CARTIERUL FELINARELOR STINSE

Cu ani în urmă, le ştiam pe nume pe aproape jumătate dintre fetele din De Wallen, precum şi ele mă ştiau pe mine. Acum însă, nu mai recunoşteam pe niciuna, veniseră mereu altele şi altele, din toate colțurile lumii, pentru toate gusturile, perversiunile şi fetişurile. După ce am trecut de Oudezijds Voorburgwal şi am intrat pe Sint Annendwarsstraat, mi-am dat seama că mai trecusem o dată pe acolo în acea seară. Nu ştiu cum m-au purtat paşii, fără consimțământul rațiunii, dar astfel, când am ridicat privirea pe care începusem să o țin în pământ, am întâlnit ochii căprui care mă mai priviseră cândva. Am rămas câteva secunde pe loc, dar, înainte ca fata să deschidă uşa spre a mă întâmpina, am plecat mai departe, încruntat, încercând să pun în ordine gânduri şi amintiri. Uşor amețit, deşi nu consumasem nimic în acea zi, nici măcar nu băgam în seamă marocanii şi surinamezii care mă întrebau, plini de solicitudine, dacă am nevoie de ceva special şi care îmi şopteau ”coca, coca”, apropiindu-se şi mergând după mine câțiva metri, până găseau pe altcineva căruia să îi facă aceeaşi propunere generoasă. Drogurile şi pornografia, venele acestui minunat oraş, oraşul tuturor simțurilor. Eu nu doream nimic, nu mă aşteptam la nimic în momentul în care am închis uşa albă a casei mele. Deşi mai era mult până la echinocțiul de toamnă, o lună sângerie răsărise pe cerul înnegrit, împrăştiind o aură stranie. Era ceva în aer în acea seară, pe lângă mirosul de canabis, de parfum şi de sex. Ceva mă purta, dincolo de voința mea. Deşi nu crezusem niciodată în astfel de lucruri, multe aveau să se schimbe în mine şi poate aşa mi-a fost mie scris, să ies pe străzi în acea noapte.

 

(...)

 

Zile de luni. Zile pe care toată lumea le urăşte, dar care pentru mine sunt cele mai frumoase. În ultimii douăzeci şi doi de ani ai vieții mele, în fiecare zi de luni, am mâncat o plăcintă cu brânză şi stafide, însă niciodată nu am mai găsit măcar una la fel de bună precum cele pe care mi le pregătea domnul Timmerman. 

Pe când eram copil, tatăl meu m-a trimis la acest domn, pe care, din cauza meseriei sale, lumea îl poreclise domnul Van de Tijd, pentru a-i repara un ceas care aparținuse bunicului meu. Rămânea puțin în urmă, iar tatăl meu, fiind un om calculat şi punctual, nu putea admite o eroare, nici măcar una a secundarului. Bunicul meu, Matthijs van Hoorn, încă era doar un adolescent când armata germană a ocupat Țările de Jos, modificând şi curmând cursul atâtor destine. Când trupele naziste au intrat în Woerden, într-o zi de iarnă în care oraşul arăta ca o ilustrată japoneză, un pluton de ofițeri SS a trecut prin fața casei noastre, iar bunicul meu a început să cânte ”holder de bolder, Hitler hangt op zolder, met een touwtje om zijn nek, trek, trek, trek”. Comandantul, un SS-Obersturmbannführer, îmbrăcat în uniforma neagră de Allgemeine SS, cu tunică, având patru butoni de argint pe partea stângă a gulerului şi pe epoleți şi SS-ul alfabetului runic, stilizat ca două fulgere pe partea dreaptă, cu pantaloni bufanți, largi pe coapse şi strânşi pe gambă, încinşi cu un centiron cu cataramă de argint pe care se vedea gravat Meine Ehre heißt Treue şi băgați în cizme negre, înalte şi lucioase, deschise poarta şi intră cu paşi solemni. Îşi dădu jos şapca înaltă, cu un craniu de argint sub vulturul nazist şi i-o dădu unui soldat, lăsând să i se vadă părul blond, tuns scurt şi luminându-şi chipul deschis la culoare, dar rumen, cu trăsături dure şi linii drepte. Se uită impasibil la tânărul din fața lui, cu ochii săi albaştri, glaciali, luă o puşcă Gewehr 98 de la unul dintre subalterni şi îl lovi puternic pe bunicul meu cu patul puştii în piept, făcându-l să scuipe sânge. Probabil că l-ar fi şi executat, dacă nu ar fi intervenit restul familiei şi vecinii şi nu s-ar fi pus între el şi pluton. 

