DIRECȚIA PEISAJELOR DE DINĂUNTRU

Şi sunt sute, mii de astfel de peisaje, pe care capacitățile mnemotehnice le-au înregistrat de-a valma şi nu le mai ştiu originea, dar le pot oricând difuza pe ecranul întunecat al pleoapelor închise. Orice, dar absolut orice, poate fi luat la întâmplare din acel bric-à-brac vizual şi fără niciun fel de cauzalitate: un colț de pădure uscată, sub lumina lăptoasă a zorilor, fotograma unei poieni pline de oțetari, filtrată poate din tren, malul rupt al unui râu, ca şi cum cineva ar fi smuls o bucată din el, un soare pântecos, împrăştiind sumedenie de raze – ca-n ilustrațiile din Biblie – în timp ce iese printre doi nori bucălați, văzut cândva, cine ştie în care călătorie cu avionul...sau absolut orice altceva. Peisaje pe care numai noi le cunoaştem, la modul intim, deoarece fac parte din patrimoniul nostru de efecte speciale, personale (ca periuța de dinți sau perna pe care dormim!). 

Suntem, aşadar, depozite vii nu numai de portrete, naturi moarte, street-art sau compoziții epice murale, ci şi de peisaje pure, pe care le-a „pictat” conştiința noastră, de-a lungul vremii, „la două mâini” cu memoria afectivă. Ni se întâmplă însă, uneori, să facem o descoperire uluitoare: că un peisaj oarecare, din categoria „de dinafară”, de nu ştiu unde şi pe care l-am văzut, cândva, în realitate, a fost stocat – prin bunele oficii ale hazardului – de către un artist plastic, un n’importe qui. Trebuie să înțelegem că acel peisaj nu mai are legătură cu noi, nu ne mai aparține nouă, fiindcă el are deja un autor care deține copyright-ul asupra lui. Exact ca în cazul celebrului tablou al lui René Magritte, dacă vă mai aduceți aminte, Ceci n’est pas une pipe. Deci, ceea ce era pictat acolo nu era o pipă oarecare, ci era „pipa lui Magritte”, aşa cum o văzuse el, Magritte. Şi care, ca autor având drept de viață şi de moarte asupra creației sale, putea face cu ea absolut orice. Chiar să şi fumeze!

Aşa cum epicul are nevoie de cadru (căci, dacă, vorba aceea, context nu e, nimic nu e!), tot la fel, scena, decorul sau fundalul în care se desfăşoară pățaniile de orice fel – amoroase, convenționale, profunde ori bulevardiere, vesele ori tragice, existențiale ori artistice – sunt câteodată mai importante decât însăşi povestea în sine. Adică, peisajul poate fi un erou mai consistent chiar decât cel trecut, cu litere de-o şchioapă, în program. Ați auzit, suntem convinşi, de multe ori constatări de genul: „Dragă, nu mai ştiu cu ce ocazie, dar...” – şi, în continuare, ți se „povesteşte” peisajul. O secvență imortalizată. O impresie. Un stop-cadru. Faptul că dintr-o incintă, unde te afli într-o circumstanță şi cu un scop anume, te scapi şi te uiți o clipă afară, unde constați că fulgeră şi tună şi plouă cu găleata, s-ar putea ca mai târziu, la momentul stocării impresiei, să „atârne” semantic chiar mai greu decât pretextul prezenței tale înăuntru. Exact de această substituție glisantă se ocupă  Direcția Peisajelor de Dinăuntru. Flagrant delict de fervoare! 

Bunăoară, dacă veți observa uimiți că această primăvară seamănă cu alta mai veche, fiindcă se stinge la fel de nedrept şi de repede, dispuneți, în schimb, de privilegiul ca „peisajele” povestite în continuare să fie resuscitate în premieră. Şi, astfel, salvate! 

