SCRIITORI ROMÂNI ÎN EXIL VINTILĂ HORIA FAȚĂ CU "PREMIUL GONCOURT"

 

În destinul literar şi biografic al lui Vintilă Horia (1915–1992), care înainte de a se stabili în Spania a trăit în Italia, în Argentina şi în Franța, romanul Dieu est né en exil, scris direct în limba franceză şi publicat de Editura Arthème Fayard la Paris în 1960 (după ce mai întîi a fost refuzat de Editurile Plon şi Seuil), a jucat un rol decisiv. Strict literar vorbind, avem de a face cu primul volet al unei trilogii a exilului, pe care prozatorul a completat-o un an mai tîrziu cu Le Chevalier de la résignation (Ed. Fayard, Paris, 1961 ; traducere în limba română de Ileana Cantuniari, postfață de Monica Nedelcu, Craiova, 1991) şi a încheiat-o în 1983, cînd a apărut la Editura Dyrsa din Madrid Perseguid a Boecio (în limba română: Salvarea de ostrogoți, traducere de Ileana Cantuniari, Craiova, 1993). Deşi toate aceste trei romane sînt concepute în acelaşi spirit, Dieu est né en exil rămîne cartea în care prozatorului i-a reuşit pe deplin rețeta pretențioasă a romanului poliistoric, ilustrat înaintea lui de Hermann Broch în Der Tod des Virgil (1945) sau de Marguerite Yourcenar în Mémoires d’Hadrien (1951). Prin roman poliistoric înțelegîndu-se acea formă de poveste subtil imbricată, „în care se produce suprapunerea interogației istorice şi a interogației existențiale, într-o încercare de a analiza conflicte şi mistere veşnic actuale ale ființei omeneşti“, după cum ne explică Monica Nedelcu în studiul care a însoțit în 1990 (pe copertă, 1991) prima versiune românească a cărții, cea realizată în 1978 pentru Editura Carpații din Madrid de către Al. Castaing (fratele prozatorului), cu ajutorul autorului care a revăzut-o, şi care de data aceasta a fost republicată (în condiții extrem de modeste) la o editură din Craiova. Sau mai simplu, dar cu vorbele lui Vintilă Horia despre trilogia exilului şi despre romanul poliistoric, într-o scrisoare adresată după decembrie 1989 lui Mihai Cantuniari: „Aş vrea să fie primele mele cărți pe româneşte, pentru că toate trei zugrăvesc într-un fel istoria Românilor, de la Ovidiu încoace [...] dintr-o perspectivă de istorie-actualitate pe care nimeni nu a utilizat-o pînă acum la noi.“

În acelaşi timp însă, Dieu est né en exil este romanul care marchează într-un cu totul alt înțeles decît cel exclusiv literar existența lui Vintilă Horia. Pentru că de el este legat evenimentul special al „Premiului Goncourt“, acordat în noiembrie 1960 de un juriu din care au făcut parte Hervé Bazin, Roland Dorgelès, Gérard Bauer, Philippe Hériat, André Billy, Jean Giono, Pierre Mac Orlan, Raymond Queneau şi Armand Salacrou (ultimii patru cu voturi fie pentru Henri Thomas, angajat în competiție cu romanul John Perkins, fie pentru Albert Simonin, cu Du mouron pour les petits oiseaux), şi la care prozatorul a fost constrîns să renunțe ca urmare a unui scandal politic conceput în laboratoarele secrete ale Securității, din inițiativa regimului comunist de la Bucureşti, şi transferat de aici la Paris, în atelierele de propagandă ale Partidului Comunist Francez. Aşadar, un scandal programat la Bucureşti, dar instrumentat la fața locului de Legația R.P.R. din Franța şi de profesorul Mihai Ralea (fost ministru al Artelor în guvernul Petru Groza, fost ministru al României la Washington, vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale), un util tovarăş de drum trimis la Paris cu misiunea de a se ocupa de această chestiune. Că planul ca atare s-a desfăşurat în această regie, cu aceşti actori, pe acest traseu, s-a putut dovedi pe deplin după 1989, prin identificarea unor note secrete ale Securității. În volumul intitulat Întoarcerea lui Vintilă Horia (Bucureşti, 2002), Marilena Rotaru a reprodus o astfel de notă, redactată la 20 decembrie 1961, şi la fel a procedat Mihai Pelin în Cartea albă a Securității (Bucureşti, 1996) cu un raport de sinteză din septembrie 1989. Potrivit notei din 1961, „animat de interese meschine materialiste şi cuprins de o ură puternică față de regimul democrat-popular din țara noastră, trădătorul de patrie CAFTANGIOGLU VINTILĂ HORIA a pregătit un roman cu caracter defăimător al R.P.R., intitulat «Dumnezeu se află în exil» (sic). / Sprijinit de cercurile literare reacționare din Franța, trădătorul CAFTANGIOGLU a participat cu acest roman la concursul pentru premiul «Goncourt» pe anul 1960, ce s-a ținut la Paris, juriul hotărînd să-i acorde premiul. / În urma acestui fapt, organele noastre au strîns materiale documentare demascatoare, privind activitatea fascistă a trădătorului de patrie CAFTANGIOGLU, […] pe care le-a pus (sic) la dispoziția presei franceze prin Ministerul Afacerilor Externe al R.P.R.“ Iar potrivit recapitulării din 1989, „în 1960, [Vintilă Horia] a publicat în Franța romanul Dumnezeu s-a născut în exil, distins cu premiul Goncourt. La intervenția autorităților române, care au făcut cunoscută activitatea legionară a lui Vintilă Horia, distincția nu i-a mai fost acordată“. În realitate, Vintilă Horia n-a fost legionar şi nici Academia Goncourt n-a revenit asupra deciziei pe care a luat-o la 21 noiembrie 1960, autorul fiind cel care la 2 decembrie s-a adresat printr-o scrisoare juriului, pentru a-l înştiința că a renunțat la premiu. Însă mai important rămîne faptul că de această renunțare se leagă începutul ascensiunii spirituale în care prozatorul se va angaja din ce în ce mai conştient de metamorfoza prin care i-a fost hărăzit să treacă. Prin urmare, de la opera personală, la biografie, şi de la propria biografie din nou la operă, dar cu un alt înțeles.