Tânărul cu pieptul îndurerat se căsători cu bunica mea, Catherine, pe când era încă un puşti, imediat după ce primi ordinul de înrolare în armată, iar tatăl meu fu zămislit într-una dintre puținele lor nopți de dragoste petrecute împreună. Scrisese lungi scrisori de pe front, descriind ororile cumplite la care fusese martor, urletele agonizante şi inumane ale muribunzilor şi spaima care îi înghețau corpul şi mintea, tremurul la atingerea metalului tanatic al carabinelor, senzația uleioasă a soluției de lizol împotriva puricilor şi duhoarea morții care plutea peste tranşee, întărâtată de festinul de suflete. Îi povestise în acestea despre bucătarul Ulf, un autodidact care, deşi de origine germană, trăia de mulți ani în Țările de Jos şi alesese să îşi apere patria adoptivă aşa cum putea, chiar şi hrănindu-i soldații. Îmbrăcat mereu într-un şorț care fusese cândva alb peste veston şi care îi acoperea formidabila burtă şi pantalonii cu bretele, purta barbă şi ochelari cu rame subțiri şi ținea predici despre igienă şi despre religie, înlocuind de multe ori atât medicul, cât şi preotul. Îi mai scrisese despre René, un puşti dintr-un sătuc de graniță belgian, care fusese copil de trupă şi care vorbea grăbit o neerlandeză amestecată cu franceză şi care alerga printre gloanțe, se târa pe sub sârma ghimpată şi sărea prin şanțuri pentru a livra telegrame şi mesaje codate. El auzea tot, ştia tot, iar în nopți liniştite, în care doar în depărtare se mai auzea zgomotul obuzelor, chiar şi soldații mai în vârstă se aşezau în jurul lui pentru a asculta ultimele noutăți, înflorite de imaginația lui de copil şi de accentul franțuzesc, căpătând aerul unor poveşti de tabără spuse lângă un foc după a cărui căldură ei tânjeau. Se zvonea, spunea puştiul, că Hitler ar fi fost posedat de forțe demonice şi subjugat unor societăți oculte secrete, instrumente ale unor puteri ascunse şi întunecate şi că însuşi Papa Pius al XII-lea încercase în repetate rânduri o exorcizare de la distanță, eşuând de fiecare dată. Mai spunea că, în timp ce soldații luptau şi mureau pe front, Societatea Thule şi Ahnenerbe răscoleau lumea căutând Sfântul Graal, Sulița Destinului, Chivotul Legilor şi alte artefacte şi relicve antice care să îl facă pe Führer nemuritor şi invincibil. 

În acelaşi timp, oamenii de ştiință germani, în frunte cu Mengele, care superviza cu ochii săi saşii, făceau experimente macabre pe evreii care fuseseră deportați şi ținuți în lagăre de concentrare precum nişte vite, încercând să aducă în această lume entități şi creaturi rămase adormite în abisurile vremurilor antediluviene. René mărturisi că uneori citea mesajele pe care trebuia să le trimită, că descoperise metodele de decodare şi putea să jure pe orice că Himmler transformase castelul Wewelsburg într-o fortăreață mistică pentru ritualuri păgâne, în a cărei criptă se găseau urnele cu cenuşa ofițerilor SS morți, alături de un cufăr cu inelele de argint cu cap de mort pe care ei le primiseră ca decorații din partea însuşi Reichsführer-ului, precum şi numeroase secrete ale umanității, ale căror cheie se găsea în soarele negru de pe podeaua Sălii celor Doisprezece Generali. De asemenea, el aducea de multe ori şi zvonuri mai puțin credibile pentru mulți dintre soldații în care speranța începuse să dispară, cum ar fi fost cele despre venirea americanilor şi a canadienilor care aveau să le elibereze țara de nazişti sau cele despre apropierea sfârşitului războiului. Vocea sa, care abia începea să se îngroaşe, nu avea să mai încânte însă pentru mult timp cu poveşti soldații în nopțile liniştite, întrucât micul René, mesager precum însuşi Hitler fusese în timpul Primul Război Mondial, precursor demn al cripto-istoriei, a fost mitraliat în Kornwerderzand, lângă o uzină ocupată de nemți pentru a produce vagoane pentru deportări, după ce reuşise să arunce în aer un Panzer şi două obuziere de câmp, la câteva zile după ce împlinise şaisprezece ani şi fusese promovat fruntaş. Cum ar fi spus el în limba natală, cu vocea lui încă subțire „C’est la guerre”.  

În timpul foametei din 1944, scrisorile bunicului meu ținuseră locul mâncării pentru bunica mea Catherine. Acestea ajungeau însă rar şi, la fiecare întârziere, bunica mea se temea că nu avea să mai primească vreodată vreun semn de la proaspătul ei soț cu care nu apucase să se bucure de viața de tineri căsătoriți. 

Împuşcat în piept în timpul operațiunii Market Garden, bunicul meu Matthijs s-a încăpățânat să mai trăiască doar până i-a dat unui camarad ceasul, cu rugămintea de a-l duce bunicii mele, însărcinată atunci cu tatăl meu. În timpul bombardamentelor asupra Eindhovenului, sufletul său a ieşit prin gaura din pieptul care nu încetase să îl doară şi s-a înălțat spre cerul plumburiu, spintecat de dâre de foc, într-un prohod de rafale de mitralieră şi bubuituri de mortiere, părăsind corpul îmbrăcat în uniforma verde şi murdară cu insigna de caporal pe braț, zgribulit într-o groapă săpată de o mină antitanc, în noroi şi în sânge. Abia spre sfârşitul primăverii următoare, după ce Hitler îşi zburase creierii săi viciați cu un Walther PP în buncărul său din Berlin cu câteva ore înainte de Noaptea Valpurgiei, rupându-se astfel vraja sa malefică asupra lumii, ceasul a ajuns la bunica mea, împreună cu ultima scrisoare care era însă udă, cu cerneala mâzgălită, murdară de noroiul şi de sângele din tranşee care o făceau ilizibilă. Cel care a adus ceasul, un bărbat robust cu ochi spălăciți şi cu urechea dreaptă bandajată, nu a rostit niciun cuvânt. L-a întins, înfăşurat în scrisoare, cu cadranul spart şi pielea curelei jupuită şi a plecat, lăsând în urmă urletele fetei tinere şi îndrăgostite care era atunci bunica mea. ”Nu mai există pe lume oameni ca el”, spunea ea. Ceasul avea să fie dat mai departe tatălui meu, atunci când ajunsese la vârsta la care putea să aprecieze semnificația acelui obiect, iar tatăl meu îmi promisese că, atunci când aveam să fiu şi eu suficient de copt, ceasul avea să treacă la mâna mea, lucru care s-a  şi întâmplat, câțiva ani mai târziu. De pe cadran se desprinsese XII-le care marca miezul zilei şi al nopții. Tatăl meu a vrut să o prindă la loc, dar bunica mea Catherine s-a opus, convinsă fiind că aceea fusese ora la care murise iubitul ei Matthijs.  

