PĂLĂRIA LUI SILVIU PURCĂRETE LA IAŞI

Începutul spectacolului mi-a amintit de începutul celui caragealian de la Sibiu, cu D’ale Carnavalului, în care Cristian Stanca, un actor masiv şi expresiv, dirija un camion, din care se scoate decorul, pentru a fi aşezat apoi direct pe scena presărată cu nisip. Aici, în Pălăria florentină,  oamenii muncii sunt doi, două halate albastre, nu ştiu de ce numite în distribuție clovni, interpretați de Emil Coşeru şi Cosmin Maxim şi poate că nici nu mi-aş fi amintit începutul  lui D’ale Carnavalului, dacă în loja vecină nu ar fi stat chiar actorul de la Sibiu.

Toți cei de pe scenă, fie protagonişti, fie figuranți, se mişcă rapid, evoluând în medii şi locuri foarte diferite, pe unde îi poartă căutările unei noi pălării florentine, care să o înlocuiască pe aceea mâncată de calul eroului principal, mirele, dar fără ca ei să ştie asta. Mirele, în interpretarea lui Ionuț Cornilă, este un amestec de june prim romantic şi om al zilelor noastre, amestec din care se alcătuieşte, în general, rețeta acestui spectacol spumos şi alert până în ultima sa clipă. Ionuț Cornilă este cel care dă tonul întregului spectacol, cu mişcarea sa şi dispoziția sa pentru muzică şi dans, până la apogeul dinspre final, când muzica lui Vasile Şirli îl poartă spre o melodie îndrăcită oltenescă şi un dans pe măsură, în văzul mirat al cortegiului nupțial, rătăcit, ca de obicei în acest spectacol, într-un spațiu străin, luându-l drept cu totul altceva. La rândul său neştiutor, mai tot timpul, până în momentul descoperirii, că este urmărit, mirele are ca pandant, sau ca pereche, nu mireasa complet năucită de situația în care a picat, ea, fată de la țară, ci pe socrul său, interpretat cu vervă şi aplomb de Călin Chirilă, care încearcă să țină în mână toată povestea, fără să-şi dea seama cum dracu’ îi scapă ea de fiecare dată. Scenele de la baroana bănuită de a deține o altă pălărie florentină sunt absolut delicioase, cu nuntaşii care se înfruptă din bucatele pregătite pentru invitații baroanei, apoi cu întâlnirea între cele două clase, brusc trecută fiind granița, pentru a se păstra în final, numai partea de omenesc din ambele grupuri. Mica bătălie de la finalul întâlnirii nu trebuie să ne înşele, totul e bine când se termină cu bine. Tipice pentru lumea lor, personajele acestui vodevil devin comice prin însăşi existența-le, azi, într-o lume complet diferită şi asta a sesizat Silviu Purcărete înainte de a alege acest text. Un Vezinet, unchiul surd şi rătăcit tocmai de aceea oriunde s-ar afla, devine astfel un personaj-reper, cu atât mai mult cu cât Constantin Puşcaşu îl construieşte cu siguranță, precis ca un brici şi fără să facă apel la prea multe prefabricate de umor scenic. De care, însă, se lasă amăgit Dionisie Vitcu, într-un rol episodic, dar primit cu aplauze încă înainte de a se, ca să zic aşa, exprima, cu aspectul său de Ivan Turbincă şi rostirea (dulce?) moldovenească, într-un Paris care accepta, încă de pe atunci, orice. Povestea àcelor uitate în rochia miresei are şi ea haz, deşi se repetă de vreo patru ori, cu tot atâtea ace scuturându-se din spatele Andreei Boboc, bine orientată în dezorientarea ei, sau tocmai de aceea. Ea este o fată din provincie nimerită la propria-i, incredibilă, nuntă, la Paris, în ghiarele unui seducător ale cărui istorii se rezumă, pe scenă, doar la una şi care, în final, pare a reveni la un comportament dorit de nuntaşi. Aceştia, conduşi de tatăl miresei, mereu în brațe cu un lămâi aducător de noroc, care trebuie să ajungă în camera mirilor, umblă fără țintă dintr-un loc nepotrivit în altul. Lămâiul este, de altfel, semnul profesiei dlui Nonancourt, cea de horticultor. Cuplul adulter Anaïs – Emil are şi el hazul său, întruchipat de actorii Diana Chirilă  - Daniel Busuioc, atâta doar că acesta din urmă nu are înfățişarea clasică a unui locotenent, cum este în piesă, ci mai degrabă a unui căpitan, or ăştia, se ştie, nu prea erau tipici pentru aventurile galante din piesele de teatru. Soțul înşelat, în viziunea lui Doru Aftanasiu, are vervă şi credibilitate, cu istericalele sale când se trezeşte cu toată nunta pe cap şi mai şi află de adevăratele drumuri ale soției sale. Fireşte că, în final, ca un adevărat Titircă Inimă Rea ce este, e convins de nevinovăția consoartei, aşa cum şi stă bine unui soț iubitor. Un personaj bine reliefat construieşte şi Petronela Grigorescu, o servitoare care joacă dublu, ca mai multă lume în acest vodevil. Haruna Condurache, în rolul celei seduse şi (cam) abandonate, are temperament şi este credibilă. Printre toți aceştia se țes rolurile minore, episodice, cum este cel, adăugat, al subretei baroanei, căreia Doina Deleanu îi dă, totuşi, un anume relief, cu istericalele sale enigmatice, deşi, fie vorba între noi, nu prea e credibilă o subretă care doarme în prezența stăpânei sale, ba mai şi revoltându-se că i se dă de lucru. Dar într-o lume deja „nebună, nebună, nebună”, merge.