Şi totuşi, pînă la declanşarea campaniei din Franța, în R.P.R. s-a mai consumat un episod semnificativ. La 10 august 1960, în Glasul patriei, o revistă editată din decembrie 1955 la Berlin (Pankow), în sectorul Republicii Democrate Germane, de un „Comitet Romîn (sic) pentru repatriere“, după modelul publicației sovietice Golos rodinî (din 1960: Za vozvraşceniie na rodinu) şi avîndu-l ca responsabil redacțional pe unul dintre gazetarii selecționați direct din închisoare, George Ivaşcu, iar ca principali (dacă nu chiar unici) destinatari, pe românii aflați în exil, „G. Mărgărit“ a publicat un articol intitulat „De la Ovidiu… la V. Caftangioglu — milionarul… şi la Virgil Untaru — cronicarul…“. De fapt nu un articol, ci un denunț în care accentele cădeau exact ca în notele secrete ale Securității. Un fel de salvă de avertisment, probabil. Urma să se rețină de aici că Vintilă Horia se numeşte în realitate Caftangioglu, că pe timpul cînd trăia în România, acesta a colaborat la două dintre revistele interbelice ale dreptei extremiste, Porunca Vremii şi Sfarmă Piatră, şi că în romanul Dumnezeu s-a născut în exil prozatorul n-ar face altceva decît să fabuleaze „delirant combinîndu-i pe Nietzsche şi Căpitanul […] în stil legionar“.

 

Un precedent pilduitor pentru ceea ce s-a întîmplat cu Vintilă Horia în 1960 îl reprezintă scandalul declanşat în 1949 în S.U.A., după ce „Fundația Bollingen“ i-a acordat lui Ezra Pound un premiu pentru volumul The Pisan Cantos, scris în Italia în perioada detenției şi publicat în 1948 la New York. Din juriul care s-a pronunțat în favoarea lui Pound au făcut parte, între alții, T.S. Eliot, Katherine Ann Porter, Allen Tate, Robert Penn Warren, Conrad Aiken şi W.H. Auden, iar prin importanța pe care a căpătat-o, dezbaterea provocată de alegerea la care s-a oprit acest juriu a fost considerată „the politico-literary cause célèbre of the generation“. Cei care au pro-testat împotriva acestei decizii au readus în discuție activitatea propagandistică pe care poetul a desfăşurat-o în Italia lui Mussolini, de unde, prin intermediul radiodifuziunii romane, a transmis numeroase articole antiamericane, antisemite şi profasciste, obsedat de ideea că o conspirație internațională a bancherilor evrei spoliază şi duce de rîpă omenirea. Articolele radiodifuzate în plin război, chiar de către autorul lor, din octombrie 1941 pînă în iulie 1943, şi monitorizate în S.U.A. (peste 100 de astfel de „mesaje“) au fost editate în 1978 şi analizate cu ajutorul unor tabele statistice sau tematice de Leonard W. Doob în volumul intitulat „Ezra Pound speaking“: Radio Speeches of World War II. Iar condițiile de detenție în Italia şi procesul desfăşurat la Washington (cu 19 capete de acuzare) au fost descrise de avocatul lui Pound, Julien Cornell, într-o carte publicată în 1966, sub titlul The Trial of Ezra Pound.

Arestat de partizanii antifascişti în mai 1945, după ce trupele americane au debarcat în Italia, ținut captiv de forțele de ocupație timp de cîteva săptămîni în curtea unei închisori militare din Pisa şi expus Soarelui arzător din timpul zilei şi reflectoa-relor orbitoare din timpul nopții într-una din coliviile de doi metri pătrați destinate condamnaților la moarte, Ezra Pound a fost acuzat de înaltă trădare în America, dar a evitat execuția, fiind declarat bolnav mintal de către o comisie de patru me-dici psihiatri, la sfîrşitul anului 1945. Internat într-o clinică a spitalului Sf. Elisabeta din Washington, rezervată delincvenților afectați de maladii psihice, el a fost pus în libertate în 1958, la vîrsta de 72 de ani, ca urmare a intervenției cîtorva scriitori marcanți (între care Robert Frost, Ernest Hemingway, Carl Sandburg, W.H. Auden şi T.S. Eliot), care s-au mobilizat în favoarea lui. Iar la sfîrşitul anilor ’60, cînd a fost vizitat la Veneția de Pier Paolo Pasolini şi de Allen Ginsberg, Pound i-a mărturisit acestuia din urmă: „Eroarea mea cea mai mare a fost această stupidă prejudecată mic-burgheză, antisemitismul.“ În Franța, ceva asemănător s-a întîmplat cu Emil Cioran, care vizitat de Alexandru Mirodan la Clinica de geriatrie Broca din Paris, unde eseistul a rămas internat din aprilie 1993, pînă în iunie 1995, a ținut să-i spună acestuia că n-a fost antisemit.  