Provenind, cum îi sugera şi numele, dintr-o veche familie de dulgheri, vestiți fabricanți de klompen, din care şi-au câştigat şi o oarecare avere, domnul Timmerman se orientase spre o meserie mai minuțioasă, mai perfecționistă, pasionat încă din tinerețe de detaliu şi caracterizat prin finețe în tot ceea ce făcea. Locuia singur într-o casă cu un singur cat, la parterul căreia avea un mic atelier. Soția lui, pe care o iubise nespus, murise cu câțiva ani în urmă de dublă pneumonie, fapt pentru care purta în permanență o batistă neagră, ieşind pe jumătate din buzunarul de la piept al cămăşii sale din pânză, întotdeauna imaculată. Avea două fiice, Agnes şi Anke, ambele frumoase, dar, din păcate, ambele mai mari cu mulți ani decât mine şi măritate cu oameni întreprinzători. Ambele locuiau în Utrecht şi veneau rar, în special vara, să-şi viziteze tatăl. 

Când am intrat, uitându-mă fascinat la zecile de ceasuri care acopereau pereții atelierului său, precum şi la cutiile cu diverse piese, fabricate cu minuțiozitate pentru un mecanism pe care eu nu îl înțelegeam, domnul Van de Tijd, rotofei, cu pălărie neagră de fetru şi monoclu auriu, m-a întâmpinat cu veselia lui caracteristică, m-a mângâiat pe creştet, a examinat ceasul pe care l-am adus şi mi-a spus, aplecându-se spre mine:

– Ce drăgălaş eşti! Păcat că sunt doar un ceasornicar şi nu un plăcinar sau un ciocolatier, încât să te delectez cu ceva bun. 

A stat puțin pe gânduri, timp în care eu credeam că analizează ceasul, apoi a dispărut pentru câteva secunde şi s-a întors cu o plăcintă cu brânză şi stafide, pe care mi-a oferit-o zâmbind. Pofticios ca orice copil, am luat-o repede din mâna lui dolofană, amintindu-mi să fiu politicos şi să mulțumesc, aşa cum mă învățase tata. Am muşcat lacom din ea, iar acel gust nu-l voi uita niciodată. Preocupat de plăcintă, nu am auzit când mi-a zis să mă întorc lunea următoare, la ora douăsprezece fix, întrucât avea nevoie să aducă dintr-un alt oraş o piesă pentru ceasul pe care l-am adus şi pe care îl considera o adevărată bijuterie. Mi-a captat atenția doar când mi-a spus că, atunci când voi veni să iau ceasul, mă va aştepta încă o plăcintă, singurul lucru pe care, de altfel, l-am transmis tatălui meu. 

După plecarea mea, ceasornicarul se aşeză în scaunul lui de stejar, admiră încă o dată cadranul alb cu geam din cristal mineral cu margine aurită, îl duse la ureche, apoi îl lăsă pe masă şi se uită zâmbind la orologiile sale, ale căror rotițe şi arcuri le montase şi lustruise şi a căror bătaie o putea distinge pentru fiecare în parte. În tic-tacul permanent, sincronizat la secundă, adormi gândindu-se la soția sa şi la momentul în care ceasul vieții sale avea să sune şi avea să o poată revedea. 

În următoarea zi de luni, am luat-o țopăind vesel pe străduța pietruită, în capătul căreia se găsea atelierul, am luat ceasul, am mâncat plăcinta delicioasă şi am primit cu bucurie invitația de a trece în fiecare luni, la ora douăsprezece fix, pe la atelierul său, chiar dacă nu aveam nimic de reparat. Ani de zile, în fiecare primă zi a săptămânii mă străduiam să ajung la ora stabilită, întrucât, atunci când întârziam, domnul Van de Tijd îmi arăta unul dintre ceasuri şi îmi ținea morală despre punctualitate şi responsabilitate şi folosul acestora în viața de adult, care avea să vină curând, spunea el, după doar câteva bătăi de ceas. Desigur, nu îl luam în seamă pe atunci şi, la sfârşitul unei prezentări a istoriei percepției timpului şi a modalităților de înregistrare a lui, l-am întrebat dacă el era cel care făcea plăcintele, întrebare la care mi-a răspuns afirmativ, oftând, dar zâmbitor ca întotdeauna. M-a mângâiat din nou pe creştet şi mi-a spus că spera să-mi mai amintesc cuvintele lui atunci când aveam să fiu mare, pentru că, abia atunci, aveam să le pot înțelege sensul. El ştia absolut orice se putea şti despre ceasuri şi despre timp şi chiar putea să îşi dea seama de oră după cântecul care se auzea de la ceasul din turnul catedralei Bonaventura. Îmi spusese şi o curiozitate, încercând să îmi câştige interesul şi anume faptul că, până spre sfârşitul secolului al XVII-lea, ceasurile aveau o singură limbă, orarul, apoi începu să vorbească mult despre cum trebuie să fi simțit oamenii de atunci timpul şi ce valoare trebuie să fi avut pentru ei, în timp ce eu îi ascultam vocea caldă, uitându-mă prin atelier şi abținându-mă de la a atinge ceva de teama de a nu crea pagube. Domnul Van de Tijd avea şi o superstiție pe care mi-a transmis-o şi pe care am păstrat-o până în ziua de azi. Mi-a spus să nu caut niciodată să surprind mişcarea făcută de limba orarului sau a minutarului, întrucât poartă ghinion. Poate se referea la faptul că, în general, trecerea timpului ne poartă tuturor ghinion, îmbătrânindu-ne şi apropiindu-ne de sfârşitul acestei minunate aventuri numite viață. Eram însă prea mic atunci să mă gândesc la astfel de lucruri.

