Viața literaturii
Ion Bogdan Lefter
BENEFICIARI ŞI VICTIME
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2008
Eminescu pentru toate vîrstele
Ca toți autorii „de manual”, Eminescu e şi beneficiar, şi victimă: toată
lumea aude de el, nu există pe meleagurile patriei copil care să nu ştie
de „poetul național”; însă mulți au şi fireştile reacții de respingere față
de lucrurile impuse de către orice autoritate (în cazul nostru: şcoala).
Una peste alta, beneficiul e mai mare decît pierderea: fiindcă un procent
foarte mic din populație, şi la noi, şi oriunde în lume, citeşte curent
literatură la maturitate, cu atît mai puțin poezie, drept care ceea ce – de
voie, de nevoie – învățăm în anii de şcoală rămîne.
Altfel, autorii manualelor de liceu de după 1999, de cînd sînt
acceptate mai multe variante (aşa-numitele „manuale alternative”), s-au
străduit să-l facă şi pe Eminescu mai „simpatic” adolescenților: au ales
alte texte decît capodoperele „clasice” ale poetului, au făcut analize mai
atractive, au apelat la bibliografii critice renovate ş.a.m.d. Se pot oricînd
propune şi alte selecții, opera eminesciană avînd multe vîrfuri şi o mare
diversitate.
Riscul e ca, dacă punem accentul pe texte „alternative” la
capodoperele cele mai cunoscute şi de aceea „uzate”, seriile noi de elevi
să nu le mai ştie pe ele, capodoperele, Luceafărul şi celelalte! Probabil
că soluția e calea de mijloc: predarea şi a marilor poeme arhicunoscute,
practic „obligatorii” pentru cultura noastră generală, în jurul lor fiind
posibile şi opțiuni mai nonconformiste – de pildă dintre micile poeme
mai rar frecventate, dintre postumele „plutonice” (cum le-a spus Ion
Negoițescu), dintre cele experimentale sau ironico-parodice, dintre
articolele politice, care pot provoca discuții asupra ideologiilor, a
raporturilor dintre literatură şi cîmpul politic etc.
Rețeta nu prea poate fi aplicată în şcoala generală, care are obligația
de a furniza cunoştințe „de bază”, ceea ce la autorii clasici înseamnă
măcar o parte dintre textele „obligatorii” (sigur că nu cele mai
complexe...), însă pare potrivită pentru liceu, manualele şi profesorii
putîndu-şi permite aici o mai mare libertate de selecție şi de
argumentație.
Flux şi reflux Eliade
Succesul de piață pe care l-au avut imediat după 1990 cărțile lui
Mircea Eliade, ca şi ale multor alți autori interzişi în comunism, nu mai
este posibil astăzi: interesul față de „fructele interzise” de pînă atunci a
dispărut, producția de carte s-a diversificat, atracțiile s-au multiplicat,
tirajele au scăzut dramatic. În cazuri precum Eliade sau Cioran, a apărut
şi un efect de suprasaturare, după nenumărate ediții succesive şi după ce
au fost promovați ca repere culturale obligatorii, cu un accent apăsat
asupra „trăirismului” de tinerețe, prezentat ca model de spiritualism
rebel, năvalnic, patetic, universalist. Contrareacțiile n-au fost doar
consecința acestui asalt inflaționist, ci s-au datorat şi evaluărilor critice
şi etice, date fiind „meandrele” biografice ale celor doi, cu episoadele
legionare de tinerețe binecunoscute, care au colorat respectivul
“spiritualism” în nuanțe mizerabile, extremiste şi naționaliste.
În ce-l priveşte pe Eliade, el rămîne un respectabil istoric al religiilor,
un prozator important (încă subevaluat de critica autohtonă), dar nu şi un
reper moral, drept pentru care tentativele de “mitizare” a figurii sale nu
se justifică. O eroare în acest sens a fost desemnarea de către Institutul
Cultural Român a anului 2006 ca „An Mircea Eliade”. Gest oricum
„vinovat”: căci decizia a fost luată după ce ICR a intrat în zona de
influență a discipolilor lui Constantin Noica, fostul coleg de grup
intelectual şi de „derapaje” legionare din tinerețe.
Pe de altă parte, mecanismele de „clasicizare” s-au pus oricum în
mişcare, compensînd tirajele în scădere din ultimii ani: programele
şcolare şi manualele din învățămîntul general, cursurile universitare,
lucrările de licență şi de doctorat, ritualul academic al referințelor
bibliografice, toate contribuie la stabilizarea reputației lui Eliade în
spațiul cultural românesc. Numele său nu-şi pierde greutatea, chiar dacă
atît savantul, cît şi scriitorul sînt mai puțin citiți azi decît ieri…
Ca toți autorii „de manual”, Eminescu e şi beneficiar, şi victimă: toată
lumea aude de el, nu există pe meleagurile patriei copil care să nu ştie
de „poetul național”; însă mulți au şi fireştile reacții de respingere față
de lucrurile impuse de către orice autoritate (în cazul nostru: şcoala).