După ce juriul care i-a acordat lui Pound premiul „Fundației Bollingen“ şi-a făcut cunoscută opțiunea, în discuțiile purtate în gazetele din S.U.A. (dar şi din străinătate) s-a conturat şi argumentul potrivit căruia biografia şi opera unui scriitor sînt două realități distincte, la care ar trebui să ne raportăm cu criterii de judecată şi cu unități de măsură diferite. La acest mod de a înțelege lucrurile s-a referit de exemplu un articol de fond din New York Herald Tribune şi la fel au procedat George Orwell, într-o intervenție publicată în Partisan Review, sau chiar Thomas Mann, într-un articol referitor la relația dintre scriitor şi societate.

Tot atît de instructivă pentru distincția om/operă a fost şi soarta pe care au avut-o cîteva din poemele lui Ezra Pound în S.U.A., chiar în perioada în care s-a desfăşurat procesul de înaltă trădare intentat împotriva lui. În 1945, editorul Bennett Cerf a pregătit pentru Random House o nouă ediție a unei antologii de poezie anglo-americană, alcătuită de Conrad Aiken (An Anthology of Famous English and American Poetry). În ciuda insistențelor lui Aiken, editorul a refuzat să publice aici cele douăsprezece poeme selectate de el, cu argumentul că autorul lor este un fascist şi un trădător. Totuşi în 1946, după apariția antologiei şi după ce editorul a primit din partea cititorilor numeroase scrisori (142, de contestare a excluderii poemelor lui Pound, 140, de aprobare), Bennett Cerf s-a răzgîndit. A fost vorba de o eroare („an error in judgment“), a declarat el într-un articol publicat în Saturday Review of Literature (16 martie 1946), o eroare care va fi îndreptată cît mai repede posibil, dar că „this does not mean that my abhorrence for Ezra Pound the man has abated one iota“. Argumentul decisiv în favoarea editării fiind următorul: „If Pound is thrown out of a Modern Library anthology, have not other readers the right to demand the elimination of Nietzsche, or Marx’s «Capital», or Hamsun’s «Growth of the Soil»?“

 

În 1960, „Premiul Goncourt“ a însemnat pentru Vintilă Horia un nesperat succes financiar („Vente garantie de cent mille exemplaires au moins, traduction dans toutes les langues de la Terre, droits d’adaptation au théâtre et au cinéma, vingt-cinq millions d’ancien francs, bon poids, garantis pour l’année“, potrivit reportajului publicat de revista Paris Match, în ziua în care juriul şi-a făcut cunoscută decizia), dar şi dezgroparea trecutului său de gazetar de dreapta. Adversarii săi din R.P.R. (după ce au eşuat în încercarea de a-l atrage de partea lor pe scriitor, prin Legația română de la Paris) au pus la îndemîna ziariştilor de la cotidianul Partidului Comunist Francez, L’Humanité, cîteva din articolele de atitudine profascistă sau pronazistă publicate de acesta în Sfarmă Piatră şi în Porunca vremii, iar la 29 noiembrie 1960, L’Humanité publica facsimilele unora dintre aceste articole („Pe rugul unei vieți. Charles Maurras“, „Italia fascistă“, „Începutul Germaniei Mari“, „Lunetele d-lui Churchill“), însoțite de un amplu rechizitoriu semnat de un proeminent membru al partidului, scriitorul André Wurmser, şi intitulat „Pro-Hitlérien antisémite, tel est le lauréat du Goncourt 1960“.

După ce a inventariat cîteva din opiniile negative formulate în legătură cu romanul lui Vintilă Horia („«Un livre qui manque d’originalité, de chaleur et de style», écrivait Kleber Haedens dans Paris-Prese. Un livre qui sue «l’artifice d’une originalité que nous tenons pour franchement suspecte» écrivait Alain Bosquet dans Combat. «Ce qui manque, hélas, c’est le goût… Est-ce Ovide qui cite des mots latins dans un texte français ?» demandait dans France-Observateur, André Dalmas qui regrettait «surtout de ne pas découvrir dans ce livre celui qui l’écrivit»“), ca ilustrare în sprijinul propriului verdict („un roman ennuyeux, ridicule et saint-sulpiçard qui convertit rétrospectivement au christianisme un poète latin, avant même que Jésus-Christ n’ait, selon les croyances chrétiennes, atteint sa majorité“), şi după ce a reprodus şi comentat cîteva citate din articolele publicate de Vintilă Horia în Sfarmă Piatră şi în Porunca Vremii, considerate a fi gazete ale Gărzii de Fier (cînd, de fapt, în această situație s-au aflat Buna Vestire şi, din 1940, Cuvântul), André Wurmser a conchis, invocînd responsabilitatea (morală, socială) a scriitorilor: „l’écrivain qui mit sa plume au service de l’hitlérisme, des pourvoyeurs de fours crématoires, est un criminel de guerre, où la responsabilité de l’écrivain est une expression dénuée de sens“.