Deşi nu foarte bătrân, plinuț cum era, domnul Timmerman avea probleme cu inima, ceasul suprem pe care nici chiar el, cel mai priceput ceasornicar din Țările de Jos după cum îl numeau unii, nu l-ar fi putut repara. Într-o zi de toamnă, cu frunze arămii purtate de un vânt rece sub un cer plumburiu, ceasul din pieptul său se opri. A fost zi de doliu pentru micuțul nostru oraş, întrucât toată lumea îl cunoştea şi toată lumea îl îndrăgise. Oamenii spuneau, aşa cum se spusese şi despre bunicul meu Matthijs, că nu mai existau pe lume oameni ca el. Îmi amintesc faptul că am plâns multe zile, nu am mai vrut să ies din camera mea şi am ascuns toate ceasurile din casă. Se spunea chiar că, în momentul în care el a murit, toate ceasurile din atelier s-au oprit. A fost găsit pe scaunul său de stejar, îmbrăcat în cămaşa imaculată, cu batista neagră la piept, acoperindu-i inima oprită ca un ceas defect, încremenită pentru totdeauna în ultima sa contracție, cu pălărie şi monoclu, cu un zâmbet pe chip care i-a făcut pe toți să se gândească la faptul că se revăzuse, în sfârşit, cu mult iubita lui soție. 

Din acea zi, am început să strâng bănuții dați de părinți şi, în fiecare zi de luni, mă duceam la ghereta de pe aceeaşi stradă cu atelierul de ceasornicărie şi îmi cumpăram o plăcintă cu brânză şi stafide, însă niciuna nu a fost atât de bună precum cele făcute de domnul Timmerman. Într-o zi, doamna care îmi împacheta plăcinta mi-a spus că de acolo îşi cumpăra şi bietul domn Van de Tijd plăcintele în fiecare dimineață a fiecărei zi de luni. O parte din mine însă nu va crede niciodată că acele delicii ale copilăriei mele ar fi putut fi cumpărate de oricine pentru două dubbeltje de la ghereta din colț şi nu coapte cu dragoste, special pentru mine, între două reparații de ceasuri sau, aşa cum le numea el, bijuterii.

Era ora douăsprezece fix. Îmi luasem plăcinta şi era timpul să mă întorc la muncă, întrucât sunt un om punctual. Ştiam că era ora douăsprezece pentru că mă uitasem la spațiul gol de pe cadranul ceasului pe care îl purtam la mână, ceasul bunicului meu, reparat de domnul Van de Tijd cu aproape douăzeci de ani în urmă. Cât de repede a trecut timpul, parcă au fost doar câteva bătăi de ceas.    

 

(...)

 

Deşi nu era luni, în dimineața acelei zile, am simțit poftă de o plăcinta cu brânză şi stafide în timp ce eram cu diverse treburi prin apropiere de De Wallen. Muşcând din ea, ca din madeleinele lui Proust, pentru o secundă, eram purtat în timp de gustul aromat şi retrăiam câteva crâmpeie din copilărie. Era o zi însorită, durerea de genunchi dispăruse, mă simțeam bine, parcă eram unul dintre turiştii care treceau pe lângă mine, uitându-se cu uimire şi fotografiind zidurile cărămizii ale bisericii Oude Kerk, ridicate în jurul unei mici capele construite chiar înaintea barajului de pe Amstel. Din turn, acompaniate de zgomotul aripilor unui stol de porumbei, se auzeau cele patruzeci şi şapte de clopote ale carilonului secular, despre care basme spuneau că ar fi fost făurit de fierarii kabouter. Mulți, în special catolici şi ortodocşi, erau revoltați de priveliştea blasfemiatoare a vitrinelor cu fete pe care o aveau atunci când ieşeau pe uşa bisericii. Nimic nu spunea mai bine Amsterdam decât acest amestec eterogen şi permisiv între istorie, modernitate, vechi, nou, culturi, religii, credințe, valori, viziuni şi hedonism prin care pluteau aromele şi efluviile feluritelor mâncăruri, ierburi şi fete, oferind senzația permanentă că orice dorință putea fi uşor împlinită, ca într-o Luilekkerland, ca într-un Ținut Cockaigne real. 

