sinceră.

Toate confidențele pe care Wittgenstein le face, toate ideile pe care le expediază, trebuie citite şi percepute ca orbitând în jurul logicii, atunci când nu se referă în mod direct la ea. Nu rar el îşi exprimă bucuria adevărată, bucuria deplină în fața existenței logicii. O numeşte o „invenție foarte bună”, o ştiință care trebuie să fie altfel decât toate celelalte, o lume aparte, construită poate special pentru mintea lui, o frământare fericită pe care ți-o dă, în realitate, orice credință autentică. Şi care vine inevitabil dublată de un blestem, din care izbucnesc şi crizele existențiale, când pui la îndoială drastic, până la sânge, propria-ți credință: „Trăiesc blestemul celor care nu au decât jumătate de talent; este ca şi cum un om cu o lumină te-ar conduce printr-un coridor întunecat, iar când ai ajunge la jumătate lumina s-ar stinge, iar tu ai rămâne singur în întuneric…”, îi scria lui Russell în 25 martie 1913.

Atunci când logica nu se arăta clar minții lui, când noțiunile ei rămâneau ca nişte fantome, bântuindu-i spiritul în fierbere, se simțea sterp, neputincios şi suferea amarnic. A nu avea nici o veste de comunicat despre logică, nici un adevăr nou al ei, era un semn de trăire inutilă. Temerea că va muri fără să îşi definitiveze logica, cea din Tractatus, creşte până la dimensiuni apocaliptice. Şi iată devoranta dorință ca măcar ceea ce a gândit şi decis deja să comunice imediat! Scrisoarea din 20.09.1913, către acelaşi Russell, este o mărturie teribilă născută dintr-o frică nu mai puțin teribilă că va muri înainte ca logica lui să trăiască. Căci, chiar şi dacă logica lui ar fi o prostie, ar fi totuşi una adâncă, pe viață şi pe moarte, ca orice metafizică profundă care zvâcneşte în om. Şi completez cele spuse cu o altă afirmație, din scrisoarea către Russell din 15.12.1913: „Pentru Dumnezeu, îmi doresc să fi avut mai multă minte şi totul să îmi fi devenit în cele din urmă clar; sau, altminteri, să nu mai fi trebuit să trăiesc”.

O tulburare adâncă, prea umană, pe care numai credința, iubirea autentică o poate deschide într-un om. Dar până şi iubirea ajunge la Wittgenstein o copulă, un „şi”, care se redă în logică prin semnul &. Nimic mai abstract, nimic mai simbolic. Şi iarăşi, tot din încercarea de a-l face minții mele, înainte de orice, mai de înțeles, revin la o idee expusă în alt loc de gânditorul din Viena, legată de tendința filosofilor de a complica limbajul, deşi, în alt sens, de a-l simplifica prin abstractizare.

Aşadar, de ce complică filosofii limbajul, de ce simt ei nevoia să se exprime încurcat, folosindu-se de diverse sisteme de notație? Răspunsul lui Wittgenstein, din Caietul albastru. Filosoful, ne spune el, nu este un om care şi-a pierdut judecata, şi deci e incapabil să privească faptele ca toți ceilalți. Pe de altă parte, despărțirea sa de gândirea comună nu se bazează nici pe faptul că are o cunoaştere mai subtilă a realității, pe care o pretind oamenii de ştiință. El are doar o exprimare mai încurcată, şi asta întrucât exprimarea obişnuită îl nemulțumeşte. În alte cuvinte, limbajul comun ne ține mintea într-o singură poziție, rigidă, iar unii resimt „crampele” acestei înțepeniri şi vor, pur şi simplu, să încerce şi alte variante. Astfel, filosoful recurge la un limbaj simbolic, sau la diferite sisteme de notație care sunt menite să pună mai bine în evidență o realitate decât o face limbajul comun, sau țin să dea realității interpretări variate pentru a răspunde nevoilor umane felurite.

Dar la Wittgenstein explicația criptării limbajului logic şi a însemnărilor sale intime cred că trebuie căutată încă mai profund. Expunerea limpede a credinței fundamentale, de cea mai mare intimitate, este un act nefiresc. Până la urmă, Tractatus-ul a fost răfuiala cu sine însuşi, un fel de a-şi da sens vieții, mai ales că e gândit şi scris aproape în întregime în condițiile aprige ale unei conflagrații mondiale, la care lua parte activ. Logica sa este diamantul său, dar e bine ca ceilalți să nu-l vadă întocmai, să îşi păstreze pentru ei zgura de obscuritate. Conştient asupra greutăților pe care le conține logica sa, deşi pentru sine limpede ca cristalul, lucrarea, terminată în august 1918, la două luni după ce fusese luat prizonier în Italia, când războiul se terminase, şi cel mondial şi cel lăuntric, Wittgenstein visează totuşi la un cititor care îl va înțelege. Dar cine poate să-şi reprime total visul acesta?

Când i-am citit paginile de jurnal, m-a uimit că şi el, intensul spirit logic, ajunge în etică. După ce-şi rezolvă problemele de logică, dezvoltate apoi în Tractatus, ultimele lui însemnări sunt, predominant, de natură etică. Este scopul logicii depăşirea ei prin etică? Este logica o cale spre Dumnezeu? Se întreba. Acum, parcurgându-i scrisorile din perioada scrierii şi publicării Tractatus-ului, descopăr acelaşi lucru. Declară că scopul logicii sale este etic într-o scrisoare adresată lui Ludwig von Ficker. Celebra lui propoziție, că despre cele ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă, îşi găseşte o explicație în scrisoarea din 20.10 1919: el scrie aici că opera sa cuprinde două părți, una văzută, dar alta nevăzută, prima scrisă, dar a doua ne-scrisă.

Şi iată cum, tocmai ce nu a scris în logica sa, însă trebuie citit, prins dinăuntru, este partea cea mai importantă, adică etica sa: „cred că toate acele lucruri despre care astăzi mulți spun vrute şi nevrute le-am fixat în cartea mea prin faptul că nu spun nimic despre ele.” Aş completa că etica este problema şi ținta întregii sale existențe, şi a operei în ansamblul ei, căci, până la urmă, fără să fii înainte om, nu poți fi logician. Aşadar, preocuparea şi clarificarea de sine prin logică drept semnificație a trăirii. Iar scrisorile acestui volum sunt o mărturie clară a fierberii interioare a lui Wittgenstein, a acestei lupte fatale în care s-a angajat fără rest, logica lui.

Logica este pentru gânditorul austriac un mod de a fi, o pasiune cu care ajunge repede să se identifice. Realmente el credea că aceasta îi va salva viața, că îl va face mai bun, că îl va ajuta să scape de răul sinelui. Logica a fost poate singurul medicament pentru sufletul lui Wittgenstein, singura terapie, singura credință şi singura mântuire. Dar pentru a vedea lucrurile aşa, cum scria în altă parte, pasiunea pentru idei trebuie să fie în om. Căci filosofia (redau din memorie) nu este pentru toți, trebuie să ai instinctul filosofiei (cel mai puternic între instincte) şi atunci vei merge negreşit pe drumul ei.