Exerciții de luciditate
Ovidiu Ivancu
GESTUL DE A CITI ?I VULNERABILITĂȚILE SALE
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2013
Există prejudecata că lectura produce imediat două tipuri de efecte asupra naturii umane: te face mai inteligent şi, în plan etic, mai bun. Se crede, adesea, că dezvoltarea intelectuală este direct proporțională cu numărul de cărți citite, că omul care citeşte (mult) va deveni inevitabil om care gândeşte, care înțelege. Că nu e aşa, ne-o dovedeşte o simplă răsfoire a unui manual de istorie universală. Gandhi, bunăoară, aşa cum o mărturiseşte în propria sa autobiografie, nu punea prea mare preț pe literatură şi pe lectură în general. Pe de altă parte, faptul că Hitler l-a citit pe Nietzsche (aşa cum l-o fi citit, căci, de fapt, aceasta este adevărata problemă!) nu reprezintă nicio consolare pentru victimele Holocaustului organizat de el. Nietzsche a fost revendicat de nazişti cu largul concurs al surorii filozofului, Elizabeth Forster, admiratoarea lui Adolf Hitler.
În spațiul european, ideea că cititul cărților duce automat la îmbunătățirea calității umane a cititorului e, oarecum, tributară iluminismului. De atunci, paradigma lecturii ca fiind opozabilă obscurantismului preiluminist a făcut o notabilă carieră, ea contaminând, nu de puține ori, deopotrivă atât discursul intelectualilor, cât şi, în general, discursul comun. La noi, după decenii de comunism şi diverse mutilări identitare de sorginte proletcultistă, tendința de a asocia, chiar şi etic, verbele a citi şi a fi este atât de puternică şi, într-un anume sens, atât de evidentă, încât pare că nu există motive de a o supune unei interogații critice. Două probleme ridică o astfel de convingere.
Prima dintre ele mi se pare a fi cea mai importantă: în secolul XXI se scrie atât de mult, încât lectura în sine e cu mult mai puțin importantă decât selecția textelor lecturate. A citi nediscriminatoriu e sinonim, în cel mai bun dintre cazuri, cu a nu citi deloc. Căci, în vreme ce a nu citi conduce către ignoranță şi vulnerabilitate, a citi fără o conştiință critică deschide calea către o periculoasă pseudo-cunoaştere. Bunăoară, producția literară a unor prolifici autori de genul Pavel Coruț sau Napoleon Săvescu (doar două nume dintre multele care pot fi amintite aici) e mult mai dăunătoare decât absența lecturii. Căci, asemenea oricărui produs cultural sau de orice altă natură, regula prezumată e că eticheta trebuie să reflecte conținutul. Când o carte ni se vinde drept ceea ce nu este, când, bunăoară, în locul ficțiunii, pe etichetă stă scris istorie, atunci frauda are o importantă doză de perversitate; ea anulează din start orice beneficiu pe care, în abstract, actul lecturii îl poate aduce. Merită insistat asupra amănuntului, pentru că, doar enunțat, el pare paradoxal.
Nu e vorba, aici, de o viziune elitistă şi nici de pledoarii pentru diverse tipuri de cenzură, ci, pur şi simplu, de un denunț al perversiunii. În ce constă ea? Voi recurge la un alt exemplu. Când cititorul, oricare ar fi el, lecturează romanele lui Mihail Drumeş sau Rodicăi Ojog Braşoveanu, el se află în fața următoarei paradigme oneste; intuieşte că se găseşte în preajma unei literaturi de consum şi, de aici încolo, totul e o chestiune de gust şi opțiune personală. Dacă se hotărăşte să citească Mite şi Bălăuca, a lui Eugen Lovinescu, sau Viețile paralele (Florina Ilis), se află în interiorul aceluiaşi tip de onestitate; el ştie că textele, aflate de data aceasta în proximitatea unui alt registru estetic, sunt un mixt de ficțiune şi biografie reală. Nu-i rămâne decât să accepte convenția şi, odată acceptând-o, să-şi aleagă propria cheie de lectură. Ajungem din nou la gust şi la celebrul deja de gustibus non disputandum. Pe când, lecturându-l pe Napoleon Săvescu, te afli dintr-o dată în fața unui alt tip de relație cu textul. Cu precizie matematică şi cu invocarea ritualică a unor nume sacre, domnia-sa încearcă să ne convingă, spre exemplu, că romanii cuceresc doar 14% din teritoriul Daciei; de aici porneşte o demonstrație stranie, cu rezultate atât de bizare, încât nici nu mai merită menționate. Aşadar, dintr-o dată, întregul concept al îmbogățirii prin lectură e anulat fără drept de apel. Mai mult chiar, la contactul cu textul, cititorul se vede supus unei contaminări căreia i se poate, desigur, sustrage tot prin lectură, cu singura condiție de a nu rămâne captiv, încarcerat în limitele unei singure teorii, aparent frumos ambalată.
Actul lecturii în sine, deci, nu e nici mai nobil şi nici mai ignobil decât orice altă activitate umană banală, terestră. El nu oferă niciun fel de garanții de superioritate intelectuală. Contemporaneitatea a impus preeminența unui alt verb, cu mult mai important astăzi: a selecta. Aura lui a citi, aparenta lui înrudire directă cu bogăția spiritului şi manifestarea plenară a inteligenței nu mai rezistă confruntării cu modernitatea noastră.