Aproape toți însă, după exprimarea ideilor conservatoare pe un ton ridicat şi nervos, îşi continuau plimbarea printre vitrine, uitându-se încruntați şi bombănind. Cu siguranță, mulți dintre ei, poate fără să îşi dea seama, regretau că nu aveau curajul să ia ceea ce li se oferea şi îşi doreau atât de mult, deşi nu şi-ar fi recunoscut-o nici măcar lor înşişi. De Wallen, Walletjes sau Cartierul Felinarelor Roşii, triunghiul de case vechi construite începând cu secolul al XIV-lea în jurul vechiului port şi a celei mai vechi biserici, în care milioane de oameni au gustat plăceri interzise de-a lungul secolelor, fusese locul unde îmi petrecusem multe nopți ale tinereții şi de care devenisem dependent, cum nici un alt drog nu reuşise să mă facă. Fiind un om plin de vicii, slab la tentații, am făcut multe aşa numite prostii în viața mea, care îmi atrăseseră porecla de Never Say No Joe şi am supărat mulți oameni, dar puține erau lucrurile pe care le regretam, iar cele de care îmi părea cu adevărat rău erau greşelile făcute față de persoane la care țineam şi care erau o prezență permanentă în viața mea. Îmi aminteam de vechile obsesii şi de dependența de a mă perinda prin fața vitrinelor, în acel miros dulceag de ambră şi de conştiințe încărcate. Deşi multă vreme considerasem că ajunsesem imun la tot ceea ce era în jurul meu, noaptea care avea să urmeze îmi dovedi că De Wallen, Luilekkerland-ul meu, nu îmi ieşise niciodată cu adevărat din sânge cum ies nicotina, tetrahydrocannabinol-ul, benzoylmethylecgonina sau diacetylmorfina şi că, în toți aceşti ani, mă aşteptase să mă întorc, să îi calc pietrele, să îi deschid uşile, să îi urc treptele, să îi trag perdelele şi să îi aprind felinarele. 

Am trecut pe o stradă pe care trei flaşnetari bătrâni cu priviri triste acompaniau sunetele metalice, venite din alte vremuri, lovind nişte tamburine înzorzonate cu clopoței, înclinându-se şi dându-şi jos pălăriile, când în recitalul lor se integra zgomotul făcut de câte o monedă aruncată în cutia de pe trotuar. Pe măsură ce mă îndepărtam de centrul vechi, începusem să fredonez Sealed with a kiss, melodie care îmi răsunase brusc în cap, pentru prima dată din anii adolescenței mele târzii. Fără să caut explicații acestui fapt, tocmai verificasem cât dimp aveam la dispoziție, uitându-mă la ceasul reparat de domnul Van de Tijd şi traversam strada, când am văzut înaintând spre mine un bărbat înalt, blond, îmbrăcat într-un costum negru din stofă fină, cu cămaşă albă şi cravată roşie, cu nod legat în stil Windsor şi purtând o servietă. La început nu l-am recunoscut, cum probabil nici el pe mine, dar, când acordurile melodiei din mintea mea s-au armonizat cu imagini care începuseră să se deruleze ca un film mut, m-am oprit în mijlocul străzii cu un zâmbet larg şi am întrebat cu voce tare: ”Bjorn? Bjorny?” Fața lui se lumină, se opri şi îmi strânse ferm mâna. Abia după câteva întrebări şi răspunsuri, ne trecu prin minte faptul că am putea incomoda traficul şi căzusem la învoială să ne îndreptăm spre trotuarul din direcția lui de mers, întrucât, din câte se părea, el era cel mai grăbit dintre noi. Schimbul de replici fusese unul scurt, suficient însă pentru a afla unele lucruri care să mă facă să îmi pun întrebări asupra căii pe care o aveam de urmat în această viață. Micul Bjorny van Rossum. Ce mare se făcuse. Parcă şi acum mi-l amintesc, cel mai scund dintre toți băieții din cartierul nostru, blond, ciufulit, cu o zgaibă pe nas, căutând mereu să se bage în belele. 

Am copilărit în Woerden, într-o vreme pe care eu aş numi-o o perioadă frumoasă, iar alții ar numi-o vremuri grele. Mai tuturor li se pare că trăiesc vremuri grele. Poate că eram eu lipsit de griji, de gânduri profunde şi de spirit de observație, dar anii aceia blânzi curgeau lin şi oamenii încă îți zâmbeau când treceau pe bicicletă pe lângă tine dimineața în drum spre serviciu. Trăiam într-o casă veche, construită în secolul trecut pe Rembrandtstraat şi despre care descoperisem că fusese locuită de un pictor anonim pentru lume, ale cărui picturi minunate încă se aflau atârnate pe pereți. Nerecunoscut, neînțeles, nealinat, sărac şi plin de o iubire pe care nu o voia nimeni, se spânzurase în mansardă, acolo unde aveam eu camera. Cu o soartă mai nefericită chiar decât Van Gogh, din câte se părea, în timpul vieții, nu vânduse nici măcar un singur tablou. În ciuda dramei sale, învăluite de un mister dureros, lucrările i-au rămas nedescoperite. Îşi semna tablourile într-un colț, timid, Cornelis van Wijck. Îi găsisem caietele şi foile cu schițe uitate prin sertare. Le-am citit, le-am admirat şi l-am îndrăgit. Nu îmi era frică să stau acolo şi mă gândeam că, dacă într-adevăr ar fi existat fantome, eu cu el am fi devenit prieteni buni. Lui îi sunt recunoscător pentru pasiunea pentru pictură pe care mi-a inspirat-o. 

