Miscellanea
Eugenia Ţarălungă

breviar editorial

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2013

 Reflexii şi reflexe. Aforisme vesele şi triste, de Cornel Regman, Editura Curtea veche, 2011, 128 pagini, ediția a 2-a, revăzută şi adăugită
„– De ce nu se aprind chibriturile româneşti?
– Pentru că „tot ce-i românesc nu piere”.
*
Femeia către prezumtivul făt din pântec:
– Să nu te pună dracu’ să vii pe lume, că afară-i caca! (17.11.1985)
*
Copilul, smiorcăindu-se, dă buzna în bucătărie:
– Mamă, iar dă la televizor blocuri!
*
„A fost ora 20. Transmitem buletinul de contrainformații.”
*
Evoluția neo-intelectualului român:
– la 7 ani – scrierea şi citirea;
– la 27 – scremerea şi citarea;
– la 47 – încetarea.
*
La cenzură: a citi cu răstălmăcitorul.” – Ne-am oprit la grupajul „D’ale epocii de aur”, deşi acelaşi duh „prestidigios” (p. 109) se face simțit şi în celelate grupaje: „D’ale tranziției”, „D’ale scriitorilor şi artiştilor”, „Existențiale”, „Istoricale”, „Moftologicale”, ba chiar, de pildă, şi în nota bio-bibliografică (alcătuită de Ştefăniță Regman) este un spiriduş care contrazice cu tot dinadinsul spusele lui Al. Paleologu, care îl căinează pe autor în prefața „Anecdota primează”:
„Abia la aproape 79 de ani a primit Regman primul premiu literar din viața lui, la Salonul Național de Carte de la Cluj, 1997, pentru Opera Omnia”. Cale de 105 pagini mai încolo dacă mergem, se iveşte spiriduşul care zice aşa, pe numărate: „trei Premii ale Uniunii Scriitorilor (în 1976, 1982 şi 1997), Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române (1990), Premiul „Ovidiu Cotruş” al revistei Familia, Oradea (1993), Premiul Asociației Scriitorilor din Bucureşti (1996), Premiul pentru „Opera Omnia” al Salonului Național de Carte, Cluj (1997), Premiul pentru „Opera Omnia” al filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor şi revista Tomis (1998) şi Premiul „Opera Omnia” al Uniu­nii Scriitorilor (1999)”. În postfața „Regman Time” semnată de Emil Hurezeanu, spiriduşul se lasă păgubaş, făcând loc exclusiv unei admirații vechi de 40 de ani, din fața căreia nu poți să dai „bier cu fugiții”: „Cornel Regman a fost singurul cerchist care şi-a făcut din practicarea ofensivei aforistice o profesie distinctă. Calambururile sale au intrat între timp în folclorul cultural. Nici nu mai pun ghilimele. Exemple: cultura română n-are cei şapte sute de ani de-acasă, sau Moscova nu crede în lacrimi, dar Siberia?, sau cutare contemporan nu suferă doar de mania persecuției, ci de megalomania persecuției sau, am ales, în sfârşit, între Speranță şi Nădejde, prin intrarea în NATO, sau am evoluat de la statul de drepți la statul de drept, sau reclama în stil dâmbovițean „Fa, fă-te cu FA” sau demografia strică omenia. Ar trebui să citez aproa­pe întreaga carte, ceea ce, mai ales într-o postfață, chiar că nu mai este cazul.”