 

HOREA PAŞTINA – un Contemplier cu privirea în Sus

Figura retorică poate cea mai pertinentă, care defineşte poematica vizuală a lui Horea Paştina, cu rădăcini puternice în zăcămintele nevăzute ale mitului (necesarmente citit în cheia mitodologică a lui Gilbert Durand), este lumina. Sau, mai exact, Lumina! Cu care strălucitorul nostru artist, altminteri, un contemplativ de ispravă, ar dori să-L ajute pe Creator la re-Înființare. Să zidească un alt rost al lumii. O altă rânduială. Un posibil Paradis. Mai apropiat, mai intimizat. Aflat nu după colț (cum sună titlul unui roman de Llosa...dar similitudinea se opreşte aici!), ci chiar aici. Un hic et nunc ce poate va părăsi odată şi-odată provizoriul, ca să se înşurubeze în durabil. O veşnicie. Cea mai recentă expoziție a sa, de la Sala Dalles, unde s-a aflat a doua oară, prima a fost în 1986, hăt, în illo tempore! – o recunoaştere a staturii sale de artist gigantic (doar cu o mică exagerare, am putea spune că orice plastician, atunci când porneşte la o lucrare, se gândeşte cum i-ar sta aceleia în spațiul aproape sacru de la Dalles!) – a reprezentat un succes fulminant, care nici n-a mai atins prejudecata greşit încetățenită privind termenul un pic funest de retrospectivă. Pentru că a fost un prilej dinamic de admirație şi de reflecție, avându-l alături, în parcursul expoziției, pe autorul însuşi. Binecunoscutul Horea Paştina, cu fragilitatea sa de o incredibilă forță (da, există şi o vigoare a delicateței!), cu figura lui mai luminoasă ca o floare de măr în luna mai, cu bărbuța sa albă de anahoret ocupat cu şters praful în Paradis, cu zâmbetul lui jenat şi stingher, ce se însoțeşte de o discreție naturală şi, în cele din urmă, dar nu în sfârşit, cu vorba sa şoptită, a cărei vigoare o simți că s-a topit în rugăciuni. Prima uimire pe care a provocat-o expoziția deschisă timp de o lună a fost cantitatea uriaşă de lucrări, ce au acoperit cu zecile simezele de la Dalles. Ca nicăieri în alt spațiu, generozitatea ofertei de a privi era atât de mare, încât deruta punea stăpânire pe fiecare vizitator, încă de la intrare. Încotro s-o ia? De unde să-l apuce pe maestru? Al doilea caz de uluire a fost legat de dimensiunile lor, ale lucrărilor. Uriaşe. Eram obişnuiți până acum, la expozițiile din spațiile de orice dimensiuni, cu lucrări de dimensiuni mici sau cel mult medii. Or, aici, la Dalles, Horea Paştina, ca să zicem aşa, fără să jignim pe nimeni, şi-a dat drumul. Pare că atât a aşteptat. Să aibă, în sfârşit, ocazia să-şi ridice bine pleoapa şi să ne binecuvânteze pe cât mai mulți cu privirea sa. Cu deschiderea aproape fără limite a unei epifanii. În care să toarne în libertate – fără să-i mai pese de oprelişti şi inhibiții, de limite şi rețineri – lumina. S-o întindă, s-o efaseze încet, uşor, emolient, răbdător, într-o tuşă transparentă, de pastă imaterială, de ceață alburie, lăptoasă, inconsistentă, eterică. Aceea din care va fi fost alcătuită, probabil, aura sfinților. Pictura lui Horea Paştina – care se înfruntă, ca-ntotdeauna în orice căutare spirituală, cu proiecția sinelui în Cer (unde nu e aşa precum e pe Pământ!) – n-are nimic spectaculos, din punctul de vedere al modelor recente privind marketingul sau public-relations. Tablourile sale, bine camuflate energetic, nu intrigă. Nu şochează. Nu agresează. Nu răpun privirea. Nu otâncesc nervul optic. Ele sunt un răgaz. Un timp de odihnă. Sunt, de fapt, forme ale reflecției Spiritului. Materializarea diafanului. Întruparea hieratismului. Ceea ce este perfect explicabil. De ce ar fi oare un artist-silf, precum un înger robace, aflat în miezul trudei de a înțelege menirea sa, cu devoțiune şi umilință – cum e el aşa, ciudat, îmbrăcat un pic excentric pentru vremurile astea, în tunică de postav şi cu o veşnică straiță atârnată de după umăr (probabil ca să-i ascundă aripile moi, mătăsoase!) – de ce-ar fi el într-o încleştare cu pământescul, într-un conflict cu teluricul? De ce s-ar găsi el într-o îndărătnică gâlceavă cu această lume?... Eiii?

