ADEVĂRUL RAȚIUNII ŞI AL INTUIȚIEI

Teologul luteran Joachim Jeremias, care a dedicat temei o carte de referință, crede că toate parabolele converg spre relevarea menirii eshatolgice a lui Iisus Hristos. Fără îndoială, parabolele reprezintă forma cea mai accesibilă de comunicare a lui Dumnezeu cu oamenii. Andrei Pleşu le consideră probleme narative, forme indirecte de inițiere. Le întrebuințau şi vechii iudaici. El afirmă: „Epicul dovedeşte un spor de adecvare şi de eficiență metafizică față de argumentația logică” (p. 17). La fel spunea şi teologul sus numit: „Este un fapt general acceptat că imaginile lasă o impresie mai profundă decât abstracțiunea” (Parabolele lui Iisus, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, traducere din engleză de P. S. Calinic Dumitriu, pr. prof. dr. Vasile Mihoc şi dr. ?tefan Matei). Povestea este inductivă, comunică fără să demonstreze, recurge la extrapolare şi este uşor memorabilă. Povestea, vrea să spună autorul, este disimulatoare, o cunoaştere organică. Eseistul face filosofia povestirii, ca formă mai eficientă de înțelegere pentru oameni de diferite categorii.

Viața însăşi a lui Iisus este pilduitoare, pentru că exemplul personal este mai convingător decât vorbăria teoretică. Pentru auditoriul său, alcătuit din oameni obişnuiți, dar şi din cărturari iudei, alegoria era o cale mai lesnicioasă de înțelegere a eshatologiei (Impărăția lui Dumnezeu), precum şi pentru învățarea prin discurs oral. De fapt, parabolele nu sunt simple povestiri, ci o vorbire fabulistică (alegorică), cu țintă didactică. Parabolele (meşalim) uzitate în Vechiul Testament aveau rolul, în general, de a explicita, de a face exegeză. Cele hristice sunt însă de altă natură, ascunzând învățătura teologică în povestirea simplă, curentă. De altfel, Iisus îşi însoțeşte parabolele cu fapte, cu minuni, ajutând vameşului să-şi sporească smerenia. Nu lipseşte, e drept, nici aspectul propovăduitor. Iisus nu este un simplu propagator, ci Învățătorul. Comentând răspunsul aparent brutal, pe care Domnul îl dă ucenicilor, când este întrebat de ce foloseşte parabole în discursul Său (Marcu 4, 11-12; Luca 8, 10; Matei 13, 11-17), eseistul îl echivalează cu o parabolă a receptivității, pe care o şi descifrează. Distincția pe care o face Iisus între oameni este între cei care Îl primesc pe Dumnezeu şi cei care Îl refuză. Ar fi vorba, susține Andrei Pleşu, de cei care sunt pregătiți să Îl recepteze pe Domnul: „Ca orice iubire adevărată, iubirea hristică nu funcționează decât dacă e împărtăşită. Restul e literatură roz, emotivitate populistă.” (p. 44). Scriitorul conchide: „Cu alte cuvinte, exterioritatea cu care se luptă Iisus nu e aceea a universului creat, ci aceea a creaturii care a căzut în starea de exterioritate în raport cu Creatorul ei” (p. 45).

Calea pe care eseistul o alege este de a da soluții filosofice unor probleme teologice. O fac mulți filosofi creştini care transformă geneza în ontologie. Dezvoltarea ideii de recuperare a lăuntrului din care am fost aruncați oferă o explicație plauzibilă cuvintelor lui Iisus cu privire la folosirea parabolelor. Parabolele ar constitui o hrană potrivită pentru stadiul trupesc al oamenilor: „În discursul hristic, parabola are, într-un anumit sens, o dimensiune apofatică” (p. 51), întrucât o cunoaştere catafatică depăşea poate puterea de înțelegere a auditoriului din perioada predicației şi nu numai. Cunoaşterea prin Duh, despre care se vorbeşte, este calea spre Adevăr. Vorbirea în parabole avea şi scopul de a evita confuzia cu planul politic, foarte activ într-o vreme de aşteptare a conducătorului menit să elibereze poporul evreu.