Dimitrie Stelaru şi paradigma poetică a anilor ‘40, de Marius Nenciulescu, Casa Cărții de Ştiință, 2011, 158 pagini
Cum, nu avem nici o monografie Dimitrie Stelaru?! Avem, iată!
Perioada 1937-47 a fost martora afirmării unei noi paradigme poetice, iar Marius Nenciulescu se alătură vocilor care susțin importanța diferenței specifice şi – mai ales – acordarea unui rol proeminent, binemeritat, „obiectului” monografiei de față: „Formula stelariană este una pe deplin articulată şi, în plus, perfect integrată contextului poetic căruia îi aparține. Ea ignoră principalele puncte de interes ale romantismului românesc (patriotismul, națiunea, lupta socială, culoarea locală, folclorul) care, dacă se vor infiltra, vor avea un caracter accidental şi personalizat, printr-o stilizare specifică. „Romantismul” lui Stelaru, în cea mai mare parte a sa, este unul vizionar, asemănător cu acela pe care critica l-a numit High Romanticism” (vezi Virgil Nemoianu). (…) „Însuşi modul de configurare a poeziilor constituie un exemplu: avem de-a face cu un discurs spontan, care trece brusc de la existența vagantă la peisaje onirice (Poem cerşetor, vol. Noaptea geniului), de la dragoste la moarte (Îngerul alb, vol. Cetățile albe). Interesul constant pentru invenție (metaforică, în sens larg) îl face pe Stelaru partizanul unei poetici a originalității care, se ştie, pornită din romantism, va fi îmbogățită şi radicalizată de către simbolism, purism, ermetism. Alături de acest ideal al stilului înalt se strecoară cel avangardist al „poeziei joase”, în care limbajul devine, după caz, banal, urât, grotesc, oribil, demistificator.” (…) „Literatura „turnului de fildeş” va fi rebotezată ca „evazionistă”, „intimistă”, „decadentă”. Dintre „dezbaterile” care vor contribui hotărâtor la impunerea noii ordini culturale, două sunt fundamentale: disputa privind „criza culturii” şi atacul împotriva „decadentismului” (de care se face vinovată orice operă care nu respectă preceptele „literaturii noi”, ale „literaturii pentru mase” sau – cu termenul clasicizat – ale „literaturii realist-socialiste”). Antimodernismul poeților anilor 1937-1947 se manifestă în mai multe feluri, dar el e sinonim, înainte de toate, cu revenirea expresivității. Opțiunea pentru mesaj, directețe, în afara excepției amintite, se regăseşte la toți autorii importanți ai perioadei”.
În privința numitei „directeți”, un cuvânt greu l-a avut de spus Gheorghe Crăciun în Aisbergul poeziei moderne: „Prima încercare majoră de tranzitivizare a poeziei noastre după modelul Whitman a fost declanşată – previzibil, am putea spune, dacă ar fi să ținem seama de logica internă a metamorfozelor limbajului poeziei moderne – de Dimitrie Stelaru, Victor Valeriu Martinescu şi de gruparea din jurul revistei Albatros (Geo Dumitrescu, Sergiu Filerot, Ion Caraion etc.)”.
După 1940, „noua producție poetică se păstrează în linia viziunii inițiale, reconfirmând toate caracteristicile definitorii ale celei din anii ’40, prin care s-a impus ca un artist original: reapare Eumene, himera sa privilegiată (Exil, Te caut, Strigăt, Din Turnu-Măgurele sau chiar Eumene, unde avem formulată despărțirea de doctrina realist-socialistă: „Oameni cu tobe de plumb/ Pe străzi, tam-tam-uri băteau// Să merg înainte cu ei?/ Să-mi rup cerul în două?/ Eumene în zare aşteaptă/ Cu inima plină de rouă” – ciclul Mare incognitum, 1967). (…) Acelaşi lucru poate fi spus şi în legătură cu poeziile, variantele, fragmentele rămase în mapele lui Stelaru, găsite şi publicate de Victor Corcheş (Îngerul vagabond, poezii postume, Bucureşti, Editura Eminescu, 1999). Excepție poate fi considerată doar câte o poezie răzleață, atac la regimul socialist: „Pisicile stau între perne/ Sclipindu-şi ocheanele vechi./ Sunt un câine socialist/ Foarte trist.”