 

ŞTEFAN CÂLȚIA sau Câteva minute uitate pe un raft

O nouă expoziție la Galeria AnnArt. Bun...şi? Nu e nimic (ieşit din comun) şi, totuşi, e. Chiar dacă pare un fapt mai obişnuit decât răsăritul de soare, decât zâmbetul prevenitor întotdeauna pregătit al Gabrielei Massaci, decât căldura familiară – din categoria româneşte cu ştaif – a spațiului din M. Gandhi nr.1 sau decât amabilitatea nesfârşită (dar oare merge şi nesfârşenia amabilă?!) a Casandrei Elefterescu, ei bine, o nouă expoziție la AnnArt este o sărbătoare. Dacă trece luna şi cronicart-ul n-a primit o invitație la un vernisaj de la AnnArt, e fie premoniția unei catastrofe cosmice („ai auzit tu, s-a frânt axis mundi”!), fie o regretabilă întârziere datorată Poştei Române (drept pentru care, se cere desființarea ei!). Iar, dacă artistul care expune este Ştefan Câlția, atunci avem de-a face cu mult mai mult decât o festivitate. E deja un festival. O festivalitate... Sărbătoarea recentă de la AnnArt – un vernisaj cu grupuri compacte de admiratori şi prieteni, veniți în ciuda ploii pătrunzătoare de afară – este intitulată Minute uitate, căreia i-am putea adăuga subtitlul Scenografii domestic-gospodăreşti. Pictura lui părăseşte teritoriul antropocentrismului manifest fantast-oniric, în care apar atît de cunoscutele sale personaje: prințese exoftalmice, pescari cocârjați, clovni filiformi ieşiți din uz, maimuțe caraghioase în costumație de epocă sau călători abulici ducând în brațe monştri pe care  ihtiologii nu-i cunosc – toate funcționând în peisajele tot aşa, cunoscute, de un verde apăsat, crunt, în care spânzură câte o lună chioară şi lividă, zboară câte o pasăre-colibri cu penaj multicolor (de-o minuție şi minunăție absolut uluitoare!) sau dai peste câte o vietate costumată bizar (cu coleretă dintr-un talger!), pe capul căruia stă, şuie, căsuța-de-acasă. Totul se petrece acolo, undeva, la marginea minții ori a unei lumi ea însăşi excentrică. Autorul părăseşte aceste tărâmuri ale imaginarului, devitalizate şi necrozate de fluidele abnormului şi creează un ciclu aparte. Alcătuit din aşa-zise naturi statice, care, în realitate, reprezintă o deosebit de atentă mise-en-place a unor lucruri aparent banale, lipsite de farmec spectaculos, aflate în recuzita de interior a gospodăriei. Pentru această serie – să remarcăm că lucrările sunt realizate în ultimii doi ani, ba chiar şi în acest an – Ştefan Câlția nu mai iese afară, ci se claustrează cu bunăvoință, se închide în casă şi îşi ia un răgaz de la vitalismul natural al lumii exterioare (măcar pentru câteva minute, cum spune el în titlu!). Apoi – în linişte, curat, calm şi împăcat – se strecoară în încăperea lui de viață sau în cămară, unde începe să mitocosească aşezări iscusite ale obiectelor pe rafturi, pe masă, oricum, de fiecare dată pe un fundament foarte atent decorat. Combinații spumoase pentru privire. Vase de lut şi de aramă, oale şi căni de sticlă cu mănunchiuri de flori sau de iarbă, apoi, vase şi ceşti de ceai, pahare, pocale, borcane cu dulceață ori cu murături şi, nu în cele din urmă, fructe (mere, gutui, lămâi, măceşe, smochine, rodii), puse cu un discernământ precis stabilit – ca într-o scenografie ambițioasă – toate acestea sunt, de fapt, câteva dintre posibilele mesaje pe care artistul ni le trimite. Cu gândul la cumințenie, la ordine, la rânduială, la principii, la regulă. Căutarea misterului blând şi revelația – care sunt de descoperit şi în micro-cosmosul concret şi personal, nu doar în marele univers – sunt, fără îndoială, motivele principale ale experienței lui Ştefan Câlția de a se retrage pentru scurt timp în interiorul său solemn de intimist. Dar, în curând – ştim sigur – va da buzna afară, la aer curat şi va visa din nou sub cerul liber.

