POEZIA DE DUPĂ CATASTROFĂ, DE LA INCONŞTIENT POETIC LA CONŞTIINȚA DE SINE

 Dacă mistica pare a indica, din perspectiva lui Pierre Jean Jouve o cale de ieşire din coşmarul istoriei secolului XX, în mod paradoxal în ceea ce priveşte Poezia (cu majusculă, cum alege poetul să scrie) este revendicată independența ei totală față de politică. În conferința intitulată « Apologia poetului », scrisă după terminarea războiului şi tinută la Bruxelles în decembrie 1946, iar apoi la Oxford şi Londra în mai 1947, Jouve afirma în mod clar concepția sa despre menirea poeziei într-o lume în care catastrofa (aşa cum o numise el încă în textul din 1933, «Inconştient, Spiritualitate şi Catastrofă») a sfârşit prin a se materializa ca «opoziție tragică timpurilor noastre»: «Astăzi ne apare dovedit experimental – experimental, prin suferință – că Poezia are dreptul să se reclame de la profunzime şi de la măreție, aceste două caracteristici formând spiritualul, şi că în ordinea frumuseții această poezie trebuie să poată celebra tot ceea ce reprezintă opoziția tragică a timpului său. Ea trebuie să poată atinge toate scopurile gândirii prezentului, toate conflictele pasiunii sale, toate căutările eliberării sale de puterile demoniace. Dar rămânând Poezia, fără să-şi piardă niciodată independența, această independență care este ființa sa (…) Să fim mai precişi: neacceptând vreodată să figureze în fatalitatea modernă care este politica.»
Baudelaire este chemat în ajutor, cu câteva fraze profetice: «…cea mai monstruoasă, mai ridicolă şi mai insuportabilă dintre greşeli este aceea de a vedea scopul poeziei în răspândirea luminilor în popor.»
Pentru ca poezia să-şi poată păstra «puterea de profunzime», în absența căreia ea nu mai este decât «propaganda afectivă», trebuie să privim mereu, spune Jouve, spre originile poeziei contemporane. Astfel, în aceeaşi conferință, el revine la cei patru «monştri sacri» ai poeziei franceze moderne, Nerval, Baudelaire, Rimbaud şi Mallarmé, cărora le atribuie meritul trecerii de la o noțiune a inconştientului abia «întrevăzut», sau perceput ca atare, de romantismul german, de exemplu (sau de Victor Hugo cu al său «promontorium somnii») la ceea ca Jouve numeşte «inconştientul poetic».
«La patru poeți francezi care ne-au precedat – Nerval, Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé – vedem cum apar primele acte ale acestei drame a Erosului care, fiind Poezia, e conştientă de sine şi îndrăzneşte pentru prima oară să se dezvăluie.»
Nerval e considerat ca fiind cel mai aproape de propria sa concepție a inconştientului poetic, deoarece, la el, scrie Jouve, « Inconştientul vorbeşte deja pe un plan involuntar, cu un limbaj falsificat şi răsucit de tulburarea existentă între regiunile sufletului». Reamintim şi ceea ce Jouve avea să scrie, câțiva ani mai târziu, în jurnalul său despre «inconştientul poetic» (fragment citat în întregime în primul nostru articol din această serie, în nr. 7-8/2012): «…trebuia să se poată presupune existența unei zone de imagini pe care o numeam inconştient poetic, zonă generatoare şi loc de inspirație, corespunzând celor două mari scheme fundamentale, erosul şi moartea.»
Alegerea lui Nerval nu este întâmplătoare. Numind aici Poezia «dramă a Erosului», destinul lui Gérard de Nerval devine exemplar pentru concepția lui Jouve despre creația artistică modernă: «Ca şi pentru Kleist, Schumann şi Hölderlin spiritul creator trăieşte sub ghearele morții, evadând şi recăzând, utilizând mii de semne, recompunând în fiecare clipă poziția spiritului în fața enigmei şi împotriva fluxului subteran, traversând o durere incredibilă.»
În jurnalul său «fără dată» inconştientul poetic delimitează şi o zonă “secretă”. Secret, în acelaşi timp personal («Mărturisesc o stare de secret. Trebuie înțeles prin asta că recunosc locul profund al operei realizate, locul unde ea se alimentează şi trăieşte, şi care nu este sub nici o formă un «loc comun») şi impersonal («Ca şi iubirea, Poezia este supusă unei interdicții secrete»). Poezia este văzută aici ca un organism viu care «trăieşte şi se alimentează» într-un «loc profund». Pentru a descoperi şi descrie însă acest «loc», precizează Jouve, «speculația filozofică liniştită» a spiritului asupra lui însuşi a fost abandonată, înlocuită de o «adevărată biopsie» realizată prin experiență. Nici pledoaria lui Edgar Allan Poe în favoarea «lucidității la rece», nici concepțiile lui Baudelaire sau Delacroix despre imaginație nu mai sunt satisfăcătoare. Pe de altă parte, materia însăşi a Poeziei s-a transformat. «Un aflux de substanță s-a produs, au apărut noi tonalități, posibilul a crescut brusc, după Rimbaud şi Lautréamont (…).»