Articolele de acest gen, semnate de Vintilă Horia din 1935 pînă la mijlocul anului 1941 în presa din România, sînt de fapt mult mai numeroase şi ele ar putea fi grupate în cel puțin trei categorii. Mai întîi ar trebui avute în vedere articolele în care naționalismul radical al publicistului s-a exersat asupra cîtorva scriitori români şi, în general, asupra tendințelor literare respinse de grupul de la Gândirea, din care făcea şi el parte, dar care n-aveau cum să-i intereseze pe francezi (Sadoveanu, în articolul intitulat „Răposatul Sadoveanu“, din Sfarmă Piatră, 15 aprilie 1937, sau E. Lovinescu, în calitatea sa reprobabilă, consideră autorul, de susținător al avangardismului şi al invaziei „spiritului semit în literatură“, în „Dominația prin cultură“, din Porunca Vremii, 10 mai 1938). La rînd ar veni articolele ideologice cu țintă politică din Gândirea („Miracolul fascist“, în nr. 8, 1937) sau din Sfarmă Piatră („Revoluție spirituală“, 10 septembrie 1936, „Semnificația unei revoluții“, 2 februarie 1941, „De ce tineretul României a fost şi este antisemit“, 16 aprilie 1941, „Nordul în Mediterană“, 9 iunie 1941). Şi în fine, într-o a treia categorie ar intra articolele primelor luni de război, apăsat proantonesciene, profasciste, pronaziste şi antisemite, din Sfarmă Piatră („Mărturia unui tînăr“, 25 iunie 1941, „Prezența Italiei între cruciați“, 28 iunie 1941, „Marele european“, 5 iulie 1941 sau „Homo europeus“, 17 decembrie 1941). În acestea din urmă, mai ales, abundă tezele agresive ale discursului antidemocratic şi antisemit al epocii, inspirat, ca şi în cazul lui Ezra Pound, de aşa-zisele Protocoale ale înțelepților Sionului (decadența Occidentului s-ar datora „curentelor semite“, Asia barbară ar fi încăput pe mîna „abil organizatoare“ a evreilor, Israel ar intenționa „să-şi facă o bogată patrie în România“), dar şi de trauma națională provocată de pierderea Basarabiei, a unei bune părți din Transilvania şi a Cadrilaterului, în doar două luni şi ceva. Mai precis, de la 28 iunie, pînă la 7 septembrie 1940. Şi tot în bilanțul negativ al acestor „articole de război“ va trebui să contabilizăm şi elogiul encomiastic al Führerului nazist Adolf Hitler, „primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European“ şi pe care gazetarul n-a ezitat să-l compare la un moment dat cu Napoleon.

Pornind de la aceste articole, în procesul care i s-a intentat după 1945 în România, acuzarea a invocat împotriva lui Vintilă Horia „crima de dezastrul țării, prin săvârşire de crime de război constând în faptul de a se fi pus în slujba hitlerismului şi fascismului“, aşa încît în februarie 1946, un „Tribunal al Poporului“ l-a condamnat la închisoare pe viață. Iar la 1 decembrie 1960, organul de presă al Partidului Muncitoresc Român, Scînteia, a reluat acuzațiile din 1946, completate cu altele, aduse la zi, într-un articol intitulat „Premiul Goncourt — unui fascist notoriu“:

 

Decernarea premiului literar Goncourt pe anul 1960 a provocat o furtună de proteste în coloanele presei franceze. Ziarele consideră drept scandaloasă atribuirea acestui premiu transfugului Vintilă Horia, pe adevăratul său nume Caftangioglu, legionar cu o îndelungată activitate criminală în slujba fascismului şi reacțiunii. [...]

Prin nenumărate articole Vintilă Horia a răspîndit otrava rasismului şi şovinismului, a îndemnat la alinierea Romîniei (sic) la Axă şi intrarea în război alături de Germania hitleristă, a susținut dictatura militaro-fascistă. [...]

În timpul războiului, ca ataşat de presă la ambasada romînă (sic) din Roma, iar apoi consul la Viena, Vintilă Horia a sprijinit activ războiul ticălos anti-sovietic, înrobirea şi jefuirea Romîniei de către cel de-al treilea Reich. În toiul acestei activități criminale, el a fost surprins la Viena de întoarcerea armelor de către Romînia împotriva hitlerismului. După eliberarea Romîniei, el n-a mai îndrăznit să calce pe pămîntul țării. Pentru activitatea sa fascistă, de trădător de patrie, în februarie 1946 Tribunalul poporului din Romînia l-a condamnat pe criminalul de război Vintilă Horia Caftangioglu la închisoare pe viață.

Fascistul Vintilă Horia şi-a găsit refugiul în Argentina şi apoi în Spania unde, după cum scrie „Paris Presse L’Intransigeant“, „a obținut fără greutate plasament la emisiunile în limba română ale radioului franchist“.

Continuîndu-şi aşa-zisa activitate literară pe aceeaşi linie din trecut, transfugul a găsit o nouă temă pentru valorificarea „talentelor sale“ — calomnierea murdară a Republicii Populare Romîne.

