Editorial
Nicolae Prelipceanu

CĂLUŞARII CONTRA MIRCEA CĂRTĂRESCU?

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2013

 Bătălia între costumele populare şi filmul românesc de ultimă oră continuă. Am putea spune şi bătălia între dansatorii populari şi arta postmodernă. Sau între sărmăluțele cu mămăliguță şi romanul de ultimă oră. E o bătălie care se desfăşoară de pe la 1848 încoace în țările româneşti devenite România, chiar dacă atunci protagoniştii erau bonjuriştii şi boierii cu caftane turceşti sau ruseşti, cine mai ştie proveniența lor. Străină, vezi bine. E drept, nici bonjuriştii nu erau cine ştie ce neaoşişti  - rolul ăsta îl jucau caftanele, care se considerau tradiția. 
Într-o epocă nu prea îndepărtată, asistam la nesfârşite dezbateri despre tradiție şi modernitate, lungi expozee de ipocrizie supravegheate de cenzura vremii ca nu cumva cineva să calce în afara cercului care circumscria libertatea de expresie. Dezbateri al căror dor îl mai duc spiritele cantonate în acel trecut, comod pentru ele. 
Ca s-o spunem mai de-a dreptul, cultura noastră, dar poate şi restul vieții sociale, a fost teatrul de luptă între cei care doreau să trăiască precum strămoşii lor şi ceilalți, care se uitau peste gardul îndepărtat al Europei şi încercau să ne apropie de civilizația general acceptată pe acest continent şi în sucursalele ei (adică ale acestei civilizații) mai îndepărtate. Istoriile, mai ales cele literare, rețin tentativa de modernizare a mentalității noastre culturale şi sociale în general, întreprinsă de junimişti. Felul în care Titu Maiorescu anulează pur şi simplu poezia lui of şi aoleu, practicată încă pe scară largă la începuturile lui Eminescu (nu de el fireşte) ar putea fi exemplar, dacă nu ar fi respins, şi astăzi încă, de spiritele comode, ca să nu le zic întunecate, care ar dori să trăiască tot în cultura aceea arhaică, pe care modernitatea a clasat-o demult, dar nu la noi. 
Nedreptatea care i s-a făcut lui E. Lovinescu, mai târziu, numai şi numai pentru că era adept al modernității, al sincronizării, pentru că nu avea prejudecăți rasiale, atât de fecunde la noi, este iarăşi exemplară pentru mentalitatea şi traseul nostru cultural, extrem de sinuos. Paranteza lungă şi distrugătoare de spirit şi de materie, de orice încercare de gândire liberă, care a urmat a adus, spre finalul ei, acel curent retrograd, amintind izbitor de epoci îndepărtate, dar, desigur, cu specific temporal şi ideologic, al protocronismului, în numele căruia ne trezeam că am inventat ce nu inventasem. De aici şi până la exagerările daciştilor din ziua de azi, cu teoria lor despre latinii care au învățat latina de la daci (sic!) nu mai e decât un pas. Toate acestea țin lumea în loc, toate acestea țin cultura română cantonată în pseudoprobleme şi în absurde rătăciri, care nu pot duce în final nicăieri decât într-o păstrare cu sfințenie (!) a distanței dintre societatea românească şi cea europeană. 
Sub un anumit nivel de intelectualitate, fundamentalismul religios mai face încă ravagii. Am avut, în mai, exemplul acelui învățător din Botoşana, purtător al numelui  unui mare povestitor, de altfel destul de liber în credința lui, care (cel de azi, nu marele povestitor)  îi învăța pe elevii din clasele primare să se ferească de catolicism, pentru că e o erezie, nu e o religie soră cu ortodoxismul (sic) şi că mai toate manifestările vieții moderne sunt de la diavol. Există şi un fundamentalism cultural în societatea noastră, o ipocrizie care acoperă tot felul de imposturi cu vălul – nu, nu al duioşiei, cum spunea Nichita Stănescu într-un anume tip de împrejurare – unei false curățenii spirituale. Ăştia sar în sus de câțiva metri când aud cuvintele interzise altădată de cenzură, se sperie de căluțul cu zvastica ridicolă de pe crupă, în nici un caz sincer, ci țintit, interesat, aşa cum se desfăşoară orice acțiune a acestor indivizi strecurați în cultură pe sub uşă. E un mod ridicol pentru un spirit descuiat felul în care reacționează aceşti fundamentalişti la stimulii culturali ai modernității şi postmodernității. 
