Eveniment
Livius Ciocârlie

LITERATURA SI LITERARITATE

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2013

 Spun din capul locului: sunt un fan al istoriilor literare. Pe toate cele care mi-au căzut în mână le-am citit cu interes, când nu chiar cu plăcere, inclusiv pe aceea a lui Gustave Lanson care, de multă vreme, poartă stigmatul de a se fi învechit.
Când s-a dezbătut Istoria critică a lui Nicolae Manolescu, în unele luări de poziție s-au enunțat – explicit sau aluziv – două idei: nu se mai pot scrie istorii ale literaturii române de către un singur autor şi nu are rost să se mai încerce. Pare a fi o singură idee, cu consecința ei, totuşi sunt două. Prima: s-a adunat prea multă literatură pentru a fi cuprinsă de un singur om. A doua: istoria literaturii nu ne mai interesează.
Răspund pe rând. Într-adevăr, în integralitatea ei o istorie a literaturii, chiar şi nu foarte îndelungată, cum este a noastră, nu mai poate fi tratată exhustiv decât de un grup de cercetători. În schimb, pentru un critic literatura nu devine nicicând peste puterile lui de bogată pentru simplul motiv că el nu se ocupă decât de ceea ce este încă viu, notând numai în treacăt ori lăsând afară ce i se pare că s-a perimat. Prin legea implacabilă a căderii progresive în desuetudine a mare parte din valori, volumul de literatură scade pe măsură ce creşte, încât el nu devine de necuprins. Şi cum n-ar fi interesant de aflat, din timp în timp, ce i se pare încă viu unui critic reprezentativ, adică unuia care înregistrează modificarea sensibilității şi a orizontului de aşteptare, modificare față de cele înregistrate cu decenii în urmă de alt critic reprezentativ ? Mihai Zamfir, de a cărui Scurtă istorie va fi vorba, o spune de la primele fraze: „Cartea pe care o înfățişez bunăvoinței publicului vrea să fie o istorie contemporană (subl. mea, L.C.) a literaturii române, o reexaminare a galeriei de figuri cunoscute, cercetate însă cu ochiul cititorului de la începutul secolului XXI. Un cititor care încearcă să vadă ce îi mai spun astăzi numele venerabile, cândva familiare…”  Totuşi, dezinteresul pomenit există şi a putut fi constatat în faptul că marea majoritate a observațiilor la Istoria critică s-au referit la literatura postbelică, altele la cea dintre războaie şi prea puține la ce a precedat cele două epoci. Inițial, am pus această atitudine a receptării numai pe seama clivajului care s-a produs, brusc, în decembrie 1989. Au părut, poate, lipsite de interes operele grevate de cenzură şi de autocenzură, iar ce fusese înainte a căzut gravitațional în acelaşi gol. Aceeaşi ar fi fost şi explicația faptului că acest prim volum din Scurtă istorie n-a fost comentat atât cât, fără îndoială, ar fi meritat. Pe urmă, am aflat că un gânditor italian, Scalfari, a demonstrat într-un eseu o mutație: în vreme ce până de curând fiecare epocă, nu numai literară, o trata polemic pe cea anterioară, acum trăim într-una care nu mai vrea să ştie de trecut. Este, prin urmare, un fenomen general. Paradoxal, tocmai faptul acesta mă face să fiu optimist. Există o mişcare de pendul a gândirii şi a mentalităților. Ce nu mai interesează astăzi va fi revizitat şi, când e cazul, va fi revalorizat după un timp. Cred cu tărie că lipsa de interes pentru trecut este păgubitoare. Ca să nu fac teorie aridă, recurg la o mărturisire. Pentru că sunt absolvent de liceu clasic, în orizontul meu cultural intră antichitatea greacă şi latină. Mă simt mai bogat decât cei care o ignoră. Mă simt totodată privat de cunoaşterea a ceea ce s-a întâmplat în alte culturi vechi, pe care nu le-am studiat. Unde mai pui că istoria literaturii este şi istoria formelor literare, iar evoluția formelor s-a datorat unei gramatici diacronice interne, specifică oricărei arte, pe care dacă n-o cunoşti multe lucruri nu le înțelegi. Iar o istorie stilistică, cum se recomandă aceasta, a lui Mihai Zamfir, este principial calificată să urmărească metamorfoza formelor.