Una peste alta, beneficiul e mai mare decît pierderea: fiindcă un procent
foarte mic din populație, şi la noi, şi oriunde în lume, citeşte curent
literatură la maturitate, cu atît mai puțin poezie, drept care ceea ce – de
voie, de nevoie – învățăm în anii de şcoală rămîne.
Altfel, autorii manualelor de liceu de după 1999, de cînd sînt
acceptate mai multe variante (aşa-numitele „manuale alternative”), s-au
străduit să-l facă şi pe Eminescu mai „simpatic” adolescenților: au ales
alte texte decît capodoperele „clasice” ale poetului, au făcut analize mai
atractive, au apelat la bibliografii critice renovate ş.a.m.d. Se pot oricînd
propune şi alte selecții, opera eminesciană avînd multe vîrfuri şi o mare
diversitate.
Riscul e ca, dacă punem accentul pe texte „alternative” la
capodoperele cele mai cunoscute şi de aceea „uzate”, seriile noi de elevi
să nu le mai ştie pe ele, capodoperele, Luceafărul şi celelalte! Probabil
că soluția e calea de mijloc: predarea şi a marilor poeme arhicunoscute,
practic „obligatorii” pentru cultura noastră generală, în jurul lor fiind
posibile şi opțiuni mai nonconformiste – de pildă dintre micile poeme
mai rar frecventate, dintre postumele „plutonice” (cum le-a spus Ion
Negoițescu), dintre cele experimentale sau ironico-parodice, dintre
articolele politice, care pot provoca discuții asupra ideologiilor, a
raporturilor dintre literatură şi cîmpul politic etc.
Rețeta nu prea poate fi aplicată în şcoala generală, care are obligația
de a furniza cunoştințe „de bază”, ceea ce la autorii clasici înseamnă
măcar o parte dintre textele „obligatorii” (sigur că nu cele mai
complexe...), însă pare potrivită pentru liceu, manualele şi profesorii
putîndu-şi permite aici o mai mare libertate de selecție şi de
argumentație.
Flux şi reflux Eliade
Succesul de piață pe care l-au avut imediat după 1990 cărțile lui
Mircea Eliade, ca şi ale multor alți autori interzişi în comunism, nu mai
este posibil astăzi: interesul față de „fructele interzise” de pînă atunci a
dispărut, producția de carte s-a diversificat, atracțiile s-au multiplicat,
tirajele au scăzut dramatic. În cazuri precum Eliade sau Cioran, a apărut
şi un efect de suprasaturare, după nenumărate ediții succesive şi după ce
au fost promovați ca repere culturale obligatorii, cu un accent apăsat
asupra „trăirismului” de tinerețe, prezentat ca model de spiritualism
rebel, năvalnic, patetic, universalist. Contrareacțiile n-au fost doar
consecința acestui asalt inflaționist, ci s-au datorat şi evaluărilor critice
şi etice, date fiind „meandrele” biografice ale celor doi, cu episoadele
legionare de tinerețe binecunoscute, care au colorat respectivul
“spiritualism” în nuanțe mizerabile, extremiste şi naționaliste.
În ce-l priveşte pe Eliade, el rămîne un respectabil istoric al religiilor,
un prozator important (încă subevaluat de critica autohtonă), dar nu şi un
reper moral, drept pentru care tentativele de “mitizare” a figurii sale nu
se justifică. O eroare în acest sens a fost desemnarea de către Institutul
Cultural Român a anului 2006 ca „An Mircea Eliade”. Gest oricum
„vinovat”: căci decizia a fost luată după ce ICR a intrat în zona de
influență a discipolilor lui Constantin Noica, fostul coleg de grup
intelectual şi de „derapaje” legionare din tinerețe.
Pe de altă parte, mecanismele de „clasicizare” s-au pus oricum în
mişcare, compensînd tirajele în scădere din ultimii ani: programele
şcolare şi manualele din învățămîntul general, cursurile universitare,
lucrările de licență şi de doctorat, ritualul academic al referințelor
bibliografice, toate contribuie la stabilizarea reputației lui Eliade în
spațiul cultural românesc. Numele său nu-şi pierde greutatea, chiar dacă
atît savantul, cît şi scriitorul sînt mai puțin citiți azi decît ieri…