MIHAI ZAMFIR: "NU EXISTĂ SALVARE ÎN AFARA PERFORMANȚEI STILISTICE"

Mihai Zamfir: Dacă eşti cu adevărat profesor, eşti probabil pentru toată viața – tot aşa precum eşti medic, muzician sau scriitor: există meserii din care nu se iese niciodată la pensie. Evident, situația pur administrativă de „pensionar” înseamnă cu totul altceva. În anul 2009, un Ministru român al educației, în vîrstă de sub 40 de ani, a vrut să scape dintr-o lovitură de toți profesorii români din universități, supunîndu-i pensionărilor obligatorii şi masive; a reuşit doar în parte, pentru că în România nimic nu are viață lungă, nici măcar catastrofele. Să nu dramatizăm însă – a fost atunci doar reacția biologică normală a unui tînăr ce s-a trezit peste noapte Ministru cu puteri depline. Lucrurile au revenit după aceea la o oarecare normalitate; ca şi alți colegi ai mei de generație (Nicolae Manolescu, Eugen Negriei, Mircea Anghelescu, Mircea Martin, Sorin Alexandrescu) sunt actualmente un aşa-numit „profesor emerit” (de la lat. ex meritus, adică „în afara activității”) la Facultatea de Litere din Bucureşti. Cine vrea mă poate încă auzi la Facultatea bucureşteană, la cursul de masterat în literatură.

 

Marian Drăghici: O veste bună, mă bucur că v-am întrebat. Despre Scurtă istorie, câteva cuvinte: am avut şansa, ca revistă, să publicăm o parte consistentă din corpul lucrării. Am parcurs micromonografiile pe care ni le-ați încredințat, le-am citit şi pe cele din România literară, şi le-am „bârfit” în redacție, oricât de succint, cu sentimentul că asistăm, încet dar sigur, la ivirea unei viitoare Istorii a literaturii de o noutate bine venită – bine cumpănită. Nu trebuie să fii comparatist specializat ca să te bucuri la lectură de „imperialismul” intelectual ataşant marca Mihai Zamfir. Care răzbună, măcar în parte, decenii de închistare culturală, de provincialism literar. Accesibilitatea, larga difuziune, citim în prefață, reprezintă miza lucrării. Una dintre mize, evident nu cea mai ambițioasă: „Să nu se creadă însă că ne aflăm în fața unui tratat semi-lingvistic, destinat doar cărturarilor: nici vorbă de aşa ceva! M-am ferit cât am putut de cărturari – ca şi de farisei. Fiecare dintre scriitorii înfățişați aici în virtutea operei lor au fost oameni vii, de obicei personalități pu-ternice şi în orice caz inconfundabile; încerc să le desenez profilul. Până la urmă galeria mea de portrete s-a transformat într-un fel de roman (postmodern, fireşte!) având 39 de personaje principale şi sumedenie de personaje secundare. Cititorul să ia cartea de față drept ceea ce ea până la urmă este – o vastă ficțiune. Şi îi urez lectură plăcută.” Tot aci, puțin mai sus, ați pus punctul pe „i”: „Aspirația de a se transforma într-un manual de bază se află, subreptice, în orice istorie a literaturii – şi nu am vrut să fac excepție.” Criteriul de selecție, de promovare a „personajelor principale” în paginile Scurtei istorii ? : „...să răspundă cerinței unei valori şi a unei originalități indiscutabile. Nu a existat salvare în afara performanței stilistice.” Aşadar, avem a face cu „o istorie stilistică a literaturii române” (subl. autorului). Întrebare (în sfârşit!): este Istoria stilistică a lui Mihai Zamfir concepută şi scrisă ca replică la Istoria critică a lui Nicolae Manolescu ? 

Mihai Zamfir: O „istorie stilistică a literaturii române” n-am avut pînă la apariția Scurtei istorii, în septembrie 2011. Proiectul ei îl schițasem de multă vreme, dar volumul I al acestei istorii l-am scris în ultimii aproximativ trei ani. Cartea nu reprezintă vreo replică la alte istorii ale literaturii noastre, deoarece e concepută pe alte coordonate. Ea nu încearcă să concureze în vreun fel monumentala Istorie critică a literaturii române a lui N. Manolescu. Legăturile dintre cele două lucrări (dincolo de metodologia, stilul şi dimensiunile lor complet diferite) converg însă într-un punct central: marea parte a aprecierilor privind scriitorii români de la originile literaturii noastre şi pînă la Primul Război Mondial concordă în mod semnificativ. Evident, nu toate, dar majoritatea.