Mi se pare interesant de semnalat că într-o carte elogioasă, fără a fi partizană, despre suprarealism, André Breton et les données fondamentales du surréalisme, apărută tot la începutul anilor 50 (şi al cărei autor, părintele dominican Michel Carrouges, provocase o polemică aprinsă printre membrii grupului suprarealist, în ciuda faptului că Breton apreciase mult cartea), erau exprimate idei asemănătoare cu cele ale lui Jouve. Carrouges constată şi el, o convergență între raspândirea «procedeelor exegetice ale psihanalizei» şi «dezvoltarea constantă în timpurile noastre a conştiinței poetice», citându-l în acest sens pe Breton: « Operele poetice de la sfârşitul secolului trecut care treceau drept fiind cele mai definitiv secrete sau cele mai delirante, pe zi ce trece se clarifica mai mult.» (André Breton, «Position politique du surréalisme», Editions du Sagittaire, 1935).
De asemenea, ca punte virtuală între suprarealism şi Pierre Jean Jouve, cu privire la independența constitutivă a poeziei, poate fi evocat şi importantul articol al lui Jean Bruno, André Breton et la magie quotidienne, apărut în 1954 în numărul spécial «L’art et l’occultisme» al publicației pariziene Revue métapsychique, în care putem găsi următorul citat din volumul interviurilor radiofonice realizate de André Parinaud, Entretiens (1913-1952), în care Breton îi laudă pe Lautréamont, Rimbaud şi Mallarmé pentru a fi fost «primii care au înzestrat spiritul uman cu ceea ce îi lipsea atât de mult, şi anume un adevărat izolant (eu subliniez), grație căruia spiritul, găsindu-se în situația ideală de a se abstrage din toate, începe să se îndrăgostească de viața sa proprie, unde ceea ce se realizează şi ceea ce este dorit nu se mai exclud.»
Reluînd temele din « Inconştient, Spiritualitate şi Catastrofă», Jouve simte necesitatea adaptării anumitor afirmații din acest eseu la noua situație de după război. «Astăzi, când catastrofa a trecut şi când ea continuă în lume, Poezia care a trebuit să primească influxurile nefericirii, Poezia care a fost obligată să lupte şi ea pentru Libertate cu armele în mână, care a trebuit, pentru că «Judecata lui Dumnezeu» a avut loc, să accepte şi să cânte războiul, această Poezie natională se găseşte acum dezgolită şi tremurândă. După ce a asistat la răsturnarea apocaliptică a materiilor şi a valorilor sociale, unde e ea astăzi şi ce vrea?». Răspunsul poetului este, în aparență, cum nu se poate mai clar. Poezia nu trebuie să se mai întoarcă la pozițiile anterioare, care au definit-o, dar au şi claustrat-o câteodată. Poetul de după «catastrofă» (deşi despre aceasta din urmă ştim că, într-un sens mai profund, a supraviețuit şi s-a propagat în întreaga lume) nu poate să păstreze din pozițiile inițiale, exprimate de Jouve în prefața din 1933, decât faptul continuității existenței sale «într-un univers absurd care pierde puterea de a iubi», iar această continuitate a ființei proprii nu poate avea decât semnificația de «conservare vie şi spirituală a iubirii». Dar această conservare poate exista la nivelul «maselor populare», manipulate de mass-media? – întreabă Jouve în aceeaşi conferință. «Nu cred» – răspunde poetul, şi continuă să se întrebe: «Ar trebui poate atunci să se sprijine pe o elită închisă?». Şi răspunsul este iar negativ. Ceea ce urmează pare însă o neaşteptată reabilitare a mulțimilor, «au niveau du grand nombre». Jouve pare să se contrazică scriind : «Revoluționară, puterea aceasta o are poporul; revoluționară, puterea aceasta există în masura în care anunță o schimbare esențială şi o revoluție, în sine: Eros-ul, prin justiție, evoluând în libertate». Independența constitutivă a poeziei față de politică, afirmată ca postulat pare acum amenințată de reactualizarea noțiunii de inconştient poetic. Un comentariu luminos al acestei aparențe contradictii putem citi în monografia consacrată lui Pierre Jean Jouve de cunoscutul poet francez contemporan, Franck Venaille, intitulată L’Homme grave, publicată de editura Jean-Michel Place în 2004, în colecția «Poésie». Spre sfârşitul cărții găsim acest portret concis al poetului, care sintetizează atât latura sa mistică cât şi cea înclinată spre investigația psihanalitică: «Da, Jouve nu face altceva decât să scrie istoria unui lung conflict între două forțe dominatoare: moartea şi sexul. (…) Pentru a ieşi învingător din această luptă, Jouve nu cere mai multă lumină, ci mai multă obscuritate. In acest fel e aproape de mistici. In definitiv, el ar fi putut să facă parte din grupul înaripat al scriitorilor catolici obişnuiți cu strălucirea lustrelor. E imposibil. E imposibil pentru că ei nu vorbesc aceeaşi limbă. Limba lor este aceea a împăcării între forțe extreme. Cea a lui Jouve în schimb accentuează şi mai mult abisul.»
(Va urma)