IBN S?N? (AVICENNA) (980-1037) ŞI EPISTOLA DESPRE NATURA RUGĂCIUNII

În Epistolele mistice, dar mai ales, în mod concret, în  această Epistolă asupra naturii rugăciunii pe care o prezentăm pentru prima oară tradusă în limba română, accentele sunt în egală măsură teologice, filozofice şi psihologice. 

Rugăciunea, considerată cel mai important „stâlp al religiei”, e văzută ca una dintre cele mai puternice manifestări ale sufletului, torent către o realitate mai înaltă, soluție pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu („a se sprijini de El”), călăuză pe calea emanației divine (fay? - care ne aminteşte Enneadele lui Plotin) sau spre profunda privire lăuntrică a revelației. Omul e văzut într-un proces de alcătuire spirituală, iar rugăciunea poate cel mai bine să stimuleze puterile pozitive ale sufletului.

Avicenna menționase încă în Autobiografia sa (cf. Viața Românească nr. 9-10, 2012) încrederea sa în rugăciune, mărturisind că, atunci când nu ştia să rezolve o problemă, mergea la moschee  şi se ruga, aflând apoi răspunsul. 

În Epistola despre natura rugăciunii  îi răspunde unui discipol (după clişeul obişnuit în asemenea texte medievale), concentrându-se asupra structurii complexe a rugăciunii. L-am putea numi aici un precursor  al psihologiei moderne, care înfățişează rugăciunea ca pe o construcție bipartită, cu efect diferit în funcție de experiența calității vieții celui care se roagă. Numărul rugăciunilor e important (cunoscut  fiind faptul că în islam sunt obligatorii cinci rugăciuni pe zi), dar nu atât frecvența, cât natura tipului de rugăciune determină consecințele ei. 

Două sunt felurile de rugăciune pe care le lămureşte filozoful:  cea interioară (invizibilă, meditativă) şi cea exterioară (vizibilă, ritualul). După o scurtă laudă a lui Dumnezeu (scrisă în proză rimată şi ritmată, plătind  astfel tribut tradiției retorice a prozei arabe), filozoful comentează natura rugăciunii pornind de la cunoscuta sa (de origine aristotelică şi farabiană) ierarhie a creației.  Accentuând virtuțile intelectului (rațiunii,  al-‘aql), reaminteşte că Dumnezeu a plasat în creierul omului facultatea vorbirii, sau „sufletul rațional”, care îl face asemănător îngerilor, în timp ce puterile sale animale şi vegetative dispar după moarte.  Aceste forțe non-spirituale țin omul legat de perceptibile, în timp ce puterea rațională îi conferă înțelegerea inteligibilelor - şi pe calea ei poate omul să ajungă la priceperea limbii îngerilor.  Rugăciunea pune omul în legătură cu Adevărul divin încă din timpul vieții, dar abia după moarte va aduce Învierea  sufletului esențializat fericirea mântuirii. 

Prin rugăciune omul poate comunica – dar numai având credință ferventă – cu Ființa Necesară (w?gibu-l wug?d). Rugăciunea exterioară, vizibilă, e un exercițiu (riy??a), urmărind să obțină, prin diferite atitudini şi poziții impuse de legea religioasă, armonia dintre suflet şi trup. Trupul devine capabil – prin imitarea mişcărilor interioare ale sufletului – să atingă şi el sferele înalte ale credinței, în ciuda alcătuirii sale inferioare. Acest lucru se face prin Immitatio Muhammadi,  urmând  exemplul  Profetului, care a spus: ”Rugați-vă aşa cum m-ați văzut pe mine rugându-mă”.

Rugăciunea interioară, ”cea adevărată”  priveşte Adevărul cu inima curată şi ridică sufletul deasupra experiențelor lumeşti; nu oricine poate ajunge să se roage astfel, doar ”omul desăvârşit” în cunoaştere spirituală.  Rugăciunea exterioară apără împotriva relelor lumeşti.   

Arătând, în a treia parte a Epistolei, căror persoane li se potriveşte mai bine un tip sau altul de rugăciune, Avicenna reia ideea aristotelică după care oamenii sunt unii mai influențați de natura lor animală, alții de cea spirituală, unii fiind „ignoranți” (în sens religios, necunoscători ai Adevărului), şi aceştia au mai mult nevoie de rugăciunea exterioară,  alții ”cu minte” (cei care  simt o nevoie puternică de rugăciune lăuntrică, fiindcă astfel pot primi, în sufletul lor purificat, raza dumnezeiască). 