 

Marian Drăghici: Lucrarea despre care vorbim, de un format mai degrabă comun, a apărut în două ediții consecutive, în august 2011 şi noiembrie 2012, la Cartea Românească-Polirom, cu mențiunea volumul 1 (440 pag.), respectiv volumul I, ediția a II-a revăzută şi adăugită (522 pag.). Tocmai a ieşit de la tipar Viața Românească, nr. 3-4-2013, care aduce în pagină, cu studiul consacrat lui Ion Barbu, al 40-lea personaj principal din „vasta ficțiune”. Aveți în plan ediția a III-a, din nou revăzută şi adăugită, a volumului prim, sau să ne aşteptăm la un nou volum?    

Mihai Zamfir: Aşa cum a apărut sub forma celei de a doua ediții, revăzută şi completată, în 2012, volumul I al Scurtei istorii se află, pentru mine, în variantă definitivă. Ar trebui să urmeze volumul al doilea, de la Primul Război Mondial pînă în prezent.

 

Marian Drăghici: Este de aşteptat ca dezbaterea pe marginea Scurtei istorii, la care îşi aduc contribuția câteva nume importante ale scrisului contemporan în ediția de față a VR, să degajeze nuanțat profilul criticului şi istoricului literar, stilisticianului, comparatistului – într-un cuvânt, savantului Mihai Zamfir. Dar, domnule Profesor, cu prozatorul, cu memorialistul, cu poetul omonim, cum rămâne? Modesta mea contribuție, ca gazdă, obligă să „regizez” un pandant la analizele invitate, rugându-vă să intrați în pielea memorialistului şi să ne schițați povestea unui parcurs existențial/profesional/literar vădit, iată, de excepție. Aşadar, domnule Profesor, amintiri din copilărie ? Anii de la Liceul Dimitrie Cantemir ? 

Mihai Zamfir: Faptul că am absolvit Liceul Cantemir din Bucureşti reprezintă una dintre marile mele mîndrii. Nu datorită numelor ilustre de absolvenți ai acestei şcoli, cu care am fost, în chip involuntar, coleg, ci datorită profesorilor extraordinari pe care i-am avut acolo, beneficiind astfel de o şansă unică. Am întîlnit după aceea la Universitate puțini magistri care să se fi ridicat la nivelul celor cunoscuți de mine în liceu. În acei ani '50, dascălii mei erau, toți, oameni mai degrabă în vîrstă, formați în perioada interbelică şi ilustrînd perfect nivelul de excelență pe care îl atinsese învățămîntul românesc înainte de reforma din 1948. Mă simt dator să emit în acest context un adevăr evident, dar la care oamenii nu se gîndesc suficient: intervalul dintre vîrsta de 10 şi 20 de ani reprezintă deceniul decisiv din viața fiecăruia dintre noi. Atunci ni se formează corpul, cunoaştem iubirea sub toate formele ei, primim cultura de bază, ne alegem viitoarea profesie, adoptăm anumite opinii politice, învățăm limbile străine de neuitat, cîştigăm abilitățile indispensabile, legăm prietenii ce vor dura perpetuu, ne desenăm propriul profil cultural. Pe scurt, devenim oamenii care vom fi. 

Las în seama psihanalizei ceea ce s-a întîmplat pînă la vîrsta de 10 ani şi în seama eventualilor biografi ceea ce ni se va întîmpla după 20. Dar deceniul frămîntat, obscur şi decisiv rămîne deceniul doi, magnifica vîrstă dintre 10 şi 20 de ani, cea care va scăpa pentru totdeauna privirii celorlalți. Or, mare parte din „formidabilul deceniu” eu am petrecut-o între zidurile Liceului Cantemir. Pînă astăzi, cu colegii de liceu din seria mea mă întîlnesc regulat de două ori pe an, la date fixate cu antecedență; acest fapt spune mult despre importanța pe care a avut-o liceul pentru mine.

 

Marian Drăghici: Ați debutat în 1962, la 22 de ani, în Contemporanul lui G. Ivaşcu. Cum s-a produs acest eveniment? Cum îl evocați pe G. Ivaşcu? Dar întâlnirea cu Nicolae Manolescu, debutant tot aici ? 

Mihai Zamfir: În existența noastră, a tuturor, survin întîlniri benefice, uneori providențiale, ce ne determină traiectoria ulterioară. Faptul că am fost coleg de grupă în Facultate cu Nicolae Manolescu, faptul că Paul Cornea mi-a devenit mentor încă din anul II, faptul că, în anul V, l-am avut profesor pe George Ivaşcu au făcut parte din categoria conjuncțiilor astrale a căror semnificație o pot aprecia abia astăzi, după trecerea unei jumătăți de veac. Datorită lui Paul Cornea am înțeles cum poți deveni istoric literar; datorită lui George Ivaşcu am debutat la „Contemporanul”, unde Manolescu ajunsese deja unul dintre condeiele de bază ale revistei. Probabil că tot George Ivaşcu mi-a impus, fără să-şi dea seama, un destin paralel cu cel al lui Manolescu: traiectoriile noastre s-au despărțit uneori, dar s-au reîntîlnit întotdeauna; am alergat astfel mereu cu o jumătate de lungime în urma lui Nicolae Manolescu, pe un culoar diferit dar în aceeaşi direcție.