 

(apud Georgeta Orian, în Vintilă Horia — un scriitor contra timpului său, Cluj, 2008)

 

Acuzațiilor formulate mai ales de André Wurmser (la care cel puțin într-o primă fază s-a asociat şi Constantin Virgil Gheorghiu), Vintilă Horia le-a opus o declarație radiodifuzată de France I „Inter-Actualités“ şi reprodusă la 1 decembrie 1960 în ziarul Le Monde:

 

1) On cite dans l’Humanité du 29 novembre l’hebdomadaire Sfarma Piatra (sic) comme étant un journal de la Garde de Fer. Cet hebdomadaire étant financièrement et moralement appuyé par Nicolas Titulesco, son apparition en 1935 correspond au désir de cet homme d’Etat d’éloigner la jeune Roumanie des influences de la Garde deFer. J’y collaborais justement parce que je n’appartenais pas à la Garde de Fer. J’etais un intellectuel de droite mais je n’acceptais pas les violences, ni de langage ni de fait.

2) J’ai écrit — j’avais vingt ans — certains articles cités par M. André Wurmser, mais je me permettrai de rectifier son optique. J’ai été rédacteur au journal Porunca Wremii (sic), journal qui n’a pas appartenu non plus à la Garde de Fer, et je l’ai quitté au moment où je me suis aperçu que la rédaction modifiait les textes que je lui communiquais. C’était en 1938, l’année même de mon entrée dans ce journal.

3) Fidèle à mon attitude anti-Garde-de-Fer, j’ai été limogé de mes fonctions officielles de diplomate en 1940 et envoyé en camp de concentration par les nazis en 1944.

4) Je n’ai jamais fait de politique proprement dit. Je n’ai pas appartenu à la Garde de Fer.

5) Mon roman, qui raconte l’exil d’Ovid, n’a rien à voir avec toutes ces affabulatins politiques.

 

Şi cu altă ocazie, dar tot în apărarea sa, romancierul a repetat afirmația că în 1938 şi-a încetat colaborarea la Porunca Vremii în momentul în care a constatat că articolele îi „erau de fiecare dată modificate“. De aceea, continuă pledoaria sa, ele „nu numai că nu reprezintă icoana scriitorului ce sunt după 20 de ani, dar nu redau nici icoana exactă a tânărului scriitor ce eram la acea epocă. Nu reneg inflența ce au avut asupra mea în tinerețe, scrierile lui Charles Maurras. Dacă fac mea culpa pentru fraze sau epitete nenorocite, nu cred că pot renega în trecutul meu tot ce se confundă cu cauza dreaptă a poporului meu“ (răspuns reprodus în B.I.R.E., nr. 321, 16 decembrie 1960).

Obiceiul modificării unor texte în redacție, fără consultarea autorului lor, a fost acuzat şi de Mircea Eliade în legătură cu interviul său intitulat „De ce cred în biruința Mişcării Legionare“, publicat la 17 decembrie 1937 de Mihail Polihroniade în Buna Vestire. Iar mai aproape de noi, Matei Călinescu şi-a amintit că la Gazeta literară, unde a lucrat un timp, la fel a tratat Paul Georgescu anumite articole trimise de Tudor Vianu revistei. Cu o deosebire de formă totuşi, nu de fond. De data aceasta modificările s-au făcut prin recurs la repertoriul curent al lozincilor marxist-leniniste, nu legionare, fasciste sau naziste. „În 1957–1958 (scrie Matei Călinescu), eram corector la Gazeta literară şi am putut vedea cu ochii mei cum redactorul-şef al revistei, Paul Georgescu, introducea în şpalturi, în tipografie, clişeele politice şi lozincile zilei în articolele săptămînale ale lui Tudor Vianu. Odată, furios, după ce citise în tipografie un articol [...] despre umanism în Renaştere [...], Paul Georgescu a exclamat: «Porcul ăsta burghez n-a auzit de „umanismul socialist“. Se vede că nu-i place cuvîntul „socialism“. O să i-l băgăm noi pe gît şi să vedem ce face». După care a introdus în articol [...] cinci sau şase expresii rituale ale limbii de lemn conținînd cuvîntul cu pricina“ (Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog, Bucureşti, 1994).

Ca şi în cazul lui Ezra Pound, şi de data aceasta în discuțiile declanşate în Franța (în rîndul francezilor, dar şi al românilor din exil) a fost invocat aspectul biografic al întregului dosar, cu argumentul că avem de a face cu păcate grave, care nu se prescriu (rugat de Theodor Cazaban să intervină în favoarea lui Vintilă Horia, Eugen Ionescu ar fi refuzat: „Dacă ar fi fost legionar, poate că aş fi intervenit. Dar a fost cuzist“). În acelaşi timp s-a făcut auzită şi vocea apărătorilor autonomiei esteticului, adică a celor care au pretins ca literatura unui scriitor să nu fie judecată conform normelor de conduită obligatorie în viață. Într-un articol din Le Monde („Le diable en exil“, 4–5 decembrie 1960), Robert Escarpit a fost cel care, după ce Vintilă Horia a declarat că renunță la Premiul Goncourt, s-a pronunțat în favoarea operei scriitorului, argumentînd în acest sens:

 

Je suis fâché que Vintila Horia ait renoncé au prix Goncourt. Ou le livre est remarquable, ou il ne l’est pas. Même sous le couperet, même la corde au cou, le criminel a droit à sa gloire littéraire. […] Qu’on n’oublie pas, c’est la moindre des choses. Qu’on s’abstienne de distribuer rubans ou médailles à ceux qui s’en sont montrés indignes, c’est chose necessaire pour l’honneur des autres.