Regimul dublu, de ascundere şi dezvăluire, atât în privința divinului, cât şi a parabolelor, ține de tradiția anagogică a Scripturii, de forma mistică de cunoaştere. Despre invizibil nu se poate vorbi folosind rațiunea, ci „prin oglindă, ca-n ghicitură” (I Cor. 13, 12), printr-o cunoaştere supraintelectuală. Evagrie pomeneşte despre lumina sădită de Dumnezeu în minte, scoasă la lumină prin spiritualizare, prin asceză. Dumnezeu, care nu are imagine materială, Se vede cel mai bine în întuneric. Dionisie Pseudo-Areopagitul susține că Dumnezeu se ascunde în întunericul supraluminos. Singurul aspect vizibil al lui Dumnezeu este Slava Lui, şi aceasta numai prin înaintarea în contemplație (o treaptă net superioară rațiunii). Dumnezeu este înconjurat de taină, aşa cum şi omul, mai târziu, va fi protejat de cele şapte taine. Teza explozivității inevidenței, a vădirii transcendenței, este extrasă din parabolele făcliei puse sub obroc şi a vizibilității cetății de pe munte. Andrei Pleşu face mai curând hermeneutică (o ştiință mai laică), decât exegeză biblică, prevalent canonică. Adevărul trebuie amplasat într-un loc deschis, nicidecum într-un loc impropriu, nerelevant. Pentru a căpăta lumina înțelegerii, cei din afară, necredincioşii, trebuie să scoată făclia de sub obrocul propriei ignoranțe. Pentru a avea acces în cetate, ei trebuie să parcurgă efortul urcuşului. Manipularea planurilor (vertical, orizontal) devine pernicioasă vizibilului, evidentului. Lumina scoasă din zona absurdului şi pusă în sfeşnic, unde îi este locul, este echivalentă faptelor bune, dar şi comportamentului exemplar, neascuns, al apostolilor. Teologic, cetatea de pe munte, sau sfeşnicul luminos ar fi Împărăția, comunitatea eshatologică a celor drepți. Pe de altă parte, Dumnezeu-Lumină nu poate fi ascuns, iar cei din afară pot intra în lumina Sa. „Se vorbeşte despre ce nu ştim, în termenii a ceea ce ştim. Aceasta e definiția însăşi a parabolelor lui Iisus” (p. 77), spune comentatorul despre vorbirea în dodii, formă de inițiere în constituția narativă (alegorică) a Împărăției. Parabolele sunt modalități sapiențiale, nade destinate metabolizării, transformării interioare. Paradigmatică este chiar parabola semănătorului. A înțelege cuvântul predicatorului este chiar înțelegerea spiritului Cuvântului, adică metanoia. Pe bună dreptate, scriitorul reprobează prostia (indolența, nesimțirea, trândăvia, regresia): „Ca rezultat al «mineralizării» sufleteşti, ca lipsă de flexibilitate a minții, prostia e vicioasă şi face posibilă intervenția instanței demonice” (p. 82).

Vorbirea în parabole este menită şi să distragă îndărătnicia unui spirit negaționist. Aplicat, autorul face analize etimologice şi semantice, ca în cazul parabolei copiilor care şed în piețe, urmărind distincții ocurente: nepios (infantil, necopt, imatur), paidion (natural, genuin), teknon (fiul înțelepciunii), hyos (fiu înduhovnicit). Copiii din parabolă sunt reprezentări ale oamenilor cârtitori, fără discernământ. Autorul, având suportul unei importante documentații, se dedă excursurilor şi speculațiilor. Inițiază, chiar, atacuri de anvengură, ireverențioase la adresa domeniului care îl găzduieşte: „Massa (sic!) creştinilor şi însăşi instituția bisericească se epuizează de secole în exercițiul steril al dezbinărilor dogmatice şi cred că dreapta credință e o specie de indispoziție, la egală distanță şi de bucurie, şi de lacrimi. Când podidită de palori didactice, când preocupată de bunuri contingente, când respingând dansul, când amânând căința, credința a produs, în cazuri nefericite, un tip uman greu digerabil, capabil să practice în acelaşi timp perorația pioasă şi lăcomia achizitivă, smerenia de suprafață şi vanitatea de fond, distanțarea de lume şi patima puterii şi a instalării lumeşti.” (p. 111). Răspunsul potrivit unei astfel de atitudini severe îl dă chiar parabola comentată: „Aşadar, cu cine voi asemăna pe oamenii acestui neam? ?i cu cine sunt ei asemenea? Sunt asemenea copiilor care şed în piețe şi strigă unii către alții [...]” (Luca 7, 31-35).

