O CARTE FUNDAMENTALĂ

 « În fiecare dintre marii autori din secolul al XIX-lea există ceva ce a scăpat cititorilor imediați, ca şi tradiției critice în general, dar care astăzi poate interesa într-un grad înalt » Această declarație  din Prefața la Scurta istorie exprimă exact ceea ce autorul face: o lectură proaspată, care-i permite, pe baza unei culturi de o mare bogăție şi a unei inteligențe analitice şi critice deosebite, să arunce o lumină nouă asupra unor scriitori foarte mult comentați, dar altfel decât o face Mihai Zamfir. Numai că autorul, din dorința de a menține caracterul de poveste şi nu de text ştiințific de ținută academică, deci cu referințe bibliografice şi cu aparat critic, nu mai menționează pe autorii de care el se desparte. Nu-i menționează pe aceştia pentru că probabil ar fi prea mulți iar citatele din respectivii autori ar strica ordinea firească a povestirii, cursivitatea ei. Ar fi fost nevoie de o precizare în această privință, din partea autorului. Totuşi, cercetarea este o probă de tipul ştafetei, trebuie să ştim în orice moment la cine se află ea, de la cine a fost preluată, care dintre alergători sunt evitați, ignorați. Critica, publicul cititor ar putea astfel să aprecieze corectitudinea deciziei iar autorii de care MZ se desparte ar putea mai uşor să-şi apere punctul de vedere şi, eventual, să-l combată pe MZ. A scurta cu o durată sensibilă, de ordinul secolelor, vârsta literaturii române nu e un lucru care să lase indiferentă lumea literară, lumea profesorilor de literatură română, lumea culturii româneşti în ansamblul ei. Până la urmă, autorul admite (ca în cazul lui Kogălniceanu), că pot exista texte care cumulează mai multe ipostaze, printre ele şi pe cea literară.  Iar când va ajunge, într-un volum următor, la Nicolae Iorga, cred că-i va fi greu să nu recunoască pe scriitor nu în primul rând în scrierile declarat literare, ci în cele istorice. În ultimele decenii, s-au cristalizat două atitudini, una exprimată de Roland Barthes, iar la noi de Tudor Vianu, conform căreia textul literar este ca un geam mat, pe  când cel ştiințific este ca un geam transparent. O atare viziune permite cu greu unui text să cumuleze mai multe funcții, deşi nu exclude posibilitatea mai multor tipuri de lectură pentru acelaşi text. A doua atitudine este aceea a lui Italo Calvino, care accentuează posibilitatea ca un mare scriitor să se manifeste în texte ştiințifice şi dă exemplul lui Galileo Galilei, pe care-l consideră cel mai mare prozator al literaturii italiene (după Dante, fireşte). Cultura românescă prezintă multe situații de literaritate neintenționată şi problema este mai complexă decât varianta expresivității involuntare propuse de Eugen Negrici. Este vorba de o poeticitate inevitabilă, esențială. Dincolo de această întrebare majoră, Scurta istorie propusă de Mihai Zamfir rămâne  o carte de referință, de natură a schimba modul în care privim istoria noastră culturală.