SPERANȚA CA ANTIDOT AL FRICII ÎN MEMORIALE DE VASILE PÂRVAN (II)

 

 

Ne-am propus să ilustrăm permanenta actualitate, informațională şi emoțională, a mesajului transmis de Pârvan prin intermediul Memorialelor – cu alte cuvinte, să argumentăm, încă o dată, specificul pur literar şi dominant al textelor alcătuitoare, în pofida adoptării, în anumite cazuri (semnalate deja anterior), a unui discurs preponderent ştiințific, istorico-epigrafic, sau asimilabil cu acesta – făcând apel la analiza comparativă a două texte centrale (subdivizate în A. şi B.), amândouă constituind, să spunem aşa, un duplex al  secțiunii a IV-a, intitualte Rosalia. 

Şi acest titlu, asemenea tuturor celorlalte cinci, având o formă latină, ridică întrebarea semnificației generale a secțiunii, semnificație care trebuie să fie valabilă pentru ambele subdiviziuni. Este limpede că avem de-a face cu un înțeles generic pozitiv: ideea de omagiu şi de omagiere a amintirii unor oameni deosebiți şi a faptelor lor ieşite din comun. Dar obiectul de referință – obiceiul roman (un rit străvechi romano-italic, de fapt) de a pune flori, aici trandafiri (< rosa-ae, cu formantul sufixal şi desinență de neutru plural tipice pentru denumirile sărbătorilor religioase romane: Saturnalia, Iuuenalia, Cerealia, Consualia etc.) pe mormintele persoanelor dragi dispărute, spre a le celebra, anual, amintirea – trimite imediat la o sferă semantică, mai generală, de ordin negativ: ideea de moarte, sub tutela căreia acționează, subordonat (ca să apunem aşa), ideea, complementară şi nu opusă, de omagiu şi omagiere. Aceasta din urmă se integrează semnificației generice şi ultime, a textului dublu articulat, în felul următor: prinosul de  recunoştință este adus de contemporani şi, implicit de posteritate celor care, biruindu-şi naturala frică, şi-au luat pe umeri, prin ființa lor corporală, jertfa supremă, a morții. 

Titlul secțiunii, grație valențelor sale simbolice, ne sugerează, aşadar, un dublu traseu: de la abandonul fricii şi egoismului uman natural, inerent ființei bipede, la jertfirea altruistă a propriei vieți, spre binele colectivității ideale reprezentate de conceptul de „patrie” (v. p. 139, nenumerotată); iar de aici, de la moartea fizică, la eternitatea gloriei bunului renume, o înfrângere şi o abandonare definitivă a morții fizice, anulate de gestul omagierii jertfei. Nu întâmplător, prima subsecțiune poartă  în titlu ideea de moarte (fizică, în război, adăugăm noi): „A. ZIUA ÎNTÂIA: IN MORTEM COMMILITONUM”, şi se constituie, cum rezumativ o autodefineşte autorul, „un cântec de jale”. Şi tot nu întâmplător, cea de-a doua subsecțiune poartă, de asemenea în titlu, ideea de înfrângere absolută, de victorie şi triumf asupra a tot ceea ce există, inclusiv şi mai  ales, adăugăm noi, asupra morții celei coporale: ΠANTA NENIKΗKAMEN, de unde identificarea acestei subsecțiuni secunde a Rosaliilor, propusă tot de autorul ei, cu „un cântec de biruință”. Moartea şi cântecul legat de ea (I. ΘRΗNOΣ, subtitlul grecesc al primei subdiviziuni, p. 95, nenumerotată) sunt întoarse în triumful eternității spirituale (II. EΠINIKION, subtitlul grecesc al celei de-a doua subdiviziuni,  p. 135, nenumerotată).

În concluzie, Vasile Pârvan îşi concepe întregul text al Rosaliilor, în dubla sa articulare, ca pe un prinos adus celor care „au căzut pentru libertate” (p. 93, nenumerotată), în ultimii doi ani ai primului război mondial   („MCMXVII-MCMXVIII”; cum apare notat în josul aceleiaşi pagini 93), omagiul şi prinosul său – ca la străvechea sărbătoare romană Rosalia, foarte îndrăgită în provincia traianee de odinioară – luând înfățişarea „cântecului de biruință” născut din trupul unui „cântec de jale” (p. 93, nenumerotată). Această succesiune compozițională, bazată pe partiție dihotomică, se reflectă în însăşi substanța celor două diviziuni antinomice  (threnos-epinikion, „ziua întâia” – „ziua a doua”,  mors [mortem]-nike, nikan [nenikekamen].

1. Ediția de referință utilizată este cea originală (Bucureşti, Cultura Națională, 1923), toate trimiterile la pagini fiind efectuate prin raportare la această ediție.
 

2. Rosalia au fost extrem de populare în zona provinciei traianee Dacia, încă de la începuturile constituirii ei (cf. Enciclopedia civilizației romane. Coordonator ştiințific, prof. univ. dr. doc. Dumitru Tudor. Bucureşti, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, 1982, p. 685, s. u.), apărând atestate arheologic o serie de monumente legate de cultul Rosaliilor chiar din vremea succesorului lui Traianus, principele Hadrianus, mai ales în mediul urban, dar şi în cel rural. Nu este, fără îndoială, nicio întâmplare faptul că Vasile Pârvan a ales numele acestei sărbători romane foarte răspândite pentru a celebra o pagină de glorie a trecutului național românesc. Persistența cutumei şi a numelui latin a reuşit să treacă dincolo de pragul Antichității: îmbrăcând haină creştină, sărbătoarea romană a Rosaliilor a devenit cea a Rusaliilor româneşti, zi celebrată şi ea, ca şi în vremea păgânătății romane, la începutul verii, în luna iunie (în general, în funcție de data Paştilor) şi legată , în bună măsură – ca un reflex al tradițiilor ancestrale, precreştine –, de cultul morților.