Pentru cel atent, între parabole există o simbioză funcțională, o complementaritate, toate marcând, în final, o hartă a Căii spre Împărăție. Exegetul însuşi introduce parabolele într-un sistem de continuitate, de imbricare. Interpretările sale sunt textualiste, organice: tema receptării mesajului semănătorului, tema fertilității ogorului, tema obnubilării filiației prin cârteală. Parabola lucrătorilor nevrednici ai viei este, în principal, mesianică. O atestă chiar inserția explicită a citatului din Psalmul 118. Lucrătorii întrerup comunicarea cu stăpânul casei, ingratitudinea lor transformându-se în agresivitate criminală. Intenția este de a se substitui stăpânului, nemairecunoscându-i autoritatea, atitudine, desigur, ilegitimă şi represibilă. Nerecunoaşterea autorității, spune autorul, îi situează pe rebeli în afara moştenirii (a tradiției).

Textul cărții este dens, abuziv-documentat, de o logică riguroasă, vizând exhaustivitatea. O serie de parabole sunt despre aşteptare: despre modul cum slujitorii credincioşi trebuie să vegheze şi să privegheze, în aşteptarea inopinată a stăpânului, a mirelui: „Credința merge pe încredere, speranță, arvună şi răbdare. [..] Dumnezeu este, astfel, absența care devine prezentă prin aşteptarea ta” (p. 140-141). Aşteptarea, în absența stăpânului, nu înseamnă relaxare sau bunul-plac, ci îndeplinirea, în continuare, a sarcinilor incumbate şi vigilența pentru a-l primi pe acesta cum se cuvine. Aşteptarea este o țintă, o pregătire a parcursului viitor, a transcendentului. Pregătirea este teleologică. Vorbind despre relația dintre timpul lumii şi timpul aşteptat, al Împărăției, eseistul epune: „parabolele hristice îşi propun tocmai să reaşeze conştiința individuală în cadrele timpului total” (p. 147). Parabola seminței care creşte singură se referă, fără îndoială, şi la purtarea de grijă a Proniei. Pregătirea pentru Împărăție pare a fi gândită de autor mai mult în termeni de voință, de performanță, şi nu în silința de îndumnezeire, de care vorbesc Părinții, adică de trăire (ascetică) a credinței. Această poziție este mai potrivită unei rețete existențiale, decât isihiei: „Cel care aşteaptă pare, aşadar, să fie înzestrat cu o virtute rară şi subtilă: virtutea de a trăi simultan în timp şi în afara lui, în certitudinea imediatului şi în incertitudinea perspectivei ultime, în liniştea funcțională a cotidianului şi în neliniştea zilei de pe urmă” (p. 150-151). Slujirea este reciprocă, şi stăpânul are obligația să-şi slujească slujitorul.

Parabola prietenului de la miezul nopții comentează situații în care îndrăzneala, care poate fi semn de insolență, de proastă creştere, devine o virtute. Semnificația ei este dusă până în zona rugăciunii, Dumnezeu fiind receptiv întotdeauna față de cei care Îl solicită. Din aceeaşi categorie, parabola judecătorului nedrept şi a văduvei stăruitoare susține legitimitatea perseverenței, atunci când are drept scop câştigarea dreptății, în numele Domnului. Cunoscuta parabolă a talanților este cea a darurilor duhovniceşti, pe care beneficiarii au datoria să le înmulțească. Nu este vorba de valori materiale. Atribuind Tradiției autoritatea de a fi fructificat talantul Scripturii, Andrei Pleşu îşi delimitează poziția: „Atitudinea de tip sola Scriptura e atitudinea slugii «păstrătoare», înfricoşată de riscul unei conviețuiri mereu reînnoite cu textul sacru. La fel – par să spună Evangheliile – opacitatea celor care, respectând Legea cea Veche în rigoarea ei formală, refuză vestea cea bună a Legii Noi, stă sub primejdia paraliziei spirituale, a unui letal imobilism.” (P. 181).

