Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu
REVISTA PRESEI LITERARE
Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2008
TIMPUL 8 / 2008. Revistă lunară. Liviu Antonesei, redactor-şef: «Destul de adormita vară culturală băştinaşă a fost animată de unde te aşteptai mai puțin, din Germania! Ideea, să recunoaştem că destul de exotică, a ICR de a pune director al Academiei de Vară de la Berlin pe dl. Sorin Antohi, iar drept conferențiar principal pe dl. Andrei Corbea, a produs acolo scrisorile deschise de protest ale scriitorilor Herta Müller şi Richard Wagner, pe motiv că aceştia fuseseră deconspirați drept foşti informatori ai Securității. Celor doi importanți scriitori germani li s-au adăugat ulterior alții, trăitori tot pe meleaguri teutone, precum Carmen-Francesca Banciu, Rodica Binder, Kathrin Lauer, ca şi Ernst Wichner, directorul celebrei Literaturhaus din Berlin. De partea românească, reacția a fost de tot anemică – dl. Mircea Cărtărescu i-a mustrat pe cei doi, susținând că aceştia ar fi trebuit să se abțină, dar disculpă ICR de orice vină, dl. Horia-Roman Patapievici, preşedintele instituției, a replicat că dl. Antohi a fost „cerut“ explicit de partea germană (interesant, la o acțiune organizată şi finanțată de ICR!) şi că instituția pe care o conduce se situează într-o poziție de „neutralitate morală“, neputând face nimic dat fiind că nu există o lege a lustrației! Timp în care, dl. Mircea Mihăieş, adjunctul dumisale la ICR, era revoltat că diplomația românească poate fi reprezentată de un alt turnător, mă refer la ex-scriitorul Gabriel Gafița!». Şi Liviu Antonesei continuă: «Las eu scandalul deoparte, dar revin la minunata sintagmă inventată de dl. Patapievici pentru a defini poziția instituției pe care o conduce – „neutralitate morală“! „Neutralitate morală“? Măi, să fie! Dacă dl. Patapievici nu şi-ar fi construit întreaga poziție de intelectual public pe anticomunism militant şi intransigență morală, aş fi crezut că e o glumă, proastă, dar glumă! Aşa, trebuie să-l iau însă în serios şi să încerc să văd la ce consecințe ajungem dacă analizăm puțin sintagma prin care defineşte poziția ICR! Dacă ar fi folosit sintagma „neutralitate politică“ n-aş fi avut mare lucru de comentat, decât, eventual, că nici aceea nu poate fi completă, institutul neputându-se situa în „neutralitate“, de pildă, în raport cu extremismul politic, fie acesta de stânga sau de dreapta. Nu aş fi avut, iarăşi, mai nimic de comentat dacă D-sa ar fi vorbit despre „neutralitate estetică“ ori „doctrinară“. Dar „neutralitate morală“? Păi, dacă aşa este… când vor fi trimişi să conducă Academii de Vară, congrese, simpozioane etc., organizate şi finanțate de ICR, Domnii Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu sau Gigi Becali?».