 

ALEXANDRU GHEORGHIȚĂ – între două capete ale unei metafore

Atelierul unui sculptor are dezordinea măiastră a cuiva care nu ştie cum să se mute. Acel cineva încremeneşte năuc în mijlocul camerei şi nu se hotărăşte să pună mâna pe nimic, spre a aduna măcar câteva dintre lucrurile risipite peste tot. Am putea spune că el doar stă şi visează. Visează că deja s-a şi mutat – hăăt, demult! – în altă parte. Deci, singura lui contribuție la acest eveniment transformator este visul. Şi ar fi de dorit ca acesta să fie unicul cărăuş care poate să mişte materia. La urma urmelor, nici nu-i mare efort! Atelierul lui Gheorghe Gheorghiță are ceva dintr-un – aşa cum sublinia criticul de artă Aurelia Mocanu – neastâmpărat teatru plastic. Cronicart-ul a amintit de atelier, ca spațiu sacramental al creației, pentru că senzația pe care a avut-o intrând în sala de la Muzeul Țăranului Român, unde Alexandru Gheorghiță îşi expunea „tâlcurile” sale de lemn, bronz sau piatră, era aceea de a fi pătruns exact în sanctuarul numit atelier. Cu toate că noțiunea aceasta acoperă aproape în întregime stadiul de tentativă, de experiment, de schiță, de eboşă sau de eseu, diversitatea în mijlocul căreia s-a trezit deodată vizitatorul i-a dat acestuia impresia că sculptorul şi-a mutat atelierul la Muzeul Țăranului Român. Deruta pe care o provoacă panoramarea (am reuşit să pătrund în derută abia după ce am intrat şi, imediat, am ieşit, pentru ca, apoi, să intru din nou... să ştiți că este o experiență foarte interesantă!) culisează între două percepții semantice. Este însă o derută fertilă, provocatoare, pentru că ea defineşte, în acelaşi timp, şi sensibilitatea creativă a artistului. Cum ar veni, emițătorul şi receptorul – ceea ce rar se întâmplă într-o comunicare estetică – sunt pe aceeaşi lungime de undă, participă la difuzarea aceluiaşi mesaj. Deci, două module ale memoriei artistice. Mai întâi, la unul dintre capete – un arhaism popular şi mitologic (foarte penetrante sunt cuplurile hai să le spunem „folclorice”, care merg foarte bine, alunecă pur şi simplu natural, fără efort, într-un transcendent uzitabil!), în care intră atât portretele („Nud”, „Moşnegii”, „Fertilitate”, „Primul moştenitor”, „Tors”) şi himerele („Crai Nou”, „Dualitate”, „Porunca”, „Trecere”, „Adonis”), cât şi simbolurile stărilor extatice („Rugă”, „Smerenie”, „Triumf”, „Filosoful”) şi poveştile cu tâlc („Gâlceava”, „Pietà”). Pentru această „zonă”, artistul foloseşte cu precădere lemnul, patinat sau nu, cu inserții de bronz sau fără. Şi apoi, la capătul celălalt, modulul care trimite numaidecât (rapid, fără fasoane, presto, ca o evacuare silită!), la Brâncuşi. La prima ochire, bronzurile perfect polisate, falusoidele, ovoidele sau țâşnirile zvelte expediază imediat convenția la fondul principal de magie al demiurgului din Târgu-Jiu (...sau din impasse Ronsin?). Doar la prima ochire, însă. Pentru că, pritocite, luate la mână, toate se transformă, pe loc, în cotația unei originalități de bun augur şi de cea mai bună calitate. Alexandru Gheorghiță nu caută desăvârşirea (ci doar săvârşirea!) şi nu-i dă plinului putința să se lăfăie. Ci el se gândeşte cum să-l să scobească exact acolo unde ochiul nu se aşteaptă, ceea ce-i face foarte bine, creând astfel concavități, căuşuri, spărturi şi disocieri deosebit de spectaculoase. Torsurile, variantele de „Ou dogmatic”, apoi, „Troița”, după aceea, magistrala „Smerenie”, „Rugă” şi altele sunt măsurile aproape perfecte ale unei – am putea să-i spunem – armonii a rupturii. Căreia doar un artist octogenar – ajuns înțelept cu har de la Dumnezeu – îi ştie secretul filosofic.