Când nu scormoneam prin podul casei şi nu mă bălăceam, zburdam pe afară cu alți copii, jucam hul gul, marbles sau şotron, spărgeam geamuri cu mingea, bineințeles neintenționat, ne construiam căsuțe prin copaci şi desişuri şi nu ne interesa nimic despre lumea complicată în care aveam mai târziu să aflăm că trăiam. Înălțam zmeiele aspirațiilor noastre pe câmpuri verzi şi arămii şi priveam cum unele se încurcau, unele cădeau, iar altele nu reuşeau să zboare deloc. Vara strângeam monede într-o cutie roşie de nes pentru a cumpăra înghețată împreună cu ceilalți copii, pe care o mâncam cățărați pe câte un gard de piatră sau prin copaci, după ce o lăsam să se topească puțin înainte de a înfige în ea dinții. Atunci când ploua, făceam bărcuțe din hârtie şi le lansam pe şuvoaiele de apă care curgeau pe străzi în zonele mai joase ale oraşului, cum era cea în care locuiam. În vremea copilăriei mele, Woerden era precum un imens parc, umbrit şi parfumat de tei, de castani, de sicomori şi de magnolii înflorite, răcorit de canale şi de lacuri, străbătut de alei şi piste pentru biciclişti şi presărat din loc în loc cu căsuțe maro cu alb, care parcă erau făcute din turtă dulce, precum cele din basmele fraților Grimm. Chiar dacă ploua des, ca şi particularitate a climatului temperat oceanic al Țărilor de Jos, eu îmi amintesc copilăria ca pe o perioadă însorită. 

Cu fetele eram destul de timid, dar nu îmi păsa de acest aspect, întrucât, în acel moment ele nu aveau nimic care să prezinte câtuşi de puțin interes pentru mine. Pe măsură ce creşteam şi creştea şi interesul, nu mă simțeam atât de în largul meu în preajma lor, deşi le doream şi uneori le şi căutam compania. Eram invidios pe alți băieți, de-o seamă cu mine sau mai mari care puteau vorbi pe limba lor şi care, deşi, după părerea mea, stupizi, grosolani şi neciopliți, primeau lucrurile la care eu doar visam. Înainte, ne strângeam într-un desiş, cum erau multe în Woerden, unde natura era la ea acasă, ne cățăram pe crengile cu frunze catifelate ale unui alun tânăr, ne jucam marbles, inventam jocuri sau vorbeam despre basme şi super-eroii din revistele cu benzi desenate pe care le aveau cei mai norocoşi dintre noi. Eram foarte priceput la jocuri, iar la marbles eram neîntrecut. Îmi amintesc de imensa bucurie pe care am trăit-o atunci când am primit o bilă din agat, albastră, cu licăriri de Delft blauw. O țineam în permanență în buzunar şi de multe ori simțeam nevoie să o pipăi să mă asigur că încă era acolo. Nu îmi amintesc să o fi pierdut-o sau să fi suferit după ea, dar nu o mai am. Pur şi simplu a dispărut, ca şi cum s-ar fi dizolvat încet pe măsură ce mă maturizam, aşa cum au dispărut cu trecerea anilor şi îndeletnicirile noastre inocente şi, înainte să ne dăm măcar seama, când ne adunam seara, răsfoiam reviste pentru adulți şi între noi nu mai existau discuții fără tentă sexuală, iar mulți îşi povesteau şi lăudau isprăvile. Zilele lungi ale copilăriei începeau să se îngusteze. Eu mă simțeam stingher întrucât nu aveam nimic de povestit în acest sens, în ciuda imaginației mele bogate. Pe lângă unele noțiuni incerte de anatomie, nu puteam decât să îmi închipui.

Îmi plăcea mult să mă plimb, atât pe jos, cât şi pe bicicletă prin orăşelul meu cu o istorie atât de veche, construit pe ruinele fortăreții romane Castellum Laurum în urmă cu aproape două milenii la granița de miazănoapte a Imperiului Roman, prădat de vikingi, loc al luptelor între popoare şi între credințe, adăpost al rebelilor şi al ereticilor, printre care treceau propovăduind inchizitori, misionari şi sfinți. Străbăteam străduțe uitate, înguste şi pietruite, cu case năpădite de iederă, iubind bisericile impunătoare, castelele de pe Drecht, turnurile crenelate, podurile de peste Oude Rijn şi morile de vânt seculare. În zilele de miercuri, mă suiam pe un pod mobil şi cu ajutorul unei manivele rulam lanțul care mă trăgea spre malul celălalt al unui canal îngust cu apă verzuie, năpădit de nuferi şi de mătasea broaştei, pentru a ajunge la piața țărănească ale cărei tarabe se întindeau o dată pe săptămână în fața Bisericii St. Petrus. De acolo luam peşte, legume, brânză de Gouda şi lapte gras, cu caimac gălbui. Îmi făcea mare plăcere să petrec timp în sectorul pescarilor şi mă uitam cu o curiozitate caracteristică vârstei în lăzile în care încă se mai zvârcoleau calcani, monkfish şi tot felul de alți peşti ciudați, precum şi crabi imenşi, care îşi mişcau încet picioarele lungi şi păroase, trimițându-mi fiori pe şira spinării. Mă întorceam voios pe jos, țopăind cu sacoşe în mână, pe sub castani, respirând aerul rece şi curat, în timp ce pe lângă mine treceau cete interminabile de biciclişti.      