CULTURA 30. Revistă săptămânală, din 31 iulie 2008. Nicolae Coande, pe aceeaşi temă, în continuare (Titlu: „Neutralitate românească la spirite subțiri”): «Opinez că ICR ar fi putut să facă „lustrația” sa proprie, întrucât este o instituție de spirit şi onoare a statului, cu valori materiale, dar mai ales imateriale remarcabile de gestionat, cu buget remarcabil şi, deci, cu aşteptări remarcabile în ceea ce priveşte profilul spiritual al celor care îl reprezintă în țară şi aiurea… Că vrea - nu vrea, ICR are o „ideologie culturală” proprie… Iar cadrul legal, repet, îl poate introduce chiar dl. Patapievici la institutul pe care îl conduce, unde poate emite decizii interne, cu valabilitate morală, ei da, şi nu trebuie să aştepte o decizie a vreunui ministru al Justiției… Pledoaria pentru solvabilitatea celor doi savanți români făcută atât de funcționăreşte, atât de neaşteptat political-correctness de dl Patapievici, vorbeşte mai mult decât crede despre propriile aşteptări de la un viitor pe care nu-l poate întrezări din cauza prezentului cețos şi a trecutului care… a trecut. A acelui trecut în care unii care turnau erau şi sunt blamați – ai lor –, iar alții pot fi iertați. Ai noştri, adică». Mai încolo, în paginile revistei, Al. Cistelecan atrage atenția asupra moraliştilor (unul dintre ei fiind H.-R. Patapievici, oficial): „Deşi nu i-am numărat, nu cred că România duce lipsă de moralişti. Ba mă tem să nu aibă, din contră, prea mulți… şi nu-ncape vorbă că la cum se poartă neamul nostru românesc, şi pe-acasă şi prin lumea largă, moraliştii sunt de mare necesitate. Nu ştiu însă dacă şi de mare eficiență. Căci se prea poate ca la neamuri estetice, cum al nostru e prin excelență, morala să alunece în strict gen literar, rupându-se de practică, iar povețele să sfârşească în simplă materie pentru criticii literari (despre care se ştie sigur doar că n-au cititori)”.
CONVORBIRI LITERARE 7/2008. Revistă lunară. În legătură cu lustrația se pronunță şi politicianul-scriitor Adrian Alui Gheorghe: «Legea lustrației a fumegat o vreme deasupra unor capete „lustrabile”, după care tăciunii s-au stins. „Dosariada” s-a împotmolit şi ea în propriul avânt şi după ce s-au prins în plasa dezvăluirilor câteva „muşte”, heirupismul demascator s-a fâsâit. Când li s-a arătat pisica foştilor turnători, aceştia au (cam) prins-o şi au (cam) violat-o. De ce toate astea? Pentru că startul societății post-revoluționare în România a fost unul ratat. Cu bună ştiință, premeditat. Zicea regretatul Virgil Ierunca, în 1993, la Piatra Neamț: „Noi nu ne aflăm în stadiul în care se află Cehoslovacia, unde un apel, precum cel de la Timişoara, a fost pus în aplicare prin lustrație; nu ne aflăm încă în locul Germaniei de Răsărit, unde arhivele de la STASI au fost supravegheate de populație şi acuma sunt la îndemâna oamenilor, provocând drame foarte mari, locale, dar nearuncând asupra viitorului suspiciunea generalizată a tuturor împotriva tuturor”. La noi generalizarea vinovăției a devenit o manevră de lucru pentru ticăloşie: Lasă să-i ținem pe toți în priză, lasă să se suspicioneze unul pe altul, în felul acesta nici nu mai trebuie să-i manipulăm, se vor otrăvi singuri! Şi mai zicea Virgil Ierunca: „Nu văd că la temelie, la noi, au fost puse adevăratele pietre în clipa de față. Şi din rândul acestor pietre de temelie, memoria mi se pare una dintre cele mai urgente”. Dar dacă n-o păzeşte nimeni, chiar pusă în temelie, şi memoria se fură la noi…!».
„LIMBA ROMÂNĂ E MAI DEŞTEAPTĂ CA ROMÂNII”
(versuri pline de învățăminte)
Să fie iertați nefericiții poeți: „ne pare rău şi pentru o băşină – am scos vin l-am băut / compasiunea ei era cu mult peste tristețea mea / aşa că mi-a oferit un sex oral… / m-am gândit că nu-i mare scofală o muie la moartea mamei doar că / preluam precipitat gesturile părinților”; „îmi studiez organele genitale / bălăngănindu-se în semiîntuneric – şi mă mir ca-ntotdeauna” (de reținut, revista Tomis, condusă de un artist plastic, găseşte de cuviință să ilustreze explicit acest poem cu „sexul oral” în cimitir; astfel, revistele de literatură română au ajuns departe) – T.S. Khasis (Arad), Tomis iulie 2008;
„Vecinul meu se cacă des, vecina foloseşte farduri, / Abia m-am aşezat în cur şi mă apucă nişte salturi” – Mugur Grosu, Tomis iulie 2008.