Finalul Epistolei vorbeşte despre un ”secret” căruia discipolului îi e interzis să-l împărtăşească ”ignoranților” (de Adevăr). Raționalistul îşi vădeşte astfel din nou interesul pentru „cele ascunse” şi interpretările esoterice (mistica sufi). 

Textul care urmează a fost preluat din: Ibn S?n?, „Ris?la f? mah?yyati al-salwa” , ediția M. A. F. Mehren in Traités mystiques d’ Abou Al? Al-Husayn Ibn ‘Abd Allah  Ibn S?n? ou Avicenne, Fasc. III. Leiden: Brill 1894, reprinted Frankfurt am Main,  Institute for the History of Arab.-Islamic Science, Fascs. I-IV, 1999 (Islamic Philosophy. 35). 

 

 

Ibn S?n? (Avicenna), 980-1037

 

Epistolă asupra naturii rugăciunii

 

În numele lui Allah, cel Iertător, Îndurător!

Laudă lui Allah care a dăruit omul cu noblețea vorbirii, inspirându-l să se apere de greşeală, întru silința dreptfăptuirii, curățind inimile apropiaților prin veşnicia şi sfinția sa, limpezindu-le  viețile cu dulceața chipului său, dezvăluit spre-a-l vedea. El a făcut omenirea  în şirul făpturilor de merit înconjurată, i-a vorbit şi i-a dat judecată. A făcut stelele şi ce le-a sprijinit, plantele şi animalele le-a-mplinit, apoi dintre ele alese omul întru noblețea rostirii, gândire şi elocință, toate celelalte făpturi să-i fie întru priință. Lăudat fie veşnic, lauda fiind  dreptu-i deplin, la fel slujirea, smerenia i se cuvin. Şi ne rugăm  pentru cel mai cu pioşie,  care-a limpezit a lumii necurăție, domnul care întâile şi cele de-apoi le adună, Muhammad, cu Allah împreună.

 

Mai departe: Mi-ai cerut, o frate şi prieten înțelept, să scriu o epistolă despre rugăciune, lămurind adevărul, vădind toate cele ce o privesc,  pătrunzându-i  ascunsele, arătându-i foloasele, de ce are fiecare  nevoie de ea, precum şi ce urme lasă asupra inimilor şi minților adevăru-i  duhovnicesc. 

Îți răspund cu toată tăria gândirii, pe cât, pentru a studia ce-mi ceri, mi-e putința, şi pentru a-ți împlini dorința, străduindu-mă cu tot zelul la rându-mi să folosesc, nu doar, cum ar face un comentator, să fiu dascăl.  Şi Regelui, Împărțitorul  tot-binelui, îi cer ajutor.  Să mă călăuzească pe dreapta cale, şi să mă apere de greşeale, de bezna rătăcirii şi  tulburarea gândirii. Iar dacă îmi va osteni gândul,  va fi de la truda şi  slăbiciunea mea, dar de voi fi hărăzit cu har, va fi de la  bunătatea şi mila Sa; căci Allah e stăpân biruințelor, el mă călăuzeşte pe drumul lor. 

Am împărțit această epistolă în trei. Prima parte vorbeşte despre natura rugăciunii în general, a doua, despre exterioritatea şi interioritatea sa, a treia, despre cei cărora li se potriveşte mai bine unul sau altul dintre aceste feluri de rugă, precum şi despre cei ce, rugându-se,  sunt în comuniune mântuitoare cu Domnul lor. 

 

Partea  întâi:  Despre  natura rugăciunii.

 