În vara în care am terminat liceul, o vară toridă, cum chiar şi cei bătrâni spuneau că nu mai trăiseră vreodată, nişte copii din cartier au furat motorul de la barca tatălul meu, care cedase rugăminților mele insistente şi mi-o dăduse în grijă. Deşi ma gândeam la cât de supărat ar fi fost să îi dau o astfel de veste, nu am disperat. Am dat bani şi țigări la mai toți puştanii de prin cartier şi le-am cerut să vină cu orice informație care mi-ar fi putut fi utilă, iar până seara ştiam deja şi unde locuia inculpatul. Copiii au felul lor de a le afla pe toate. M-am înfățişat încruntat la uşa lor, am vorbit cu mama hoțului, iar aceasta l-a chemat pe micul Bjorn, căruia i-a dat o palmă şi l-a certat de față cu mine, fără însă prea mare convingere, poate gândindu-se că astfel avea să mă împace încât să nu mai fac şi alte demersuri. L-a trimis să îi spună tatălui său ce a făcut şi să vină înapoi cu motorul. Mi-a spus că îi părea nespus de rău, că intra în pământ de ruşine şi mă ruga să nu spun nimănui la şcoală, întrucât s-ar fi aflat în tot oraşul. Eu m-am ținut de cuvânt, dar, fără să am nimic de a face cu aceasta, a doua zi oricum toată lumea ştia. Aşa este în oraşele mici. De fapt, oriunde ai fi ai tendința să crezi că dacă faci ceva, nu se va afla, dar mai mereu se află. În timp ce ea îmi povestea despre alte năzbâtii ale băiatului şi despre cum se întreba dacă avea să fie vreodată ceva de capul lui, prin spatele ei a trecut sora mai mare a lui Bjorn, Wilhelmina, pe care atunci, evident, nu ştiam cum o chema. S-a uitat fugitiv la mine, apoi a urcat repede scările. Era atât de delicată, încât, oricât de supărat eram, nu am putut să nu-i zâmbesc şi nici nu am auzit repetarea rugăminților de discreție ale mamei sale. 

Motorul outboard în doi timpi al bărcii mele se defectase cu ceva timp înainte şi plănuisem să găsesc o modalitate de a-l repara fără să-i spun tatălui meu. Sesizând şansa care mi se dădea, le-am spus că doream să îl testez înainte, iar, când tatăl lui Bjorn şi, mai important, tatăl Wilhelminei, încercă să îl pornească, nu reuşi, spre surprinderea mea prefăcută. Le-am spus că motorul fusese bun şi că probabil mi l-a stricat băiatul şi că îl voiam înapoi reparat. Uneori lucrurile se aşază într-un mod atât de surprinzător, încât domnul Van Rossum era mecanic şi îmi spusese că avea să desfacă el motorul pentru a-l repara, iar eu să vin a doua zi să îl iau. 

După o noapte de nesomn în care mintea mea fusese deosebit de activă, m-am prezentat iaraşi la uşa lor, mai mult pentru a o revedea pe Wilhelmina decât pentru a-mi recupera motorul. În timp ce îmi era înmânat, ea trecu iarăşi prin hol şi îmi aruncă aceeaşi privire fugară, fapt care pe mine mă puse pe gânduri. Mi-am luat motorul, m-am dus acasă, l-am montat, l-am pornit. Mergea perfect. Ar fi trebuit să fiu mulțumit cu faptul că mi l-am reparat gratis, dar ceva mă râcâia şi acel ceva era, de fapt, o ea. Mina van Rossum. Mi se păruse şi mai frumoasă decât în ziua precedentă şi simțeam că trebuia neaparat măcar să vorbesc cu ea. 

Când am apărut şi a treia zi la uşa lor, tatăl ei m-a întrebat surprins: „Ce mai e? Ți-am zis că ne pare rău, Bjorn a fost pedepsit, ți-am reparat motorul. Ce mai vrei?” Eu aveam un nod în gât şi, în momentul în care ea străbătea holul ca de obicei, am spus cu o voce subțiată, care nu îmi făcea deloc cinste: „Vreau să mă plimb cu barca cu fiica dumneavoastră.” Ea mă auzi şi zâmbi, apoi urcă în fugă scările. Chipul tatălui ei se strâmbă şi îmi zise că ea avea teme de făcut şi că nu avea voie să iasă. Când eu am întrebat: „Dar poate mai târziu sau mâine?” el îmi închise uşa în față. Am rămas pe prag o vreme, gândindu-mă dacă ar fi fost înțelept să mai sun o dată la uşă sau să plec şi dacă plecam, oare să mă mai fi întors sau nu mai târziu sau a doua zi. Am plecat. 

După multe frământări, multe impulsuri şi multe răzgândiri, am copt un plan. L-am prins pe afară pe micul Bjorn şi i-am dat un bilețel. I-am spus că aveam să îl iert pentru că mi-a furat motorul doar dacă ducea acea bucată de hârtie împăturită surorii lui şi că nu avea voie pentru nimic în lume să îl citească sau să spună cuiva despre asta. I-am spus că dacă afla cineva, aveam să îmi ascund motorul şi să spun tuturor, inclusiv părinților lui, că mi l-a furat iar. Îi scrisesem Wilhelminei că îmi doream mult să o văd şi, dacă şi ea voia să mă vadă, să găsească o modalitate de a ieşi din casă şi să ne întâlnim pe podul parizian în jurul unei anumite ore. 