Ion Gheorghe, dintr-un poem „dedicat Dlui Primar Boscorodeală”: „Acum m-au făcut cetățean de onoare / Al Buzăului, trâmbițat de câteva ziare. / Prin onorabilul Florentin Popescu, de pe la munte/ Mi-ar fi trimis un bacşiş al cetățenilor de frunte / Să-mi cumpăr de-un miel de Paşti – / Murgule-Iarbă-Verde şi Recunoaşte: / O formă creştină de-a insulta un bătrân poet păgân/ Care n-a crezut nici în Fătarea Pruncului din Iezlea cu Fân/ Şi nici în pretinsa Înviere” (poemul, datat „Sărățeanca, 5.V.2008” face caz de „masa borâtă a vechilor interese”, de „lăcaşele de clacă denumite insinuant: Sfântu Sava, / Unde se răzbună boaitele răscrăcănându-şi slava”, de „haremurile de mironosițe-gagici”, de „nulitatea sa Olli Rehn” şi de „o târfă ideologică a Bisericilor cu Petru şi Pavel în anvon – / Ca Baroneasa Emma Nicholson”, sau despre „aceeaşi curvăsărie a globalizării”) – Fereastra (revistă din Mizil), numărul 40-41, iunie-iulie 2008.
LIVIU IOAN STOICIU
CULTURA 30. Revistă săptămânală, din 31 iulie 2008. Nicolae Coande, pe aceeaşi temă, în continuare (Titlu: „Neutralitate românească la spirite subțiri”): «Opinez că ICR ar fi putut să facă „lustrația” sa proprie, întrucât este o instituție de spirit şi onoare a statului, cu valori materiale, dar mai ales imateriale remarcabile de gestionat, cu buget remarcabil şi, deci, cu aşteptări remarcabile în ceea ce priveşte profilul spiritual al celor care îl reprezintă în țară şi aiurea… Că vrea - nu vrea, ICR are o „ideologie culturală” proprie… Iar cadrul legal, repet, îl poate introduce chiar dl. Patapievici la institutul pe care îl conduce, unde poate emite decizii interne, cu valabilitate morală, ei da, şi nu trebuie să aştepte o decizie a vreunui ministru al Justiției… Pledoaria pentru solvabilitatea celor doi savanți români făcută atât de funcționăreşte, atât de neaşteptat political-correctness de dl Patapievici, vorbeşte mai mult decât crede despre propriile aşteptări de la un viitor pe care nu-l poate întrezări din cauza prezentului cețos şi a trecutului care… a trecut. A acelui trecut în care unii care turnau erau şi sunt blamați – ai lor –, iar alții pot fi iertați. Ai noştri, adică». Mai încolo, în paginile revistei, Al. Cistelecan atrage atenția asupra moraliştilor (unul dintre ei fiind H.-R. Patapievici, oficial): „Deşi nu i-am numărat, nu cred că România duce lipsă de moralişti. Ba mă tem să nu aibă, din contră, prea mulți… şi nu-ncape vorbă că la cum se poartă neamul nostru românesc, şi pe-acasă şi prin lumea largă, moraliştii sunt de mare necesitate. Nu ştiu însă dacă şi de mare eficiență. Căci se prea poate ca la neamuri estetice, cum al nostru e prin excelență, morala să alunece în strict gen literar, rupându-se de practică, iar povețele să sfârşească în simplă materie pentru criticii literari (despre care se ştie sigur doar că n-au cititori)”.
