Michel Ducobu, Un belgian la capătul plajei.

Scriitorul belgian îşi focalizează narațiunea heterodiegetică, alteori homodiegetică, pe condiția de exilat a individului, indiferent de origine sau vârstă, un alienat în marea metropolă. Personajul masculin, prin prisma căruia percepem lumea, e în permanență captiv, fie al unui element exterior (oraşul, profesia, sistemul administrativ), fie al propriei interiorități (visul, obsesia, memoria).

Textele scurte, dar dense, cu inflexiuni poetice, surprind lumea în contrastele sale frapante, în momente care perturbă violent existența cotidiană, prin experiențe limită, care împing personajele la gesturi extreme, revoltă (Pietonul impenitent, Un câine al cățelei mele), crimă (Amanita ageră, Ochiul lui Cain, Omul titirez), sinucidere, moarte, (Iarba nebunilor, Dacă tu nu, atunci fratele tău), nebunie (Pietonul impenitent, Omul titirez) sau le provoacă nevroze (Devierea, Fluierătura). Evenimentul, banal în sine, are efecte psihice bulversante, dezvăluind solitudinea, marginalizarea, înstrăinarea, umilința,  vidul existențial, ce nu mai pot fi suportate. Viața nu e luminoasă decât în clipele sale de vis şi iluzie, conservate de memoria afectivă. Două vârste privilegiază jocul, visul, iubirea, ca trăiri autentice ce ies din sfera timpului, copilăria şi adolescența. Maturitatea şi bătrânețea nu înregistrează decât partea sumbră a existenței, eşecul viselor, mizeria, impuritatea, durerea, absurditatea, care exasperează, disperă, determinând gesturi tragice (Iarba nebunilor) sau situații hilare, groteşti (Casa domnului Michaux, Un câine al cățelei mele). 

Visele se dovedesc simple iluzii, iar timpul coroziv. Lumina vine din trecut, cel mai adesea din copilărie, însă orice tentativă de întoarcere, de reiterare a clipei de atunci, de retrăire a magiei, denaturează realitatea, o preface în amară decepție în cel mai bun caz, alteori în rană, suferință, umilință (Fusta, Lăstunii, Fluierătura). Tentativa de eliberare din captivitatea cotidianului sufocant, iritant, nevrotic, umilitor, eşuează în ridicol, psihoză, nebunie sau moarte. Adultul nu mai poate reface decât mental drumul spre origini, spre sine, experiența l-a privat de misterul inițierii, de trăiri autentice, realitatea s-a dovedit necruțătoare, visul inutil. Chiar dacă revine spre toposuri benefice odinioară, refăcând  geografic drumul de altădată, pentru a resimți gustul fericirii pierdute, experiența eşuează, din cauza modificărilor survenite în timp, a alterității nu doar exterioare, ci mai ales interioare. Personajul resimte uneori gustul madlenei lui Proust, însă clipa regăsită e imediat spulberată de realitatea ce îl proiectează în grotesc (Fluierătura). Percepția nu mai e aceeaşi, propria iluzie se izbeşte violent de percepția deformatoare a celuilalt, adultul nu se mai poate identifica cu cel de altădată, devine ridicol într-o situație similară.

Motivația gesturilor, atitudinilor, psihozei personajelor este de natură psihologică, cu origini în existența mizeră, decrepită, care poate fi suportată, nu şi ridicolul, umilința, batjocora, indiferența, solitudinea, vidul. Personajele parcurg un drum, pe de o parte, în timpul obiectiv,  cu maşina, cu trenul, pe jos, pe de altă  parte, în timpul afectiv conservat de memorie. Cele două timpuri nu coincid, de aici deziluzia, suferința, conştiința inutilității visului, disperarea şi gesturile extreme. Personajul predilect e profesor erudit, cultura sa nu sensibilizează, mediocritatea şi indiferența îl exasperează, împingându-l la gesturi nebuneşti, la sinucidere (Iarba nebunilor). Predilecția pentru un asemenea personaj nu e întâmplătoare, scriitorul însuşi a fost profesor de carieră într-un oraş belgian francofon, Namur, iar experiența sa e similară cu a celor de aceeaşi condiție, de pretutindeni. Are însă un remarcabil talent, o inteligență vie, o privire contemplativ-reflexivă şi o sensibilitate poetică prin care se reflectă lumea şi ținuturile natale într-o viziune amar-ironică ce incită la meditație. 

Deşi suntem în fața unei traduceri, textul curge cu incantații poetice, nu avem sentimentul că inițial cartea a fost scrisă în altă limbă. Pasiunea pentru limba franceză, starea empatică, natura inteligentă şi sensibilitatea traducătoarei, Rodica Chira, o apropie în mod fericit de scriitorul belgian Michel Ducobu. Rodica Chira intuieşte nuanțele limbii belgianului şi le transpune admirabil în limba română, într-o formă elevată, frumoasă,  redându-i armonia, fără a evita însă neologismele de proveniență franceză. Lectorul gustă astfel plăcerea unui text inteligent din dublă perspectivă, a autorului şi traducătorului, care rezonează  intelectual şi poetic.