 

Marian Drăghici: Peste zece ani vi se tipărea prima carte, dacă am numărat bine, studiul despre Al. Macedonski. Până la Macedonski, vă luaseți doctoratul în Litere, sub conducerea lui Şerban Cioculescu. Cum îl descrieți în această ipostază pe viitorul autor al Caragialianei ? Vă apărea marcat de puşcăria politică, de privațiuni ?

Mihai Zamfir: Introducere în opera lui Macedonski a fost de fapt a treia mea carte. Relația din ce în ce mai strînsă cu Şerban Cioculescu, devenit conducătorul oficial al tezei mele de doctorat (Proza poetică românească în secolul al XlX-lea, susținută în iulie 1970), relația cu celebrul critic şi exeget caragialian, a mers crescînd după susținerea tezei, ceea ce în general nu se prea întîmplă Dacă epoca interbelică are pentru mine forme şi culori precise, asta o datorez în mare parte conversațiilor avute cu Şerban Cioculescu, veritabil geniu oral. Capacitatea lui de a comenta, mai ales în registru ironic, oameni şi împrejurări era inepuizabilă.

Cînd l-am cunoscut personal, pe la jumătatea anilor '60, criticul nu mai purta sechele vizibile din perioada neagră prin care trecuse, dar aceste sechele persistau subteran; părea un om deschis, nu se ferea să-ți sugereze opiniile sale politice, net anticomuniste, dar se instalase şi la el o explicabilă prudență. Prin Şerban Cioculescu am avut prilejul să iau contact cu o lume intelectuală ce avea să dispară curînd. M-am bucurat că l-am avut student (strălucit) pe nepotul său, în anii '90.

 

Marian Drăghici: În 1966/1967, în anul bursei doctorale la Universitatea din Nice, cum ați lucrat cu profesorul Pierre Guiraud ? În ‘67 plutea ceva în aerul studențimii franceze care să prevestească istoricul Mai ’68 parizian ? Ați încercat atunci, sau cu alt prilej, tentația exilului ?

Mihai Zamfir: Înainte de a-l avea pe Şerban Cioculescu conducător oficial al tezei, am conceput de fapt lucrarea mea de doctorat pe parcursul anului universitar 1966-1967, ca beneficiar al unei burse franceze. Faptul de a fi stat astfel în preajma lui Pierre Guiraud a reprezentat o altă şansă. Guiraud se afla atunci în culmea gloriei, ca unul dintre marii stilisticieni ai lumii; profesor la Nice, era invitat anual la mari universități americane; Roman Jakobson şi Leo Spitzer vorbeau despre el cu mult respect, iar cărțile sale făceau autoritate. Trăise în timpul războiului în România, ca lector de franceză (precum ceva mai tîrziu Roland Barthes) şi asta ne-a apropiat: îi aminteam probabil tinerețea lui trecută. Ce au însemnat sfaturile şi observațiile sale în legătură cu lucrarea mea, aflată atunci în stare embrionară, am înțeles abia mai tîrziu.

În 1967, o oarecare agitație a mediului studențesc francez devenise perceptibilă, dar nimeni n-ar fi crezut că peste doar un an, în mai 1968, avea să se întîmple ce s-a întîmplat. Tensiunea exista mai ales la Paris, pentru că în provincie (adică la Universitatea din Nice, unde mi-am petrecut marea parte a timpului) atmosfera nu părea excesiv de politizată. Doar un tînăr profesor de literatură arunca, la cursuri  săgeți destul de benigne la adresa lui De Gaulle şi a oficialității, fără să stîrnească însă mare ecou.

Cazanul cosmopolit parizian intrase însă în ebuliție, mai ales din cauza agitației alogenilor şi stîngiştilor de toată mîna, a unor studenți care, beneficiind de burse franceze, se gîndeau cum să arunce mai bine Franța în aer. Pitoreasca figură a lui Daniel Cohn Bendit, actualul deputat european, definea perfect acest gen de personaj. Dacă v-aş spune că, de cîteva ori, am luat prînzul la restaurantul studențesc parizian din Censier Daubenton alături de masa unor cambodgieni, aşa-zis studenți, care stăteau grupați şi în fruntea cărora trona Pol Pot, m-ați crede? E totuşi purul adevăr. Aşa se pregătea Mai '68.

Experiența franceză de la vîrsta de 26 de ani m-a marcat profund şi pentru toată viața. Ideea exilării nu m-a vizitat însă atunci sub nici o formă: România trăia în acei ani o scurtă perioadă de deschidere politică. Speram ca, odată consolidată atitudinea anti-sovietică a conducerii româneşti, să se schițeze o variantă de societate de tipul celei iugoslave, în care rigorile comunismului să fie atenuate prin multe şi variate libertăți. Din păcate, dezmințirea a sosit peste puțină vreme.