CONVORBIRI LITERARE 7/2008. Revistă lunară. În legătură cu lustrația se pronunță şi politicianul-scriitor Adrian Alui Gheorghe: «Legea lustrației a fumegat o vreme deasupra unor capete „lustrabile”, după care tăciunii s-au stins. „Dosariada” s-a împotmolit şi ea în propriul avânt şi după ce s-au prins în plasa dezvăluirilor câteva „muşte”, heirupismul demascator s-a fâsâit. Când li s-a arătat pisica foştilor turnători, aceştia au (cam) prins-o şi au (cam) violat-o. De ce toate astea? Pentru că startul societății post-revoluționare în România a fost unul ratat. Cu bună ştiință, premeditat. Zicea regretatul Virgil Ierunca, în 1993, la Piatra Neamț: „Noi nu ne aflăm în stadiul în care se află Cehoslovacia, unde un apel, precum cel de la Timişoara, a fost pus în aplicare prin lustrație; nu ne aflăm încă în locul Germaniei de Răsărit, unde arhivele de la STASI au fost supravegheate de populație şi acuma sunt la îndemâna oamenilor, provocând drame foarte mari, locale, dar nearuncând asupra viitorului suspiciunea generalizată a tuturor împotriva tuturor”. La noi generalizarea vinovăției a devenit o manevră de lucru pentru ticăloşie: Lasă să-i ținem pe toți în priză, lasă să se suspicioneze unul pe altul, în felul acesta nici nu mai trebuie să-i manipulăm, se vor otrăvi singuri! Şi mai zicea Virgil Ierunca: „Nu văd că la temelie, la noi, au fost puse adevăratele pietre în clipa de față. Şi din rândul acestor pietre de temelie, memoria mi se pare una dintre cele mai urgente”. Dar dacă n-o păzeşte nimeni, chiar pusă în temelie, şi memoria se fură la noi…!».
„LIMBA ROMÂNĂ E MAI DEŞTEAPTĂ CA ROMÂNII”
(versuri pline de învățăminte)
Să fie iertați nefericiții poeți: „ne pare rău şi pentru o băşină – am scos vin l-am băut / compasiunea ei era cu mult peste tristețea mea / aşa că mi-a oferit un sex oral… / m-am gândit că nu-i mare scofală o muie la moartea mamei doar că / preluam precipitat gesturile părinților”; „îmi studiez organele genitale / bălăngănindu-se în semiîntuneric – şi mă mir ca-ntotdeauna” (de reținut, revista Tomis, condusă de un artist plastic, găseşte de cuviință să ilustreze explicit acest poem cu „sexul oral” în cimitir; astfel, revistele de literatură română au ajuns departe) – T.S. Khasis (Arad), Tomis iulie 2008;
„Vecinul meu se cacă des, vecina foloseşte farduri, / Abia m-am aşezat în cur şi mă apucă nişte salturi” – Mugur Grosu, Tomis iulie 2008.
Ion Gheorghe, dintr-un poem „dedicat Dlui Primar Boscorodeală”: „Acum m-au făcut cetățean de onoare / Al Buzăului, trâmbițat de câteva ziare. / Prin onorabilul Florentin Popescu, de pe la munte/ Mi-ar fi trimis un bacşiş al cetățenilor de frunte / Să-mi cumpăr de-un miel de Paşti – / Murgule-Iarbă-Verde şi Recunoaşte: / O formă creştină de-a insulta un bătrân poet păgân/ Care n-a crezut nici în Fătarea Pruncului din Iezlea cu Fân/ Şi nici în pretinsa Înviere” (poemul, datat „Sărățeanca, 5.V.2008” face caz de „masa borâtă a vechilor interese”, de „lăcaşele de clacă denumite insinuant: Sfântu Sava, / Unde se răzbună boaitele răscrăcănându-şi slava”, de „haremurile de mironosițe-gagici”, de „nulitatea sa Olli Rehn” şi de „o târfă ideologică a Bisericilor cu Petru şi Pavel în anvon – / Ca Baroneasa Emma Nicholson”, sau despre „aceeaşi curvăsărie a globalizării”) – Fereastra (revistă din Mizil), numărul 40-41, iunie-iulie 2008.
LIVIU IOAN STOICIU