Decorul mobil şi funcțional al lui Dragoş Buhagiar este astfel făcut încât chiar să faciliteze rătăcirile mirelui şi, după el, ale cortegiului nupțial în diverse locuri, chiar transgresând clasele sociale, spre hazul galeriei. Pereții înalți, vizibil de carton pentru că totul e conceput după sistemul la vedere, într-o piesă compusă explicit din artificii şi prefabricate, este mânuit cu dexteritate, când de cei doi aşa zişi clovni, când şi de maşiniştii teatrului, înveşmântați în aceleaşi halate albastre, pentru confuzie. 

Publicul ieşean, pe care l-am văzut în seara viscolului de primăvară, a fost entuziasmat şi fericit de efectele comice şi de mişcarea abilă şi de muzica vioaie prin care acest spectacol se întruchipează atât de bine şi de solid, încât la final actorii au fost rechemați de multe ori, ca la un adevărat succes ce-a fost. Iată şi distribuția spectacolului, în ordinea indicată de autor: Ferdinand – Ionuț Cornilă; Nonancourt – Călin Chirilă; Emil – Daniel Busuioc; Beauperthuis – Doru Aftanasiu; Vezinet – Constantin Puşcaşu; Tardiveau – Dionisie Vitcu; Bobin – Horia Veriveş; Felix – Gelu Zaharia; Achille – Petru Ciubotaru; Clovn I – Emil Coşeru; Clovn II – Cosmin Maxim; Un vecin – Constantin Avădanei; Virginie – Petronela Grigorescu; Anaïs – Diana Chirilă; Hélène – Andreea Boboc; Claire – Haruna Condurache; Baroana – Puşa Darie; Clothilde – Doina Deleanu. Nuntaşi, soprane, altiste, jandarmi, tenori, baritoni: Annemarie Chertic, Tatiana Ionesi, Catinca Tudose, Oana Sandu, Irina Răduțu Codreanu, Livia Iorga, Georgeta Burdujan, Brânduşa Aciobăniței, Diana Roman, Alina Mândru, Tatiana Grigore, Mădălina Munteanu, Daniela Tocari, Radu Ghilaş, Dumitru Năstruşnicu, Radu Homiceanu, Cosmin Panaite, Andrei Grigore Sava, Alexandru Tatu, Sorin Cimbru, George Cocoş, Alexandru Iuraşcu, Dumitru Georgescu. Scenografia, inspirată ca de obicei şi servind cu exactitate intențiile regizorului, pe care nu-l mai semnalez încă o dată, i-a aparținut lui Dragoş Buhagiar. Muzica, plină de farmec şi pe alocuri ironie, a fost semnată de faimosul Vasile Şirli. Mişcarea scenică: Florin Fieroiu, iar  conducerea muzicală. Dragoş Mihai Cohal.