Se cuvine să spunem câteva cuvinte premergătoare înainte de a intra în amănunte.  După ce Dumnezeu a făcut animalele, plantele, mineralele,  planetele,  stelele, iar apoi sufletele pure şi eliberate de materie,  precum şi Inteligențele  desăvârşite,  a voit,  sfârşind universul,  să-şi încoroneze facerea prin nestemata cea mai aleasă, care e intelectul (‘aql) şi de a-l pune deasupra tuturor făpturilor pe cel cu minte, omul (rațional, al-‘?qil).  De aceea a început prin Inteligență (‘aql) şi, alegând oamenii între făpturi, a încheiat prin această ființă cu minte, cea mai nobilă între ele. Am înțeles deci că omul e microcosmosul. Şi aşa cum alcătuirile universului sunt rânduite  unele după altele în lumea lor, la fel oamenii  sunt aşezați după  rang, după noblețea firii şi faptei. Unii înfăptuiesc precum îngerii, alții se aseamănă, prin ce fac, cu Satan. Şi asta fiindcă omul nu are unicitate, deşi e judecat după lege unică,  ci e compus din mai multe elemente, în amestecuri diferite, astfel încât esența sa participă în acelaşi timp la simplu şi la compus, la spirit şi la corp, la  esențiale şi la  sensibile.  Hărăzit cu simțuri exterioare şi inteligență interioară,  are cinci simțuri, în înlănțuirea şi ordinea cea mai aleasă.  Făcătorul,  alegând organele sale interioare cele mai nobile, a cuprins în ficat  ce ține de natura vegetativă şi digestivă, atribuind inimii senzațiile animale, mânia, lăcomia, zgârcenia şi ura, făcând din ea stăpâna celor cinci simțuri  şi izvorul imaginației şi mişcării. Apoi a aşezat sufletul rațional în creier, căruia i-a atribuit rangul suprem, prin gândire, memorare şi amintire. Astfel, inteligența e la om conducătoare, celelalte sunt facultăți slujitoare  şi fiecăreia  i s-a dat o funcție. Simțul care le uneşte face legătura între simțuri şi corporalitate. După rânduire şi rang, puterile călătoresc în lumea lor, întâlnesc forme şi creații diverse şi sunt înălțate şi înnobilate.  Puterea intelectivă iese în evidență şi le întrece pe toate. Astfel omul e  un microcosmos organizat, care participă  prin diferitele puteri  cu care a fost hărăzit la natura tuturor făpturilor; prin firea sa animală  e asemeni animalelor, prin cea vegetativă asemenea plantelor, prin cea omenească seamănă cu îngerii.  Fiecare dintre aceste naturi are ceva special şi nevoi anume. Când predomină una,  omul se ia după  ea. Cea vegetativă are drept scop alimentația, băutura şi buna păstrare a părților corpului şi treaba sa e ordinea în trup, funcționarea membrelor, puterea trupească.  Cele ale cărnii, puterea corporală, funcționarea membrelor, guvernarea trupului, hrănirea, adăparea şi altele asemenea, nu se ridică în lumea spirituală,  nu rămân după moarte, precum animalele după ce mor nu mai rămâne nimic. Natura animală, de care țin mişcarea, imaginația şi conducerea întregului corp, lucrează în numele a două funcțiuni, dorința şi mânia, care au drept scop  conservarea speciei prin propagare şi protecția corpului împotriva a tot ce poate să-i facă  rău. Mânia e mai tare ca pofta , fiindcă ea cere să învingă şi să facă ordine. Aceste calități conducătoare sunt importante, corpul se păstrează prin puterea mâniei iar genul prin puterea poftei. Adică  va fi mereu legat de a fi născut şi a naşte, rânduire a  poftei. Corpul rămâne apărat de nenorociri prin  mânie, învinge duşmanii, astupă poarta pierderilor şi se fereşte de pagubele nedreptății ; toate acestea datorită puterii mâniei. Răsplata ei vine în lumea de jos, nu poate fi aşteptată după moarte, pentru că ea a murit odată cu trupul. Şi nu poate avea parte de judecată clară. Iar ce nu are parte de judecată nu poate aştepta nici răsplată. Iar cine e lipsit de raza ei nu  învie după moarte, iar mântuirea trece pe lângă el.

Dar sufletul rațional al omului e cel mai nobil, având a contempla facerile (Domnului), a cugeta asupra celor de seamă şi a lumii de sus, nu-i plac lucrurile demne de dispreț şi lumea de jos. Vrea să rețină cele înalte şi esențiale, nu se ocupă de mâncare şi băutură, n-are nevoie să strângă şi să păstreze, ci doar să  dezvăluie cele adevărate, viziunea sa fiind desăvârşită şi cugetul  său limpezit  în perceperea sensurilor amănunțite. Cu clară privire citeşte ascunsele, cu strădania istețimii  lămureşte perceptibilele şi pricepe inteligibilele hărăzite de Allah Preaînaltul cu  putere de niciun alt spirit avută. Cât despre expresia „limba îngerilor”,  aceştia nu  vorbesc, nu glăsuiesc,  ci  graiul lor e anume, percepere fără simțuri, înțelegere fără cuvinte. Prin această înțelegere şi limbă a îngerilor  are parte omul  de cele divine, iar cine e lipsit de ea, nu-şi poate limpezi Adevărul.  