Dacă lui Nicolae Manolescu i s-a reproşat că a extins la prea multe secole literatura noastră, lui Mihai Zamfir i s-a putut reproşa – la apariția primei ediții - contrarul. El adusese începuturile în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, când a apărut poezia lirică. Părea o opțiune contestabilă, însă ideea pe care se baza autorul se susține. Mihai Zamfir formula două condiții: nu poți să te numeşti scriitor cât timp nu ai conştiința că faci literatură şi nu se poate vorbi de o literatură cât timp nu există o „instituție” literară, adică în aceeaşi perioadă un număr oarecare de scriitori, mai mult sau mai puțin grupați. Până atunci existaseră câțiva izolați, nu şi o grupare. Avem de-a face cu o interesantă confruntare între adevăr şi realitate. Ideea lui Mihai Zamfir era adevărată şi îi justifica demersul, de vreme ce el scrisese o istorie a literaturii,  însă el nu ținuse seama de realitatea preexistenței unor scriitori izolați de o incontestabilă valoare, mai mare decât aceea a primilor poeți lirici cu care începea istoria literaturii noastre potrivit criteriului adoptat. În a doua ediție, pe lângă adevărul propriu, Mihai Zamfir a admis şi realitatea, introducându-i pe Dosoftei, pe Dimitrie Cantemir şi pe Budai-Deleanu.
Acum e de ajuns ? Cred că nu-i de ajuns, dar cred şi că ar trebui să-i cerem lui Mihai Zamfir să se îndepărteze prea mult de principiul de la care pornise ca să-i introducă, într-o nouă ediție, şi pe cronicari. Cu aceştia iar ajungem la o confruntare între realitate şi adevăr. E o realitate, pe care sunt sigur că Mihai Zamfir n-o contestă, aceea că există la cronicari efecte literare mai puternice decât oferă poeții lirici de la granița dintre secolele XVIII şi XIX. Pe de altă parte, e la fel de incontestabil să spui despre cronicari că, neavând conştiință literară, n-au fost scriitori. Au vrut să facă istorie, nu literatură. Ca să-i introduci într-o istorie a acesteia, e nevoie să mai accepți un criteriu, şi anume literaritatea. Cronicarii au avut o bogată literaritate, dar n-au făcut literatură. Cum opera în cauză este, repet inutil, o istorie a literaturii, poți să le regreți absența, dar nu poți s-o condamni.
Din fericire, Mihai Zamfir n-a fost la fel de fidel ideii sale şi privitor la memorialiştii secolului al XIX-lea, şi aceştia mai aproape de literaritate decât de literatură. E semnificativ faptul că, rămânând la speciile consacrate, G. Călinescu a scris despre G. Sion ocupându-se de slabele lui nuvele şi aproape deloc de interesantele memorii, iar pe Codru-Drăguşanu l-a trecut numai la bibliografie. Dimpotrivă, Mihai Zamfir le-a acordat paragrafe ample, ba şi lui Dimitrie Ralet. Prezența lui Ion Ghica era firească (cum nu lipseşte nici de la Călinescu) întrucât acesta, măcar prin mijlocirea lui Vasile Alecsandri, a avut conştiință literară. În schimb, criticul a fost mai puțin sensibil la scrierile necanonice, dar intenționat literare, datorate lui Odobescu şi lui Hogaş. 
Într-un fel, Mihai Zamfir însuşi – ca adesea criticii – se află în situația de literaritate. Nici el n-a vrut să facă literatură, ci numai o istorie a ei, dar cartea pe care ne-a oferit-o se citeşte cu plăcere. Aş spune că o poate citi cu satisfacție estetică şi cine nu se mai interesează de istoria literaturii ca atare. Că aşa stau lucrurile o poate dovedi plăcerea cu care parcurgi şi capitole cu care eziți să fii de acord. Nu ştiu de ce se ceartă atât de aprig Mihai Zamfir cu Odobescu, omul şi scriitorul, dar o face cu brio:
“Pe Odobescu, familia şi societatea în care s-a născut l-au protejat în permanență, din anii liceului petrecuți în capitala Franței şi până la revenirea lui în capitala aceleiaşi Franțe ca prim-colaborator al ambasadorului României. O protecție eficientă din copilărie până la bătrânețe: la început, mama, apoi soția lui, Saşa, instituțiile politice şi culturale, ministerele, Academia şi Universitatea, toți au avut grijă de Odobescu într-o unanimitate pe cât de rară, pe atât de impresionantă. În aceeaşi ani, când Eminescu şi Caragiale se aflau la mare distanță de luminile rampei, lui Odobescu, pururi în avanscenă, îi mergeau toate din plin. O asemenea performanță reclamă nu doar talent, ea reclamă geniu.”
Geniul de a-şi atrage protectori, bineînțeles.
Nici nu e nevoie să ajungi la textul Scurtei istorii ca să dai de literaritate. E suficient să citeşti titlurile capitolelor. Pe acestea le face delectabile asocierea unui cuvânt expresiv unuia neutru (Părintele găsit  al poeziei româneşti, Anti-paşoptistul liniştit, Blajinul  cronicar întârziat, Provincialul singuratic), asocierea unui nume propriu autohton unuia străin, neaşteptat (Un Balzac rătăcit în Bucureşti, Un Rastignac din Făgăraş), sau oximoronul (Complexatul avocat de succes, Franțuzul, naționalist valah). 
Am alunecat cu intenție spre sumar, pentru că nu-mi găsesc competența necesară, şi deci justificarea, intrării analitice în substanța cărții. Mă mulțumesc să spun că în perioada asta recitesc, după multă vreme, Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Din când în când, îmi spun ia să văd ce zice despre scriitorul ăsta Manolescu, ce zice Zamfir. Niciodată nu regret.