Şi mereu se reia, ca-n povestea lui Sisif, bătălia între căluşari şi sculptura lui George Apostu. Dar ce zic eu? Nici Brâncuşi, în fond, nu e asimilat la noi, decât aşa, geografic, pentru că ar putea profita de numele lui o regiune a țării şi vreun candidat în acea zonă. Oasele lui, care se odihnesc la Cimitirul Montparnasse din Paris, într-un mormânt, dacă nu vizitat, cel puțin văzut zilnic de sute de oameni din toată lumea, au trezit un interes suspect şi, invocându-se un document, nicicând făcut public, prin care marele sculptor ar fi cerut să se odihnească definitiv în Hobița lui natală, unde nici măcar Casa lui Brâncuşi nu mai e casa lui Brâncuşi, fac obiectul unei ruşinoase şi dăunătoare campanii de aducere a lor în patrie. În patria care i-a refuzat atelierul atunci când, acum multe zeci de ani, marele artist a părăsit această lume. În patria unde numai rezistența stâlpului central al Coloanei a făcut ca tractorul socialist care încerca să o doboare să nu-şi îndeplinească misiunea. În patria unde tot felul de impostori se împăunează cu numele lui, aşa cum o fac, alții sau aceiaşi, şi cu alte nume ilustre, de pildă cel al lui Nichita Stănescu. 
Un sculptor mai apropiat de noi în timp, precum George Apostu, ale cărui lucrări în lemn ar putea fi mai uşor aduse la numitorul comun al artei populare, este aproape uitat, în orice caz de aceşti profitori, nu din alt motiv decât că numele lui nu sună atât de sonor în aria lor limitată cultural şi deci nu se pot obține beneficii din invocarea lui. În acelaşi cimitir cu Brâncuşi, pe rând cu Cioran, dacă-mi aduc eu bine aminte, dar la oarecare distanță, odihneşte un sculptor român de mare talent, Ion Vlad, nici el netrezind interesul corbilor culturali. Şi poate că e mai bine aşa. La moartea sa, opera lui s-a risipit, acolo, la Paris, lucrările fiindu-i vândute pe nimica oricui voia să le cumpere. Patria nu s-a înghesuit nici de data asta. Nu ar fi mai bine cheltuiți eventualii bani aruncați pe o firmă de avocatură care să poarte procesul pentru repatrierea în pământ a unor oase dacă s-ar căuta ce se mai poate recupera din operele acestor doi mari artişti, pentru muzeele patriei lor?
Am făcut acest ocol, pentru a demonstra că nici fundamentalismul cultural, şi poate nici cel religios, nu e întotdeauna lipsit de – cum se zice în comentariile politice – o agendă secretă, în care se menționează afacerea aflată în spatele campaniei sau luptei, pe-afară, de principii. 
Patriotismul este refuzat sistematic celor care nu compătimesc cu tradiția şi cu acest fel ciudat de stângism, care mai prezidează discret unele gesturi cu aparență culturală, cum ar fi de pildă prostia aceea cu complotul lui Maiorescu (şi Regele Carol I!) împotriva lui Eminescu. 
Puține acțiuni ale altora - din complotul internațional contra României, nu-i aşa? -  au făcut atâta rău culturii şi societății româneşti cât au făcut toate aceste lupte, sterile în ultimă instanță, dintre cei care doreau să modernizeze țara şi implicit cultura ei şi cei care doreau şi mai doresc încă să o țină în loc, în tradiția eternilor noştri strămoşi. Am toată stima pentru strămoşi şi pentru ceea ce au făcut, sunt pentru păstrarea memoriei cu sfințenie, dar în spațiul rezervat ei, nu în cel al activității de zi de zi şi al proiectelor de viitor specifice civilizației europene. 
Cât timp cultura noastră va mai fi reprezentată în lume de căluşari şi de covoarele olteneşti şi de costumele populare de la Sălişte, de exemplu, vom rămâne acolo unde vor retrograzii şi vom fi tratați ca atare, oricât am plăti ca să aducem în țară oasele unui artist care a fost promotorul modernității nu numai în România, ci în lume. Al unei modernități pe care vânătorii de oase nici n-o înțeleg, de fapt.
Nu zic nu, şi căluşarii şi sărmăluțele şi covoarele olteneşti, ba chiar şi costumele populare din Sălişte, pot reprezenta cultura noastră (tradițională), dar asta pe lângă George Apostu, Cristi Puiu, Andrei Şerban sau Mircea Cărtărescu. Nu în loc de.