Despre ale sufletului nu vom vorbi  în acest rezumat, fiind nevoie de multe lămuriri, iar această epistolă nu e despre puterile omeneşti; ajunge ce am spus în introducere, că  treaba sufletului e cunoaşterea şi perceperea, ceea ce se manifestă în multe feluri : pomenirea, smerirea şi slujirea (Domnului).  Cunoscându-l pe Domnul său, gândindu-se la El, percepându-i esența cu mintea, întru ştiință, omul îi vede grația, contemplând adevărul divin. Îl vede din plin în corpurile cereşti şi esențele divine:  creațiuni  nepieritoare şi nesupuse stricăciunii,  fără amestecul  diferitelor tulburări şi necurății. Şi vede în propriul său suflet  rațional ceva ce seamănă cu veşnicia.  Cugetând la acestea îşi dă seama de simultaneitatea poruncii şi a creației divine. Cum a spus Preînaltul: „Oare nu ale Lui sunt Facerea şi Porunca?”, emanația facerii fiind făcută necesară de poruncă.

Doritor de a percepe diversele trepte ale realității şi raporturile reciproce ale obiectelor care fac parte din ea, se consacră, mereu supus şi contemplativ, rugăciunii şi postului şi e răsplătit din plin. Răsplata sufletului omenesc e că va dura după pieirea trupului, dar nu pentru toată lungimea timpului, ci va învia după moarte, pe care o îndură despărțită de corp, iar învierea îl găseşte cu aceste esențe spirituale,  răsplata şi  fericirea sa fiind reînvierea.  Răsplata va fi pe măsura celor ce le-a făcut. Fapta desăvârşită obține răsplată din plin, iar cea nedesăvârşită şi cu lipsuri micşorează fericirea şi răsplata, lăsând întristare şi întunecare, ba chiar mustrare şi înfrângere. Dacă puterea intelectivă e învinsă de puterea animală şi cea vegetativă,  după moarte va fi  neliniştită, aşteptând cu tristețe ziua Învierii.  Dar dacă ceea ce e de mustrat scade, iar sufletul, curățindu-se de gând distrugător şi patimă josnică se împodobeşte cu istețimea minții şi colierele ştiinței, înmiresmându-se cu miresme lăudate, astfel lămurindu-se şi curățindu-se, neurmărind decât revelarea  adevărurilor eterne şi contemplarea misterelor divine,  greşelile sale vor fi şterse, va fi răsplătit şi se va bucura de veşnică fericire în viața de apoi,   împreună cu toți ai săi şi cei apropiați. 

Să ne despărțim aici de această introducere şi să spunem că rugăciunea caută  asemănarea sufletului omenesc rațional cu naturile cereşti şi slujirea veşnică a  adevărului, în speranța răsplății nepieritoare. De aceea a zis Profetul, binecuvinte-l şi fericească-l Allah: „Rugăciunea e stâlpul religiei”, iar religia e purificarea sufletului de orice murdărie diavolească şi orice poftă omenească, împreună cu îndepărtarea de toate țelurile lumeşti. Rugăciunea e slujirea cauzei prime, a Celui mai mare şi înalt, şi această slujire înseamnă cunoaşterea Ființei Necesare. Şi pentru aceasta e cerut, în adâncul sinelui, în puritatea inimii, un suflet credincios Lui, spre a-i pătrunde esența. Pentru asta nu e nevoie de interpretarea cuvintelor Preaînaltului: „cei ce sunt credincioşi, ştiu. Adevărul rugăciunii e deci recunoaşterea unicității lui Dumnezeu ca ființă a cărei existență e necesară, a purității acesteia, a sfințeniei atributelor sale  cu care nu se poate compara nici o calitate omenească,  sunt scutite de orice corporalitate şi pluralitate, calități incompatibile cu esența divină. Cel care se roagă astfel, cum spune Coranul, e credincios şi sincer; dar cel ce nu face asta, devine neputincios, mincinos, şi nu poate vorbi cu Slăvitul Preaînalt şi Atotputernic. 