românul imparțial, de Mariana Codruț, colecția Radical, Editura Dacia XXI, 2011, 140 pagini
Publicistica Marianei Codruț îți face poftă să îi (re)citeşti şi cărțile de poezie, şi pe cele de proză. Părinții, în fața cărora nu poți rămâne imparțial, au de-a face cu o măreție subtilă, reținută, conținută – tatăl e „Majuru”, iar mama… mama e peste tot, ca Dumnezeu (se tot face apel, în carte, la un proverb evreiesc: „Pentru că Dumnezeu nu poate fi peste tot, El a inventat-o pe mama”). Aşa se face că „Dumnezeu s-a născut muritor”, după chipul şi asemănarea mamei. Într-o țară (patrie, chiar) în care mama e respectată fără smintire, mai mult decât Biserica sau Armata, mai că nu îți vine a crede că progeniturile educate timpuriu de numitele mame prind a se disocia, după o vreme, în corupți versus incoruptibili, fraieri versus cei care fraieresc fără limite (vezi articolul „Fraieri din toată lumea, uniți-vă!”), Gigeii tranzitorii versus „Gigeii eterni”, „Bravele noastre țațe” versus bravele lor țațe, românii imparțiali versus românii imparțiali.
Andrei Pleşu scrie despre această selecție parcimonioasă din publicistica Marianei Codruț: „În lumea literară contemporană, dna Mariana Codruț şi-a construit, discret dar tenace, o identitate netă, ca poet în primul rînd şi apoi ca publicist. Pot judeca, cred, cu oarecare competență, performanța sa publicistică. Ea valorifică o sumă de calități native, rare în gazetăria de azi, în ciuda proliferării ei inflaționiste: e vorba de limpezimea nobilă a stilului, de simțul nedegradat al limbii şi de rigoarea atitudinii. Mariana Codruț scrie ca un om drept, atent la realitate, atent la nuanțe, dar străin de echivocul oricărei negocieri. Ştiința de a valorifica detaliul, dexteritatea optimei formulări şi, în plus, farmecul unei emotivități reținute – sînt notele constante ale scrisului său.”
Nu se poate să nu revenim la mamă, mama care conține tot, îl conține, parcă, şi pe Dumnezeu: „Îmi povestea şi viața lui Iisus. Dar istoria asta o spunea cu o aşa participare emoțională, încât eram sigură că Iisus a fost cineva pe care ea 1-a cunoscut nesmintit mai demult. Poate era un prieten din copilărie (şi eu îi şi vedeam mergând amândoi cu vaca la păscut!), un consătean ori chiar o rudă iubită.
Când ajungea la refugiul în „Egipet” al Fecioarei cu pruncul, mama plângea chinuit, retrăind probabil refugiul propriei familii din fața frontului, din cauza căruia şi-au părăsit casa şi agoniseala de-o viață în voia sorții. Iar când înşira, suspinând, patimile lui Iisus, ceva-ceva mă făcea să cred că simțea şi gustul de oțet al vremurilor care au legat-o de pământul strămoşesc, privând-o de bucuriile învățăturii; simțea şi sulițele înfipte de război în coasta familiei ei, dar şi durerea răstignirii pe crucea sărăciei de către comuniştii care i-au deposedat – pe ea, pe tata şi pe ceilalți ca ei – de toate bunurile şi de toate drepturile...
Îmi plăcea s-o ascult, dar nu-mi plăcea să plângă. Fiindcă atunci simțeam o mare povară pe inimă: Dumnezeu apăsa cu toată greutatea lui pe inima mea. Eu trebuia să-L car pe umerii mei! Astfel că mai totdeauna eram pusă în fața unei alegeri dureroase: s-o las să-mi povestească, dar s-o aud plângând, să n-o mai aud plângând, dar să renunț la poveştile ei. De cele mai multe ori, alegeam povestitul, mai ales că şi Dumnezeul meu abia aştepta s-o facă pentru mine.”

Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, vol. I, ediția a II-a, revăzută şi adăugită, de Mihai Zamfir, colecția Critică & istorie literară, Editura Cartea Românească, 2012, 522 pagini
Cât de alternativ poate fi un tom de acest fel, scris de un autor care este – concomitent sau alternativ – stilistician, istoric literar, romancier? Alternativă până aproape de limita „ficțiunii”, după cum declară, incitant, Mihai Zamfir: „Cititorul va putea afla care este specificul scriitorilor români, în ce constă unicitatea vocii lor în ansamblul lite­raturii. Aspirația de a se transforma într-un manual de bază se află, subreptice, în oricare istorie a literaturii – şi nu am vrut să fac excepție.
Să nu se creadă însă că ne aflăm în fața unui tratat semi-lingvistic, destinat doar cărturarilor: nici vorbă de aşa ceva! M-am ferit cît am putut de cărturari – ca şi de farisei. Fiecare dintre scriitorii înfățişați aici în virtutea valorii operei lor au fost oameni vii, de obicei personalități puternice şi în orice caz inconfundabile; încerc să le desenez profilul. Pînă la urmă, galeria mea de portrete s-a transformat într-un fel de roman (postmodern, fireşte!) avînd 39 de personaje principale şi sume­denie de personaje secundare. Cititorul să ia cartea de față drept ceea ce ea pînă la urmă este – o vastă ficțiune”.
Dincolo de Prolog (Dosoftei, Dimitrie Cantemir, Ion Budai-Deleanu), va fi de descoperit, de fiecare dată, autorul întrevăzut prin titlul misterios al câte unui capitol de roman: „Părintele găsit al poeziei româneşti”, „Anti-paşoptistul liniştit”, „Călugăr şi soldat”, „Prinț şi inginer”, „<<Icoana>> romantică”, „Apoteoza povestirii”, „Prozatorul Biedermeier”, „Complexatul avocat de succes”, „Estet până la capăt”.

Inechinoxidabile, de Gavril Moldovan, Editura Eikon, 2010, 130 pagini
Despre fenomenul/ efectul/ vocile „Echinox” au scris volume, din 2003 încoace: Nicolae Oprea, Petru Poantă, Traian Vedinaş, Ion Pop, Horea Poenar. Evitând tămâieri şi îmbălsămări, bineînțeles că fiecare autor îşi doreşte o carte vie, un document plauzibil, o imparțialitate a evocării zilei şi nopții în chiar momentul echinoxului, nu un tribut adus rozului care inundă, retrospectiv, tot ce ține de junețile formatoare ale orişicui. În decembrie 1968, la primul număr, E-chinox-ul se dorea o revistă utilă şi abia apoi „deschizătoare de drumuri”. Acum, dacă s-ar pune cap la cap cărțile echinoxiştilor şi drumurile deschise de acestea, s-ar vedea că a fost într-adevăr de bun augur şi deloc oxidabil acel început, fără de care ar fi arătat altfel volume cum ar fi: Cartea de iarnă, de Ion Mureşan, Apeiron, de Dinu Flămând, Joia patimilor, de Horia Bădescu. După 45 de ani, iată cum sună un poem al lui Gavril Moldovan, publicat de Marian Papahagi în acel prim număr şi reluat aici, în paginile din urmă ale cărții: „sunt mâna stângă – cot ramificat/ cinci drumuri care toate duc spre moarte/ e ca şi cum ai poposi absent/ în pagina din urmă la o carte// ce tot cu mâna stângă-o răsfoieşti/ şi slovele se-ntorc spre tine/ mai negre şi-ascuțite când iubeşti/ pădure-ndepărtată de tulpine// sunt mâna a treia vrei nu vrei/ eu leg de umărul tău ceața/ ca soarele s-aştepți nerăbdător/ de seara până noaptea dimineața”.

Şcoala memoriei 2011, colecția Istorie orală 18, Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului, Fundația Academia Civică, 2012, 584 pagini
18 ani de existență a Memorialului Sighet. 14 sesiuni ale Şcolii de vară. Şi, cum o imagine face cât 1.000 de cuvinte, 1 vernisaj: cel al expoziției „Rusaliile negre: Deportarea în Bărăgan”, prezentată abrupt şi factual de Romulus Rusan – „44.000 de oameni care au fost duşi în Bărăgan într-o singură noapte, dinspre 17 spre 18 iunie”, „aproape 1.700 de oameni, unul dintre ei având 100 de ani!, alții copii de 2-3 zile, morți în această deportare, în Bărăgan, în această Siberie românească. Lor le dedicăm această expoziție. Ei sunt cea mai frapantă dovadă că în comunism s-a produs un genocid. Noi avem cele mai multe dovezi din surse oficiale, care nu conveneau guvernului de atunci, din anii 1951-1956, respectiv din registrele de stare civilă din cele patru județe, fostele raioane, unde erau aşezate cele 18 sate artificiale, create de către deportații din Banat şi din Mehe­dinți.”
Organizatorii acestui „genocid social” sunt şi ei prezenți în expoziție, alături de cele 4 liste cu morți români, germani, aromâni, basarabeni, bucovineni, sârbi şi bulgari: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Alexandru Drăghici, şeful Securității, Teohari Georgescu, ministrul de interne, Pantelimon Bodnarenko, adjunctul Securității, generalul Burcă, responsabil de operațiune din partea Armatei, şi Alexandru Moghioroş, responsabilul de partid cu agricultura.
„Memoria singură poate fi o formă de justiție” este scris pe frontispiciul sălii de la Sighet, în care se reunesc, de ani şi ani, liceeni, profesori, specialişti în istorie recentă, care nu consideră că istoria este pasivă şi nu obosesc să pună întrebări din categoria: „Istoria ca legătură între trecut şi viitor. Sunt adolescenții de azi responsabili pentru istoria de mâine?”.