Parabolele ospățului (Nunta fiului de împărat şi Cina cea mare) ilustrează ideea „Că mulți sunt chemați, dar puțini aleşi” (Matei 22, 14). Este vorba despre momentul decisiv, în care poți participa la petrecerea Împărăției, dar lipsa de discernământ, optarea pentru îndeletniciri curente te lasă în afara uşilor (ca pe fecioarele nechibzuite): „Instalat în salahoria repetitivă a cotidianului, în cadența grijilor curente, rişti să pierzi din vedere «timpul mesianic»” (p. 197).

După ce, în prima parte a cărții, mai amplă, a fost tratată corectitudinea receptării mesajului hristic, situându-i pe oameni în afara sau în interiorul Împărăției, în capitolul al doilea este susținută marea flexibilitate a discursului Domnului, lipsit de încremeniri ideologice, deschis relațiilor personale cu fiecare om: „Asistăm, credem, la cea mai radicală destructurare a «ideologicului» din zorii culturii şi civilizației europene” (p. 213). Atunci când politizarea credinței s-a produs, aceasta a fost scoasă în afara domeniului ei, ducând la schisme. Nu trebuie confundată ideologia cu dogma, care prezervă învățăturile fundamentale ale creştinismului şi reprezintă normele de credință, nepermițând denaturarea surselor ei. Vorbind despre ratarea înțelegerii parabolelor, Andrei Pleşu găseşte două cauze de bază, ignorarea unei lecturi contextuale şi preluarea neschimbată a „locului comun, de regulă moralizator, cu care l-au identificat secole întregi de cumințenie şcolară şi omiletică fadă” (p. 217). Nici recurgerea la speculații scolastice, ori la năzdrăvănii originale, cu tot dinadinsul, nu poate fi o soluție. De două mii de ani, Biserica îşi urmează principiile şi regulile ei. Spiritul reformator nu a produs decât disipare şi a sfârşit prin alte reguli. Nu trebuie să confundăm domeniile. Textul religios nu-şi are finalitatea în sine, cum se întâmplă cu cel literar, ci constituie un intermediar, un îndreptar existențial, bazat, totuşi, pe o morală creştină. El nu este pentru minte, cum se întâmplă cu cel filosofic, ci pentru suflet. Cuvântul lui Iisus Hristos este înfăptuitor, ziditor. Idee exprimată în parabolele case zidite pe stâncă şi a turnului şi a împăratului la război. Comentatorul susține că  a cunoaşte se probează prin a face, iar fapta este împlinirea contemplației. Credința dă roade prin fapte. Modelul lui Iisus este edificator. Rugăciunea este cea care ilustrează coincidența dintre gând şi faptă, realizând comunicarea directă cu Dumnezeu.

Într-un imaginar al izbăvirii, simbolul uşii apare frecvent în Noul Testament, semnificând calea de acces, restricționarea, parcursul ascetic, excluderea sau admiterea, revelația eshatologică. Uşa dintre imanent şi transcendent este chiar Iisus. Cheia uşii se află în fiecare credincios. Prin reciprocitate mântuitoare, Iisus este cel care bate la uşa noastră, funcționând o concordanță a deschiderii Celuilalt/celuilalt. Nu există rețete infailibile de salvare, de intrare în Împărăție. Clipa dăruirii sufleteşti poate fi decisivă. În Noul Ierusalim, toate cele douăsprezece uşi (apostolice) vor fi deschise. Moartea omului vechi se face prin uşa, sfințită de Duh, a botezului. Prin golirea de sine, după modelul kenozei hristice, omul se lipeşte de Dumnezeu, trece prin poarta îndumnezeirii.