 

Cap. II  Despre împărțirea  rugăciunii: exterioară  şi  interioară

 

Am spus în introducerea acestei epistole, pentru înțelegere şi lămurire, că  rugăciunea are prin natura ei  două părți, cea exterioară, prescrisă ca exercițiu de cult, ținând de ce se vede, şi  cea interioară, ținând de adâncul omului, aceasta fiind adevărata rugăciune. Cea lăuntrică e trebuincioasă, cea la vedere e datorie ştiută, poruncită de legea religioasă. Omul a numit-o salwa, e obligatorie pentru toți oamenii şi constituie fundamentul credinței, cum spune Profetul: ”N-are credință cine nu e la rugăciune şi n-are credință cine nu e de încredere”. 

Diferitele feluri de rugăciune sunt cunoscute, ca şi momentele temporale care i-au fost stabilite, fiindcă Profetul ne-a dat-o ca pe cea mai nobilă evlavie  şi  a pus-o pe cea mai de sus treaptă printre actele de cult. Rugăciunea exterioară e legată de corp, fiind alcătuită din diverse atitudini şi poziții determinate de legea religioasă, adică de  recitare, îngenunchere şi prosternare; la fel şi corpul, compus din elemente, e din apă, pământ, aer, foc şi alte amestecuri. (Această parte vizibilă) slujeşte  pentru a indica prezența credinței adevărate, legată de sufletele raționale şi dată lor. E o reglementare pentru trupuri, impusă cunoscătorilor şi celor care au minte de către legea religioasă, pentru a face corpul să imite mişcările interioare ale sufletului său, care îl deosebeşte de bahameți- fiind nevorbitori bahameții, lipsiți de răsplată, pedeapsă şi socoteala (faptelor din timpul vieții), în timp ce  omul, care e vorbitor, e pedepsit şi răsplătit,   faptele îi sunt socotite şi e făcut de ele  răspunzător.   Cum dătătorul  nostru de legi a înțeles că Intelectul (‘aql) a făcut din rugăciunea spirituală şi evlavia interioară, adică din cunoaşterea lui Dumnezeu şi pătrunderea esenței sale, o datorie a sufletului rațional (al-nafs al-n?țtiqa), el a  poruncit rugăciunea exterioară, de diferite feluri, şi a pus totul în ordine desăvârşită, pentru ca, deşi inferioare în rang, trupurile să se poată împărtăşi de evlavia sufletelor. De asemenea, ştiind că majoritatea oamenilor, care nu au atins cele mai înalte trepte ale rațiunii, au nevoie de un exercițiu corporal pentru a rezista sugestiilor senzuale,  le-a uşurat în diferitele feluri de rugăciune calea de urmat în privința corpului, care e de ajuns pentru a le distinge de animale, prin porunca: „Rugați-vă aşa cum m-ați văzut pe mine rugându-mă”, în care se găseşte salvarea pentru orice ființă cu minte, dar de care neştiutorul nu ia aminte. 

Partea a  doua rugăciunii, aceea lăuntrică şi adevărată, e contemplarea inimii curate şi a sufletului ridicându-se deasupra oricărui țel lumesc, n-a fost legată de diferitele elemente ale corpului şi ale simțurilor, ci merge cu mersul de cugetare curată şi al  sufletelor care au durată; Profetul s-a consacrat deseori acestei evlavii adevărate şi adâncite, fără reguli exterioare obişnuite. Rugăciunea sa, uneori mai scurtă, alteori mai lungă, se întemeia pe ‘aql, confirmată de aceste cuvinte: „Cel care se roagă se sprijină de Domnul său”. E limpede pentru orice ființă rațională că acest sprijin de Domnul nu poate fi dobândit nici prin mădularele trupului, nici prin simțuri şi vorbire, pentru că pregătirea şi cuvintele nu sunt potrivite decât pentru ființele care se găsesc într-un loc determinat, atinse de timpul ce s-a mişcat;  dar în ce priveşte Eternul, Unicul, care nu e înconjurat de spațiu, de situare,  care cu nimeni n-are asemănare, a cărui Ființă nu-i schimbată de vreun timp  oarecare, cum ar putea să i se adreseze  omul dintr-un loc stabilit, de simțuri şi corpul său mărginit,  cum să se sprijine de El unul cu existență finită, să intre în legătură cu această Ființă nemărginită? Cu Cel imperceptibil pentru lumea sensurilor, invizibil şi eliberat de toate limitele locului; în timp ce omul nu poate intra în legătură decât cu ceea ce simțurile-i arată; nu poate fi strâns apropiat de ceea ce e absent şi nu ocupă niciun loc, vreodată. 