Mais un livre est un livre. S’il apporte réellement quelque chose, qu’on respecte ce qu’il apporte, même si le porteur ne le mérite pas.

Les Goncourt se sont trompés sur l’homme. S’ils ne se sont pas trompés sur l’œuvre, qu’ils aient le courage de leur opinion.

 

Cu trimitere directă spre distincția pe care ar trebui s-o facem între viață şi operă, un desenator ingenios a fixat printr-o caricatură publicată la 7 decembrie 1960 în săptămînalul parizian Carrefour situația în care s-a aflat autorul romanului Dumnezeu s-a născut în exil, față cu „Premiul Goncourt“. Iar la rîndul ei, această caricatură a fost reprodusă în La Nation Roumaine, pentru a ilustra în numărul din decembrie 1960 un amplu articol intitulat „Les Goncourt proposent… les communistes disposent“, asumat de întreaga redacție. În caricatură, un personaj (scriitorul), încărcat cu un imens teanc de hîrtii pe care abia le poate duce în brațe, şi cu alte cîteva foi ieşind din buzunarul de jos al unui sacou, se prezintă în fața unui al doilea personaj (editorul), instalat la un birou şi pregătit să ia în primire ceea ce pare a fi manuscrisul unei opere monumentale. Legenda caricaturii ? „Non. Ça c’est mon curriculum vitae. Le manuscrit est dans ma poche.“

Tot în cadrul dezbaterilor din Franța s-au înregistrat şi intervenții care au reclamat contextualizarea mai largă a chestiunii şi punerea ei în comparație cu atitudinea unor intelectuali de stînga, în aceeaşi perioadă în care Vintilă Horia şi-a scris articolele de dreapta:

Il ne vint à l’idée de personne de demander à M. Wurmser : […] Ce qu’il pensait en 1939 lorsque Staline et Hitler se partageaient la Pologne et que M. Thorez rejoignait le camp anti-allié. […] Il n’est pas question pour nous d’aprouver l’éloge que, très jeune, Vintila Horia fit de Hitler, pas plus que nous approuvons celui que, plu mûr, M. André Wurmser fit de Staline. Mais nous disons que le fait de séparer ces écrits de leur contexte hisorique, géographique et psychologique est déjà une imposture.

 

(François Boutin, „Terreur dans les lettres“, în La France catholique, 18 decembrie 1960).

 

De adăugat (în spiritul acestui ultim tip de exigență) ar mai fi şi faptul că, la rîndul lor, atît cei care au contextualizat ieri, cît şi cei care s-ar apuca să contextualizeze astăzi n-au cum evita capcana subiectivității sau logica strîmbă a partizanatului, oricît ar fi ei de convinşi că ilustrează inocența. Într-un fel se referă la evenimente contemporanii lor (mai ales atunci cînd acestea îi implică şi pe ei), în alt fel (şi nu de puține ori, într-un cu totul alt fel) contextualizează cei pentru care evenimentele au devenit istorie.

 