 

DEPEŞE:

O somație salutară: Fig 1

Grupul e foarte rar întâlnit astăzi în rândul artiştilor (se ştie: creatorul, de regulă, ființă singuratică, abia dacă găseşte timp pentru el, să se controleze la organele interne, deci, strict în folosul propriu, darămite să mai aibă şi gând de întovărăşire, să constituie o adunare, să intre într-un grup!). De aceea, când apare pe piața artei câte o inițiativă de asociere, ea e tratată mai ceva decât un dinozaur zărit în Cişmigiu, după ploaie. Criticul I. Bogdan Lefter s-a hazardat, totuşi şi a „binecuvântat” un astfel de grup orgolios, la vernisajul unei expoziții foarte interesante – care, din păcate, însă a durat prea puțin – deschisă de curând la Simeza. Fig 1 vine să se joace atât cu locul comun al legendei din josul oricărei pagini cu poze (fig.1, fig.2. fig.3...etc.), cât şi cu abrevierea conceptului de figurativ. De fapt, aceasta e şi cheia cu care se descuie sipetul magic cu lucruri frumoase expus la Simeza. Sunt doi sculptori şi doi pictori care numa’ ce s-au vorbit să reîntoarcă arta la figurativ. Să înceteze cu experimentele a tot felul de non-variante şi să revină, în sfârşit, la viziune. Mircea Roman, Aurel Vlad, Florentina Voichi şi Costel Butoi au redactat chiar şi un simpatic program, adică o succesiune de ordine clare, fără niciun echivoc. Pe care, credem că e foarte util să-l cităm în întregime: „Arta contemporană se întoarce la figurativ. Se întoarce de pe o parte pe alta, ca un om în somn. Ar trebui să se trezească. Figurativ nu în forma lejeră, descriptivă. Figurativ de sinteză, filtrat, asumat, nu de conjunctură. Noi facem artă care poate fi recunoscută ca atare. Apreciem arta de până la noi. Ne inspiră. Nu negăm, afirmăm. Cercetăm omul nefotografiat. Omul în direct. Nu ne ținem de poante. Compunem fără să dăm cu zarul şi pe parcurs nu aranjăm cu furca. Nu facem artă după rețete. Subtilizăm expresia şi bogăția. Dăm omului „sărac” din zilele noastre nu sărăcie – că are destulă – ci bogăție. Noi recunoaştem abstracțiunea din capodoperele figurative. Nu ne e ruşine să facem capodopere. Nu este artă fără mister şi emoție. Fără meditație”...S-ar putea ca de aici să vină salvarea?!

 

14 din ’67    

Este o generație – generația 1967 a Institutului de Artă „Nicolae Grigorescu” – care nu doar că a fost dintotdeauna solidară (fapt greu de detectat în lumea intelectualilor, cu atât mai puțin, de artişti!), dar a ornamentat remarcabil, cu numele reprezentanților lor, istoria artei româneşti contemporane. Singurul dintre ei care a terminat secția de critică – Ruxandra Garofeanu – i-a adunat pe ceilalți 13 colegi şi le-a expus lucrările la Galeria „Dialog”. Printr-un gest de recuperare a valorii incontestabile (ba chiar de excepție a unora dintre ei!), de pioşenie față de cei câțiva dispăruți, de colegialitate, dar şi de profesionalism. Iată-i, aduşi din condei, aici: Ilie Boca, Vasile Chinschi, Ilie Cioartă, Dan Cioca, Vasile Craioveanu, Cornelia Dedu, Eugen Holban, Aurelia Matei, Costin Neamțu, Letiția Oprişan, Dan Horațiu Panait, Liviu Stoicoviciu, Angela Tomaselli şi, bineînțeles, Ruxandra Garofeanu. Cronicart-ul  s-a uitat cu atenție la ei. Pe unii îi cunoştea, pe alții nu. Şi a observat următoarele: 1) deşi toți trecuți de şaptezeci de ani, răspândeau – şi domnii ferchezuiți, şi doamnele bine şarmantizate – pe lângă nenumărate parfumuri, aburul înmiresmat al unei tinereți şi al unei vitalități de invidiat; 2) culorile foarte vii ale tablourilor lor (spre deosebire de cele ale unei sumedenii de artişti tineri, ale căror tonuri închise şi anxioase...probabil că nu sunt doar o modă!); 3) gălăgioşi cu bucurie şi vorbăreți cu patimă (se ştie că, în general, oamenii în vârstă sunt nevorbiți de teama singurătății!); 4) bref! s-au comportat ca la o revedere de după nu ştiu câți ani. A unei generații de înaltă clasă, pentru că, în locul multor banalități solemne care se spun în astfel de ocazii, se afla câte o operă. Pe simeze!