 

Ființa  Necesară (w?gibu-l wug?d),  lăsând departe dedesubtu-i  toate aceste corpuri supuse schimbării şi accidentalului, care au nevoie de un loc restrâns la limitele acestui pământ compact, grosolan şi întunecat, e mai presus de substanțele  sublime, ele însele deja curățite şi eliberate de spațiu şi timp, inversul ființelor corporale prin cea mai mare depărtare şi de-ele-scăpare.  Ființa Necesară e mai presus de esențele individuate, mai tare în măreție şi mai pură, cum ar putea să se amestece cu ființele simțurilor şi  corporale? Ținând deci seama  că orice afinitate de gândire şi concepție între această Ființă şi o creatură a simțurilor, corporală, e imposibilă şi absurdă, devine limpede că vorba Profetului, „Cel ce se roagă se sprijină de Domnul său”, nu se aplică decât sufletelor ridicate deasupra modificărilor de timp şi de loc, care contemplă Adevărul cu privire rațională şi îl privesc pe Dumnezeu cu ochire spirituală, fără vedere corporală; rugăciunea adevărată, contemplarea lui Dumnezeu ca şi slujirea sa închinată  se consacră slavei sale,  cercetându-l spiritual.

Expunerea aceasta a pornit de la cele două părți în care se împarte rugăciunea: prima, care e cea exterioară, exercițiu vizibil,  alcătuit dintr-un anumit număr de mişcări ale corpului, reglementate după numărul lor şi poziția luată de membre, exprimă doar supunerea corpului omenesc, josnic şi material, față de sfera lunii, care îi produce mişcările, reglementată de intelectul făptuitor, al ‘aql al-fa‘‘?l,  în lumea noastră, adică a ființării şi morții. Ea, care susține lumea noastră creată  şi îşi exercită influența asupra ei, intră prin cuvântul omenesc în strânsă legătură cu omul, şi ei, sau mai degrabă spiritului său, intelectul făptuitor, i se adresează omul pentru a fi păzit de  rele în timpul şederii sale în această lume. 

Această a doua parte, lăuntrică, independentă de orice formă exterioară şi de orice mişcare, e supunerea sufletului  rațional ştiutor față de Domnul său, fiindcă îi uşurează desăvârşirea prin contemplație divină, şi în grația sa îi acordă fericire (sa‘a>da) veşnică, dându-i cunoaşterea ființei sale şi a poruncii spirituale.  Emanațía sfântă coboară din cerul superior în adâncul sufletului rațional prin această rugăciune. Această slujire (ta‘bid)  e impusă omului fără să aibă drept urmare vreo osteneală a trupului, fiind venită drept de la Dumnezeu.  Cine se roagă astfel va fi păzit de puterea sa animală şi de cea vegetativă şi va urca din treaptă în treaptă spirituală, contemplând misterele veşnice, după cum spune Coranul (29:45): „Rugăciunea îi îndepărtează pe oameni de la mârşăvie şi urâciune, iar amintirea lui Dumnezeu este cea mai măreață!” 

 

Cap. III Despre cum se potriveşte una sau alta dintre  cele două părți cui are nevoie

 

După ce am arătat care e natura rugăciunii şi am lămurit care sunt cele două părți ale ei, să spunem acum de ce una dintre părți convine mai mult anumitor persoane, iar cealaltă, altora.  Mai întâi vom spune că omul are în el ceva din lumea inferioară (al-‘?lam al-asfal) şi ceva din una superioară (al-‘?lam al-a‘l?), care corespund celor două părți ale rugăciunii, cea legată de corp şi cea adevărată, spirituală.  Oamenii diferă după cum îi ține în frâu natura lor animală, fie spirituală. Dacă învinge asupra lui prima, omul are grijă doar de nevoile corpului şi de binele pe care îl aduc mâncatul, băutul, hainele şi alte lucruri materiale; îşi are atunci locul printre animale, sau mai degrabă printre bahameți. De vreme ce zilele-i sunt pline de grija dată corpului, timpul fiind consacrat bunăstării personale, el nu se ocupă de făcătorul său şi rămâne neştiutor de Adevăr (g?hil b?-l-haqq). Nu încalcă acea poruncă divină de a împlini rugăciunea; însă neurmând-o decât printr-o practică exterioară, îi e frică şi se îndoieşte să nu-i scape  supunerea şi implorarea de ajutor de la Intelectul făptuitor şi de la sfera cerească, pentru a fi cruțat de pedeapsa existenței terestre şi eliberat de dorințele trupeşti, şi pentru a ajunge la sfârşitul pe care îl speră. Astfel, dacă i se taie emanația divină, e aruncat în nenorocire şi seamănă mai degrabă cu un bahamete sau o piatră. 