Dintre toate publicațiile periodice ale exilului care s-au referit la scandalul provocat de premiul acordat lui Vintilă Horia (La Nation Roumaine, Semne, România, Vatra, Caete de Dor, America, România Muncitoare), buletinul parizian de informații generale B.I.R.E. a fost cel care şi de data aceasta şi-a ținut cititorii la curent cu desfăşurarea evenimentelor, urmărite pas cu pas, în stil reportericesc, şi comunicate pe înțelesul tuturor. „De necrezut, dar totuşi adevărat“ (în legătură cu denunțul lui Constantin Virgil Gheorghiu, din cotidianul Paris–Presse l’Intransigeant, unde semnatarul afirma la 24 noiembrie 1960 că „en Espagne où la colonie roumaine est solidement noyautée par les survivants de la Garde de Fer […] l’ancien diplomate trouva sans difficultés une situation dans les émissions roumaines de la radio franquiste“), „După renunțarea lui Vintilă Horia, Academia Goncourt hotăreşte să nu acorde altei persoane premiul pe 1960“, „Declarațiile autorului lucrării «Dieu est né en exil» şi a (sic) conducătorilor Academiei Goncourt“, „Atacurile presei comuniste din Franța şi ale slugoilor regimului criminal din țară“, „Vintilă Horia într’o scrisoare adresată directorului nostru declară categoric : «N’am fost niciodată antisemit» «Nici militant nazist»“. Şi în limba franceză, în numărul 322, din 1 ianuarie 1961, „Raléa levait très haut le bras...“, cu fotografii, cu trimiteri bibliogafice şi cu reproducerea unor informații publicate la 13 decembrie 1960 în Paris–Presse l’Intransigeant (după ce încă din 1957, fostul director al Şcolii române de la Fontenay-aux-Roses, profesorul Constantin Marinescu, stabilit în Franța şi instalat în exil ca preşedinte al Fundației Regale Universitare Carol I, din mai 1956, pînă în aprilie 1958, scrisese în Le Monde despre trecutul „pro-hitlérien“ al celui pe care comuniştii îl vor trimite la Paris pentru a coordona atacul îndreptat împotriva lui Vintilă Horia) : „Ancien membre du parti paysan de Maniu, Michel Ralea trahit ses amis socialistes (sic) en 1938, pour devenir ministre du Travail du gouvernement dictatorial d’inspiration fasciste établi par le roi Carol. C’est à ce titre qu’il liquida les syndicats. Parti consulter en Allemagne le docteur Ley, chef du Front du Travail, il fonda à son retour le mouvement «Munca Si Voie Buna» (sic), équivalent roumain de l’organisation nazie «La force par la joie», à la tête duquel il défila à Bucarest en saluant l’hitlérisme. [...] Décoré par Hitler, Michel Ralea participa en juillet 1943 (sic) à la fondation du parti unique et à la dénonciation de l’alliance anglo-franco-roumaine. Après l’entrée en guerre de la Roumanie contre l’U.R.S.S., il proposa au «Conducator» (führer, en roumain) Antonesco de créer un parti national-socialiste. C’est seulement après Stalingrad que, flairant le vent, il se mit à la disposition des communistes et réussit à se faire placer quelques jours dans une résidence surveillée analogue à celle que connut Vintila Horia. / Il existe à la Bibliothèque nationale (folio M 1397), une déclaration autographe de Michel Ralea souhaitant à la revue nazie Freude und Arbeit «une longue vie pleine de tous les succès qu’elle mérite».“ Mai mult, la 16 decembrie 1960, directorul acestei publicații, René Théo, l-a citat pe Robert Escarpit, cu articolul său din Le Monde, şi a dezvoltat pe larg teza perspectivei diferite pe care ar trebui să se întemeieze evaluarea operei şi judecata vieții oricărui scriitor, dovedind că şi-a însuşit-o în întregime :

 

Noi nu putem fi bănuiți că simpatia noastră merge pentru extrema dreaptă. Am atacat, dela început în coloanele noastre organizația criminală care este şi rămâne Garda de fier, aşa cum am atacat cu aceiaşi violență comunismul asasin internațional. [...]

Articolele lui Vintilă Horia, odioase, rămân perle de antidemocratism. Această orientare publicistică a lui Vintilă Horia dovedeşte în ce derută se găsea tineretul român în preajma celui de al doilea război mondial. Numai trecerea sa prin redacția cea mai sinistră din România de altădată — „Porunca vremii“ — care nu diferă cu nimic de aceia a „Scântei-ei“ de azi din Repere, — chiar numai pentru două luni, nu-i face cinste şi onoare. [...]

Revenim acum la romanul lui Vintilă Horia „Dieu est né en exil“. Premiul Goncourt a fost acordat acestui roman, care face cinste şi onoare literelor româneşti. „Chiar sub cuțitul ghilotinei sau cu ştreangul de gât, criminalul are dreptul la gloria literară“, scrie în această privință marele cotidian francez „Le Monde“. Academia Goncourt nu a premiat pe Vintilă Horia, ci opera lui. Această operă a fost găsită de o reală valoare pentru a i se decerna această importantă distincție literară. Academia Goncourt a premiat în trecut cele mai diverse lucrări de o însemnată importanță literară, ai căror autori din punct de vedere al trecutului lor politic aveau, dacă nu mai mari păcate ca acelea ale lui V. Horia, cel puțin egale cu ale lui. Cităm doar pe Léon Daudet, un înfocat antisemit ; Elsa Triolet, notorie comunistă, Roger Vaillant şi Simone de Beauvoir, simpatizanți ai Moscovei.

(René Théo, „Însemnări. Cazul Vintilă Horia“, în B.I.R.E., nr. 321, 16 decembrie 1960)

Apărarea la care a recurs Vintilă Horia s-a întemeiat şi ea pe distincția om/operă, ca în scrisoarea adresată în ianuarie 1961 aceleiaşi reviste B.I.R.E. sau ca în prefața redactată în octombrie 1961, pentru o proiectată traducere catalană a romanului Dumnezeu s-a născut în exil:

 

Numai prin mijlocirea cărților se poate judeca bine un scriitor şi nu pe baza cîtorva articole. Altfel am fi obligați să-l judecăm pe Wagner după considerațiunile lui politico-sociale şi pe Churchill după pictura lui. Dacă un om cu o minte la fel de limitată ca [mintea] acelui fals purist care m-a atacat, vînturînd fragmente de articole, ar considera opera lui Hitler pe baza lenjeriei lui, pe a lui Stalin pe baza conferințelor lui de filologie, un om din anul 2000 de exemplu, ar avea o viziune complet falsă despre secolul XX şi toate dezastrele noastre i s-ar părea absurde şi de neînțeles.