Biblidioteca (istorie), de Mihail Vakulovski, seria Proză, colecția Roman, casa de pariuri literare, 2012, 292 pagini
Dacă Tanacu, Tăriceanu, Mutu nu mai sunt subiecte ardente ale realității, cum erau în vara 2005, în schimb mediocritatea - cu sora ei perpetuu-lucrătoare, invidia – n-au moarte. Chiar (sau mai ales) într-un „lăcaş de cultură” aflat în Braşovul-lui-Coresi, id est Biblioteca Județeană „Gheorghe Barițiu”. Cărțile devin numere şi cam atât, iar cititul nu intră în fişa postului, ba dimpotrivă. Se face serios naveta între Groapă şi Rotondă (ca să vezi, exact ca la Muzeul Literaturii!), se face naveta între cultură şi contra-cultură, între RO şi RM, între Sorokin şi Pamela, între salariul lunar de „nouă milioane lei” promis şi cel de 180 RON (scriptic şi faptic), între Europa Liberă şi Republica Moldova, ca în interviul luat lui Mihail Vakulovski de către Dudu, Dumitru Crudu adică: „În Chişinău lucram mereu la cel puțin două-trei locuri de muncă, cel puțin la Academia de Ştiințe şi la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”, unde am lucrat continuu de la absolvirea facultății pînă la plecarea la doctorat, pe norme întregi, plus la o şcoală, la o revistă, seara ori noaptea încărcam şi descărcam TIR-uri cu sucuri, chestii din astea, şi cu toate acestea, niciodată nu reuşeam să am un trai decent. Aici însă poți să faci ceea ce-ți place pe ceva mai mulți bani, nu pe nasturi, cum zice priete­na mea, iar seara să fii ceva mai puțin obosit. Asta dacă ai noroc, fiindcă românii din România în gene­ral sînt foarte antibasarabeni – asta a putut să simtă orice român basarabean care a stat un pic mai mult în România. Nu vorbesc despre turiştii moldoveni, fie şi turişti culturali, cum sînt scriitorii care n-au făcut studii în România şi n-au locuit nici măcar o lună aici, vin doar la lansări de carte şi la conferințe şi simpozioane mai mult sau mai puțin bahice şi zic la întoarcere: „Shi ghini-i, uăi, în România, shi frumos ne-o prinit frațîi români, aşa di frumos o fost!” E ca-n bancul acela cu călătoria lui moş Ion în lumea de apoi. Cînd vine în vizită, Dumnezeu îi arată Iadul ca la Creangă – gagici, vodcă, chefuri, în Rai fiind o mare plictiseală. Cînd moare, e între­bat unde vrea să se mute şi răspunde imediat că în iad. Doar că atunci cînd intră acolo, dă de iadul lui Dante. Furios, omul se duce la Dumnezeu să-i ceară socoteală şi Dumnezeu îi spune că una-i în vizită şi alta-i cu viză permanentă...
Totdeauna mi-e dor de Basarabia, însă lipsa aproape totală de perspective de la noi mă face să rămîn deocamdată printre străini, care-mi oferă mai mult din toate punctele de vedere...”