Una dintre cele mai profunde şi mai dramatice parabole este cea a fiului risipitor. Ea răspunde, particular, şi atitudinii contrariate a fariseilor şi cărturarilor, care nu înțelegeau îngăduința pe care Domnul o avea pentru cei socotiți pierduți, vameşi şi păcătoşi. Parabolele nu sunt conjuncturale, au sensuri universale şi perpetue. Este, în acest caz, povestea înstrăinării de ai săi (şi de sine), a risipirii moştenirii, a conştientizării, a căinței şi a întoarcerii, prin recunoaşterea greşelii. Are loc miracolul reînfierii. Fratele mai mare, însă, este cantonat în cumințenie, pe care o vrea răsplătită, acuzându-şi părintele de nerecunoştință. Poziția lui se aseamănă cu cea a vameşului din cunoscuta parabolă. Autorul acuză insistent transformarea credinței în ideologie. După aceleaşi reguli de gândire, nici ideologia libertății, formă de restaurare, pe care o susține, nu poate fi acceptată în domeniul atât de bine conturat al religiei. Dacă delimităm credința de teologie şi de biserică, o ducem în derizoriu. Soluția este cea a chemării la taina împărtăşaniei: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință şi cu dragoste să vă apropiați”. Conține o întreagă teologie (ideologie), ca şi parabolele, de altfel. Iar Sfintele Taine, de la botez la cununie, se desfăşoară în spațiul eclesiastic. Dumnezeu nu poate fi o valoare arbitrară. Există o legislație în domeniul sacrului: Legea veche, Legea nouă. Tendințele liberale, revizioniste, centrifuge s-au manifestat mereu, mai ales din partea unor intelectuali intransigenți. Este adevărat că parabola, care conține adevăruri foarte cuprinzătoare, fugind tocmai de concret, de cazul particular, nu trebuie întoarsă în gândirea logică şi contextualizată istoric sau politic. Ea este o învățătură, iar mulțimea ştie asta, spunându-i lui Hristos Învățătorule. Biserica este o instituție divină, după Dionisie Pseudo-Areopagitul, integrată într-o ierarhie universală a luminii, organizată triadic. Este adevărat că autorul face abstracție de Tradiția mistică.

Andrei Pleşu înscrie într-un scenariu de tip textualist o parte dintre parabole, care sunt potrivite proiectului. Sumar, acesta ar fi: necesitatea de a avea o bună receptare a cuvântului hristic, pentru a te situa înăuntru sau în afara Împărăției, şi, în al doilea rând, menținerea într-o gândire liberă, pentru a nu deveni datorul unei ideologii. Pro domo, el este simpatizantul inteligenței, al soluțiilor ingenioase, situație extrasă din parabola iconomului nedrept: „Buna cunoaştere a lucrurilor, înțelegerea exactă a împrejurărilor, inteligența contextuală nu pot fi evacuate din viața spirituală ca tot atâtea capcane malefice” (p. 276).

Atitudinea raționalistă, pe care autorul a adoptat-o, este confirmată în capitolul de încheiere, Critica rațiunii exegetice, în care sunt supuse judecății critice diferite situații de ratare a exegezei. Sunt preluate, sistematic, ideile directoare din capitolele precedente. Se observă „că teologii ortodocşi preferă să abordeze parabolele mai curând ca materie omiletică, în vreme ce teologii catolici şi protestanți înclină spre studiu istoric şi dogmatic” (p. 282). Cei dintâi sunt învățători, ceilalți sunt cărturari. Andrei Pleşu urmează calea celor din urmă. Sunt, totuşi, dezaprobate savantlâcul steril, erudiția divagatorie, amănuntele nesemnificative.

Cartea este, cu siguranță, remarcabilă, interesantă şi densă, un studiu corect asupra unui subiect dificil. Autorul a previzionat posibilele şi îndreptățitele reacții: „Sunt perfect conştient de amplasamentul inconfortabil al întreprinderii mele. Din unghiul specializării teologale pot apărea ca un intrus deopotrivă prezumțios, insuficient «îmbisericit» şi, pe alocuri, prea disponibil pentru autori necanonici şi spații religioase din afara creştinismului. Pentru cruciații secularizării şi, în general, pentru spiritul vremii voi face, dimpotrivă, figură de «reacționar», sensibil, în mod inexplicabil, la texte şi idei revolute.” (Cuvânt înainte).