 

(apud Cotidianul, Supliment cultural L.A.&I., nr. 17, 4 mai 1992)

 

Fără să fie examinat în toate datele şi detaliile lui, după 1989, dosarul gazetăriei angajate pe care Vintilă Horia a practicat-o din 1935 pînă la mijlocul anului 1941 a fost redeschis şi în România. Constantin Petculescu şi Alexandru Florian au republicat două articole din Sfarmă Piatră în volumul intitulat Ideea care ucide. Dimensiunile ideologiei legionare (Bucureşti, 1994) şi puțin mai tîrziu, în volumul Anii treizeci. Extrema dreaptă romanească (Bucureşti, 1995), Z. Ornea a făcut cîteva comentarii pe marginea altor trei articole din Gândirea şi din Porunca Vremii. Bazați pe documente, apărătorii lui Vintilă Horia au atacat falsul încadrării acestuia printre legionari (Marilena Rotaru) şi au atras atenția asupra faptului că scriitorul e „minimalizat sau pur şi simplu ignorat în propria lui țară“ din motive preponderent politice (Cristian Bădiliță). Iar atunci cînd mai mulți intelectuali (printre care şi Doina Cornea, Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Octavian Paler, Dorin Tudoran, Dan Hăulică, Doina Jela, Ileana Cantuniari, Mihai Cantuniari, Theodor Cazaban, Mircea Carp, Ana Blandiana sau Cristian Bădiliță) au cerut, printr-un memoriu adresat în 2006 preşedintelui României (dar şi altor demnitari sau responsabili ai unor instituții publice româneşti), anularea sentinței formulate în 1946 împotriva omului, s-a făcut auzită şi părerea celor care, în replică, au susținut că în cazul lui Vintilă Horia am avea de a face cu „unul din cei mai nocivi şi neobrăzați ideologi ai criminalului secol trecut“ (Laszlo Alexandru).

Cu siguranță, discuția nu se va opri aici şi reproşurile vor fi repetate ori de cîte ori va veni vorba despre revizuirea sentinței din 1946. Se va spune şi în cazul lui Vintilă Horia că „cernelurile se amestecă“ (deşi George Steiner, de exemplu, a demonstrat de mai multe ori că lucrul acesta nu e obligatoriu şi că nici măcar în cazul odiosului Céline aşa ceva nu s-a întîmplat) sau că scriitorul nu şi-a recunoscut niciodată vina morală, aşa cum au făcut-o un Cioran sau un Ezra Pound. Că totuşi în 1960 s-a putut înregistra şi în cazul lui Vintilă Horia o distanțare (prin defensivă) față de un trecut din care a socotit că n-a făcut în întregime parte, se poate vedea şi din atitudinea unei publicații prolegionare din exil, care n-a întîrziat să reacționeze la adresa declarațiilor sale: „Spune Vintilă Horia, într’o scrisoare de apărare, publicată în «Le Parisien» (30 Nov.) : «N’am fost niciodată legionar şi am urît întotdeauna violența». Cititorul neavertizat ar putea înțelege, din aceste două afirmații într’o frază, că violența intra în constituția Mişcării. De unde să ştie el că — excluzând pe zavergiii lui Sima — fiecare «violență» a legionarilor n’a fost decât răspunsul, întârziat, la sute de violențe ale «democraților» ce ne guvernau ? Vintilă Horia însă o ştie şi, cu talentul său, îşi putea permite mai multă claritate — distanțându-se astfel de ambiguitatea, voit calomniatoare, a unei prăsile levantine oarecare “ (Notă nesemnată, în Vatra, nr. 81, septembrie–decembrie 1960).

În acelaşi număr al revistei Vatra, Mircea Popescu, unul dintre colaboratorii ei extrem de activi, a susținut (ascuns în spatele unui pseudonim) că importanța „Cazului Vintilă Horia“, „provocat de comunişti“, ar consta în spulberarea iluziilor pe care exilații şi le-au făcut în legătură cu Occidentul : „În orice caz, după vorba biblică, a fost poate bine că scandalul s’a produs, măcar pentru morala, pe care vom şti s’o tragem, şi pentru ochii pe cari ni i-a deschis asupra adevăratei situații a exilatului politic din Europa răsăriteană în acest Occident putred, egoist şi nemeritat de prosper şi fericit. Un scriitor, chiar fascist, chiar antisemit, occidental, putea lua premiul Goncourt ; unul din spatele cortinei de fier, nu : fiindcă noi avem o diminutio substanțială : ne opunem comunismului“ (Dragoş Măgureanu, „Cronica pesimistului. Cazul Vintilă Horia“).

Însă adevărata semnificație a scandalului din 1960 e de căutat la alt nivel. „Ceea ce obținusem cu Premiul Goncourt era pacea (afirmă Vintilă Horia într-o convorbire consemnată în România, după 1989). Ea nu făcea parte însă din destinul meu. Eram un exilat şi acest lucru îl uitasem în acele cîteva zile de falsă bucurie. Îmi dădeam seama, în mijlocul acestei campanii care depăşise orice limită şi orice demnitate, că mă găseam în mare pericol. Premiul literar ar fi putut să mă transforme într-un simplu om de litere fericit şi liniştit, dispus a renunța la adevărata lui vocație pentru a deveni un scriitor oarecare, aliat al indiferenților sau chiar al Adversarului.“

Marcat de această experiență crucială, care i-a angajat atît opera, cît şi biografia, Vintilă Horia va deveni scriitorul care în străinătate va adăuga gândirismului practicat în România o dimensiune nouă, pentru a-l scoate din spațiul ortodoxist al tradiției naționale în care a fost conceput, şi pentru a-l împinge în zona gîndirii tradiționale a unui René Guénon.