 

Marian Drăghici: Un alt moment important în biografia dumneavoastră intelectuală este legat de Tudor Vianu şi de Cercul de Poetică şi Stilistică, din cadrul Filologiei bucureştene. Vă rog să evocați în câteva cuvinte, din perspectiva anului 2013, personalitatea  ilustrului profesor, atmosfera de la Cerc, relațiile în timp cu colegi consacrați ca profesionişti de anvergură. Cine dintre aceştia vă este mai apropiat, mai afin şi de ce ?

Mihai Zamfir: Cercul de Poetică şi Stilistică, creat de Tudor Vianu, Al. Rosetti şi Mihai Pop prin anul 1963, a marcat la noi prima breşă (nu întîmplător, una „stilistică”!) în edificiul întunecat al realismului socialist şi al culturii înțelese ca propagandă. În Cercul adăpostit la Institutul de Folclor au citit pentru prima oară în libertate studii de poetică şi de stilistică tineri absolvenți ai Facultății. Cîteva dintre studiile lor aveau să compună volumul Studii de poetică şi stilistică, 1966, primul pe asemenea temă apărut în România. Unii membri fondatori ai Cercului au realizat ulterior cariere internaționale strălucite: Toma Pavel, Virgil Nemoianu, Sorin Alexandrescu, Sanda Golopenția-Eretescu, Mihai Nasta; însă numai după ce vor fi părăsit, pe rînd, România. 

Pentru multe generații de studenți în Litere, Tudor Vianu a reprezentat Profesorul cu majusculă. Nu doar pentru studenți, ci şi pentru numeroşi asistenți, lectori, conferențiari, ba chiar profesori din aceeaşi Facultate. Aceştia simțeau, obscur, că – față de Vianu – erau de fapt un fel de semi-profesori, aşa că datoria lor era să se încline în fața profesorului absolut.

Dincolo de cultura lui imensă, de cărțile fundamenale pe care le scrisese, adorația noastră pentru Vianu avea şi o cauză profundă, greu de formulat: el era una dintre puținele valori excepționale româneşti ce reuşeau să străbată comunismul fără să se murdărească. Ținea cursurile exact aşa cum le ținuse înainte de venirea comuniştilor la putere. Toată lumea o ştia şi o simțea, nimeni n-o spunea cu voce tare; această realitate neobişnuită îi înnebunea pe politruci şi stîrnea - în imensa majoritate a studenților - dorința de a fi cu adevărat studentul lui Vianu. Mai mult decît printr-un gest spectaculos, statura exemplară se creează prin efortul şi prin sacrificiul de fiecare zi.

A trecut de atunci o jumătate de secol, am cunoscut o mulțime de profesori din toată lumea, dar „emblema Vianu” mi-a rămas nealterată. Nu e un gest de pioşenie retrospectivă, deoarece rămîn convins că majoritatea colegilor mei de generație gîndesc la fel.

 

Marian Drăghici: Propun să oprim aici firul acestui interviu – constat nu fără o vagă surprindere că sunteți de fapt un anticonfesiv – pentru a-l relua în numărul viitor, cu întrebări aplicate la Scurtă istorie dar şi la proaspătul volum Plecând de la cărți. Jurnal indirect III – şi fireşte, la romanele dumneavoastră, între care Educație târzie, citit acum câteva nopți (647 de pagini!), m-a prins. Ca şi jurnalistica, peste care n-aş vrea să trecem deloc cu una, cu două. La urmă, dacă e adevărat că scrieți poezie, am să vă rog să ne încredințați câteva poeme.

Mihai Zamfir: Dragă domnule Drăghici, eu nu sunt poet. E adevărat că am scris versuri încă din tinerețe, că am compus şi cîteva piese de teatru, dar fără a mă ridica la rangul de poet sau la cel de dramaturg. Execut doar exerciții pentru ca, atunci cînd apreciez literatura altora, s-o pot face în cunoştință de cauză. Sunt, cel mult, romancier.

Dacă ar fi să-mi recunosc vreo chemare în aria poetică, ea se află în domeniul traducerii de poezie, îndeletnicire pe care o practic de decenii. Uneori rezultatele mi se par rezonabile, alteori nu; s-a întîmplat doar rareori ca variantele mele româneşti (nepublicate!) din Shakespeare, Yeats, Baudelaire, Apollinaire, Heine, Rilke, Camoes sau Pessoa să mă mulțumească realmente. Dar de cîteva ori tot s-a întîmplat.

 

Marian Drăghici: Vă invităm cu traduceri atunci. Şi vă mulțumesc. 

(va urma)