Apoi, derivată oarecum din prima vulnerabilitate a actului lecturii, se ridică problema momentului în care o carte, fie ea cât de valoroasă, îşi întâlneşte cititorii. Vivian, unul dintre alter ego-urile lui Oscar Wilde, în eseul The Decay of Lying, vorbeşte despre tinerii care, urmând modelul lui Werther (Goethe), se sinucid asemenea acestuia. Este, aici, un exemplu de întâlnire contextuală între cititor şi text. Cu excepția primei cărți citite, toate celelalte sunt lecturate, inevitabil, în relație directă cu lecturile anterioare. Însă, citite într-o succesiune diferită, cărțile au mereu un alt mesaj de transmis. Este una să-l citeşti pe Kafka ştiind că el e asumat de existențialişti şi cu totul altceva să lecturezi Procesul nu în cheia oferită de teoria literaturii sau istoria literară, ci ca trăitor într-un regim totalitar, spre exemplu. La fel se întâmplă cu Orwell şi al său 1984. Există, prin urmare, cărți care spun ceva într-un anume context pentru ca, nu de puține ori, într-un alt context, ele să transmită un mesaj radical diferit. Avem, aici, exemplul tipic al romanului lui Joseph Conrad, Heart of Darkness. Privit vreme îndelungată drept un roman care trezeşte conştiința coloniştilor europeni, el e considerat astăzi, de către Chinua Achebe, un text rasist (nici mai mult nici mai puțin!).
Avem de gestionat, deci, o dublă relație. Capacitatea textului de se comporta ca operă deschisă (în terminologia şi argumentația lui Umberto Eco) se întâlneşte cu un soi de conştiință socială, chiar etică a cititorului. Rezultatul produce asupra actului lecturii un al doilea tip de vulnerabilitate. Niciun text literar nu e (aşa cum idealist ne place, poate, să credem) într-o atât de mare măsură independent, încât să se poată transmită în sensuri predefinite, indiferent de epocă, de experiența individuală a cititorului, de lecturile anterioare şi de momentul exact al întâlnirii dintre text şi cititor. Clişeul că textul literar este un organism viu ar trebui privit exact în această cheie. Odată văzută din acest unghi, afirmația încetează să mai fie loc comun, deschizând discuția despre supralicitarea gestului de a citi. Cartea, devenită produs ce se supune regulilor pieței, şi-a pierdut din supremația pe care, în Iluminism, o avea asupra educației spiritului şi intelectului uman. Constatarea nu e, nicidecum, o pledoarie împotriva gestului de a citi, ci doar un semnal de alarmă asupra insuficienței lui.
Ficțiunea, cu cât este mai bine realizată sub raport estetic, cu atât mai mult aşază cititorul în fața unui cod ce se desfăşoară pe mai multe paliere. Niciodată nu putem fi siguri că accesăm în integralitate multitudinea de subtexte încorporate într-un text. Chiar şi cititorului specializat sunt nuanțe care, fie îi scapă, fie se decodează conform unei opțiuni personale sau ideologice. Dincolo de poveste se întinde un univers teoretic nelimitat care se revelează continuu. Cartea funcționează ca un perpetuum mobile; sensurile ei nu pot fi niciodată sensuri ultime, atâta vreme cât actul lecturii se produce în mereu alte contexte. Exegeza, oricât de profundă ar fi ea, nu-şi poate propune să epuizeze sensuri, ci să ofere întotdeauna altele. În tot acest context, a crede că reflexul lecturii duce prin sine însuşi, indubitabil, către îmbogățire intelectuală, este nimic mai mult decât o naivitate. Statistic, desigur, un individ care citeşte are şansa de a înțelege mai mult din ceea ce îl înconjoară; dar numai cu condiția ca, de la prima pagină citită, el să se plaseze pe poziția scepticului, să-şi refuze programatic tentația de a conferi cuvântului scris sacralitate şi infailibilitate.
Accentele se deplasează, deci, către deschiderea cu care un cititor se plasează în fața unui text; nicio producție literară, oricât de genială ar fi ea, nu poate înfrunta obtuzitatea cititorului ei sau dorința acestuia de a rămâne captiv. Cititorii unei singure cărți (să spunem, Biblia sau Coranul) sunt, dintr-un anume punct de vedere, oameni ce ratează fundamental întâlnirea cu sensurile profunde ale textului lecturat. Căci, o carte care nu trimite către alta, care nu deschide o anume sete de a extinde orizontul lecturii, de a explora perspective, a fost prost înțeleasă, neatingându-şi, prin urmare, scopul. Problema ratării întâlnirii cu textul nu se rezolvă, însă, de la sine, odată cu numărul de cărți citite, ci numai în momentul în care cititorul are suficienta deschidere de a lectura fără să caute răspunsuri definitive, adevăruri supreme şi sentințe ultime. Or, reflexul deschiderii nu se creează exclusiv prin lectură, ci prin educație, prin promovarea unui anume tip de a lectura. Doar astfel gestul de a citi poate deveni fecund.