FLUTURE

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2013

Cu câțiva ani în urmă, în preajma zilei mele de naştere, în Suplimentul cultural al Adevărului, condus pe-atunci de Marius Vasileanu, Alexandru Nancu a publicat un text despre mine. Nu ştiam nimic, aşa că surpriza a dublat efectul caldelor lui cuvinte. Acum, trebuie să întorc serviciul, dar Alexandru nu mai este. L-am cunoscut în 1997, prin intermediul Luizei Barcan, care i-a devenit soție, apoi. Nu am putut decât să subscriu la programul interdisciplinar care a stat la baza Fundației Habitat şi Artă în România: alinarea, prin artă şi gentile intervenții de landscaping, a multora dintre rănile lăsate în urmă de totalitarism, dar şi de sălbăticia deşănțată a trecerii la – ce? Aşa se face că au apărut suprarealist de frumoase intervenții de sculptură, îngrijire a spațiilor între blocuri (Basarab şi Valul lui Traian, dar, mai ales, Râmnicu Vâlcea, unde am şi făcut o intervenție amândoi) şi spații publice acolo unde se îmburuienaseră maidane. Buni gospodari, primarii de după. . . au ras totul în anul 2000, aşa că Alexandru a trecut la şcoli de vară, reunite sub genericul Tradiție şi postmodernitate. Aşa am proiectat, Alexandru şi cu mine, biserica şi casa de urgență în 2003, cu sprijinul lui Cătălin Berescu. Îmi amintesc stupefacția lui şi furia mea de la lansare, când prefectul de-atunci şi-a asmuțit trupa de gonaci pe noi, pentru că ANL construia peste drum de Muzeul Satului Vâlcean din Bujoreni case cu 35. 000 euro, în vreme ce casa noastră reuşise performanța de a costa 5. 700 de euro.

Bine a făcut Alexandru că şi-a ținut cumpătul şi şi-a continuat programul, reconstruind în muzeu trei biserici monumente istorice, abandonate de comunitățile unde putrezeau. Văzând frumusețea uneia dintre ele, restaurată, au cerut despăgubiri… În acest timp, Alexandru a mai făcut două programe fabuloase, Stuf 2004 şi Lut (cu trei ediții consecutive). La Capul Dolojman (Jurilofca), trei construcții din lemn, lut şi stuf, în coasta cetății Argame/Argamum, îl aşteaptă pe Alexandru să se întoarcă cu echipa lui de desant (din care făceau parte şi doi arhitecți: Mariana Celac şi Cătălin Berescu); poate, pentru a face şi bazilica de care vorbiserăm.

Alexandru era un artist preocupat de tema sacrului (excepționalul său doctorat va apărea, postum, în volum şi va dovedi că am dreptate), dar şi de provocările sărăciei. Era un om structural bun, care se străduia, ca un creştin aflat pe cale, cu o urgență imperioasă (ştim acum că şi îndreptățită), să se îmbunătățească. Discuțiile grele, de care ne socotea vrednici, alternau cu perioadele de muncă grea. Avea câte o idee neobişnuit de frumoasă, când lucra. Capetele putrede de grinzi şi căpriori, de la penultima biserică restaurată, le strânsese lângă biserică. Cu toatele aveau un aer brâncuşian. Când l-am întrebat ce va face cu ele, mi-a răspuns: o să le îngrop cu slujbă…

Îmi amintesc palmele sale grele, de sculptor, de barba sa blondă, de părul strâns la spate, când lucra şi de ochii incredibil de calzi. Îmi amintesc de vocea lui, la telefon: Hai, noroc! Dintre noi toți, el era, de departe, cel mai bun.

***

Şi au trecut deja luni de când Alexandru nu mai este. Dar, între timp, a apărut cartea sa, Simbolica fundamentală tradițională: Perspective, mentalități, evoluții, la Editura Ars Docendi, al cărei destin, deocamdată, a fost legat de ceremoniile funerare: lansarea a fost (la) pomenirea de patruzeci de zile a lui Alexandru, la Bujoreni-Vâlcea,în Muzeul Satului Vâlcean, unde a lucrat, făcând şi restaurând biserici şi case, în ultimii doisprezece-treisprezece ani. Cartea – forma contrasă a doctoratului pe care a apucat să îl susțină – îşi va avea destinul său, dar ea nu poate fi integral înțeleasă decât de cei care l-au cunoscut, care l-au văzut trăind tema sacrului, respirând-o în cotidianitatea gesturilor sale, profesionale sau nu. Am discutat-o de câteva ori cu Sandu şi ştiu ce voia să spună şi ce scrisul nu reține, nu o poate face până la capăt. Sandu punea cap la cap informații, le extrapola, lega cuvinte de imagini şi explora problema tradiției întru sacralitatea ei artistică. Prinsese un fir, subțire ca argintul pânzei de paing în lumina aurie de la Bujoreni şi se îmbrăca deja în el, atunci când a plecat, ca să renască fluture.