Dar cel  asupra căruia înving forțele spirituale şi puterea sufletului său rațional e ținut departe de tot ce e jos şi de toate legăturile lumeşti.  Aceasta e credința adevărată, slujirea spirituală şi rugăciunea curată pe care le-am descris. Îi devin o nevoie imperioasă, cea mai puternică, fiindcă prin curăția sufletului său poate primi raza (fay?) divină; progresând în dragostea divină şi străduindu-se în practica rugii interioare va avea parte de belşugul bunurilor spirituale şi de fericire, şi, eliberat de corp,  se va despărți de lumea de jos  spre a-l contempla pe Domnul său, întovărăşit de cei buni,  locuitorii regatului cerului şi ai lumilor atotputerniciei. Pildă pentru asemenea fel de rugăciune găsim la Profetul, dascălul legii noastre, Muhammad, alesul Domnului, când, în noaptea urcării la cer, desprins de trup, despărțit de familie şi despuiat de orice rămăşiță ori nevoie omenească a vorbit de aproape cu Dumnezeu. Şi i-a spus: „Doamne, am avut noaptea asta o bucurie rară . Dăruieşte-mi-o spre a merge  tot timpul pe calea care mă duce spre dulceața ei!”   Atunci Dumnezeu i-a revelat porunca de a face rugăciuni. Dumnezeu răspunse: „O, Muhammad, cel ce se roagă e în comuniune cu Domnul”. Doar o mică parte din aceasta dată celor ce se roagă vădit, dar e dată din belşug adevăraților slujitori ai lui Dumnezeu (al-muhaqq?n). Bogată va fi răsplata celui ce are parte mai împlinită; dar nu vreau să intru astfel în amănunte, n-am avut aici de gând decât să cercetez natura rugăciunii şi împărțirea ei în două părți.

Totuşi, văzând că oamenii iau în uşor partea exterioară, fără a-i da mai mare atenție celei interioare, am crezut că se cuvine să dau această explicație, arătând că e nevoie de rugăciune  pentru a face să cugete la ea omul cu minte şi să o cerceteze desăvârşitul (al-k?mil), aflând că rugăciunea exterioară e pentru cine are nevoie, iar cea interioară pentru cine se leagă (prin slujire adevărată de Dumnezeu). Astfel va fi netezită calea pentru omul rațional, virtuos şi desăvârşit,  îndreptată către adevărata slujire (ta‘bïd) a Domnului, prin care va îndeplini neîncetat rugăciunea  şi se va bucura de comuniunea cu Domnul, în duh, nu prin simțurile exterioare, prin logos (națq), nu prin vorbire. Toate celelalte precepte ale Legii trebuie să fie ascultate ținând seama de aceste lămuriri asupra rugăciunii. Aş vrea să vorbesc despre toate detaliile speciale în cult, dar am intra în lucruri care  nu e bine să fie  împărtăşite tuturor.  De aceea am deosebit clar între cele două părți ale rugăciunii, ceea ce va fi de ajuns pentru cel cu minte spre a pătrunde înțelesul (distincției). Nu  îngădui punerea acestei epistole sub ochii unor rătăciți de pasiuni, a căror inimă e îngreuiată de cele lumeşti şi ai căror ochi sunt orbi la orice nobilă bucurie!

Am scris această epistolă cu ajutorul Domnului şi lăudându-l, căci de la El e belşugul ce-l dobândim, în mai puțin de jumătate de ceas, înfruntând multe împrăştieri; de aceea cer oricărui cititor care a primit prin mila Domnului raza rațiunii şi lumina dreptății să nu-mi dezvăluie taina, oricât de ferit ar fi de pedeapsă.  Căci lucrul e al  Făcătorului,  doar El îl ştie şi nimeni altcineva. 

 

(Traducere, note şi comentarii de Grete Tartler).