A fost cea mai lungă aşteptare din viața mea, iar, în momentul în care am văzut-o apropiindu-se cu paşi gingaşi, am fost copleşit de gândul că aveam să îi pot vorbi. S-a uitat la mine, trăsăturile gingaşe ale chipului ei s-au îndulcit şi mai mult, luminate de un zâmbet, a roşit şi a lăsat sfioasă, cu un aer feciorelnic, privirea în jos. Totul era atât de minunat la ea. Era înaltă şi suplă, avea părul blond, formând un M care se închidea deasupra frunții şi pe laturile căruia se ridica, revărsându-se pe lângă tâmple, ochi albaştri, adânci şi un năsuc delicat, amintindu-mi de drăgălăşenia ilustrațiilor din cărțile cu poveşti. Avea un chip care îmi părea foarte cunoscut şi apropiat, într-un mod inexplicabil şi abia după ceva timp mi-am dat seama cât de bine semăna cu pictura de pe pânza lui Van Wijck, pe care o luasem într-o noapte ploioasă de toamnă dintr-o casă părăsită. Ne-am plimbat câteva ore prin aerul cald vorbind, timp în care nu am avut curajul să o iau de mână. Am discutat despre multe, dar încă de a doua zi, nu îmi mai aminteam nimic, mintea fiindu-mi acoperită parcă de un văl, ce lăsa să persiste doar imaginea vagă a chipului şi sunetul vocii celei ce urma să devină prima mea iubire. Chiar dacă nu aş fi lăsat-o pentru nimic în lume, la un moment dat, ne-am dat amândoi seama că ar fi fost spre binele ei şi, probabil, şi al meu să se întoarcă acasă. Mi-a spus că nu ar fi fost o idee prea bună să merg cu ea până în fața uşii, aşa că mi-a urat noapte bună şi a plecat. Atât. Nu m-a sărutat, nu m-a pupat măcar pe obraz, nu m-a luat în brațe. Atât. Pentru mine a fost însă destul. 

Aşa a început acea vară de neuitat, acea vară caniculară, în care oraşul se cocea încet, asfaltul părea că se va topi şi că tălpile tenişilor mi se lipeau ca atunci când păşeam pe bitum fierbinte, acea vară în care nivelul apelor scăzuse, în care în miezul zilei nu vedeai nici măcar un om pe străzi şi în care însuşi timpul părea că stătuse, iar clipele erau încremenite într-o neclintire sufocantă, printre valuri de căldură aproape vizibile. În unele zile, singurele întreruperi ale liniştii dense şi calde era cârâitul sacadat al vreunei coțofene. 

Am continuat să ne vedem în fiecare zi, spre nemulțumirea tatălui ei şi am avut parte de acea dragoste romantică, fără gânduri lucide, fără raționamente, de acei fiori nevinovați care pot fi doar la acea vârstă. Era blândă şi afectuoasă, plină de gânduri şi sentimente frumoase atât în ceea ce mă privea, cât şi în ceea ce privea lumea. Alături de ea, totul părea luminos, totul părea posibil, impresie despre viață pe care am pierdut-o odată cu ea.  Îmi părea magic drumul către casa micuță, din cărămidă maro unde locuia, învăluită într-o aură mistică şi îmi imaginam cu o voluptate tânjitoare camera ei de la etaj, mobila, cărțile, toate obiectele tipice pentru o adolescentă, până la patul în care dormea şi se gândea la mine. Nu am ajuns însă niciodată să intru în acea cameră, rămasă pentru totdeauna inaccesibilă pentru mine. În prezența ei, timpul zbura cu o viteză inimaginabilă, ore întregi păreau simple minute, iar momentul despărțirii venea neîndurător când simțeam sincer că abia ne întâlnisem. Ne desprindeam greu unul de celălalt şi multe au fost discuțiile moralizatoare la care a fost supusă de părinți din cauza insistențelor mele de a mai petrece câteva clipe împreună, clipe care în viața reală, în timpul real din care noi ieşisem printr-o iubire curată, însemnau adesea alte câteva ore. Aş fi făcut orice pentru ea, trebuia doar să îmi spună ce. 

Ne plimbam ținându-ne de mână, cu degetele împletite cu ale ei şi îmi amintesc imaginea şi senzația mâinii ei mici ținute în mâna mea. Treceam pe biciclete pe lângă mori de vânt seculare, străbăteam curcubeice lanuri de lalele, stăteam pe iarbă pe malul unui lac, aruncam firimituri la lebede. Conform prostului meu obicei, uneori deranjam bietele păsări prin săriturile mele în apă, acolo unde mi-aş fi dorit nespus ca şi ea să mă însoțească. În cele din urmă, după multă muncă de convingere, ajutat fiind şi de căldura apăsătoare, îşi dădu bluzița şi pantalonaşii jos şi intră în apă. Văzând-o, oricât de rece ar fi fost apa, nu m-ar mai fi putut răcori şi simțeam că începea să fiarbă în jurul meu. O priveam cum înota cu gingăşia unei sirene şi mă întrebam ce licoare trebuie să fi băut pentru a se transforma în om. Ghiceam ce se ascundea acoperit de materialul subțire, devenit uşor transparent, al chiloțeilor ei uzi. Nu aveam nevoie de diamante cât timp aveam sclipirile picăturilor de apă care îi făceau muşchii corpului ei sprinten şi virginal să lucească. Atunci am sărutat-o pentru prima oară, am simțit că îmi fugea pământul de sub picioare şi că aveam să cad cu fața în apă. Era udă şi rece, buzele ei dulci miroseau a caramele şi mă atingeau blând, timid, transmițându-mi un tremur în vintre. Simțeam că eram cel mai fericit om de pe Pământ şi, probabil, chiar eram. Îmi amintesc moliciunea atingerii ei, moliciunea acelor vremuri, duritatea pietrelor pe tălpi când ne fugăream aproape goi pe la marginea apei scăzute şi tulburi, duritatea anilor care aveau să urmeze.  

A fost vara în care începusem să învăț să cânt la chitară. Mi-am procurat instrumentul, vechi, ros şi neacordat de la un vecin, iar în schimbul lui, pe lângă cincizeci de guldeni, toată vara i-am spălat maşina, tuns gazonul, dus gunoiul, i-am făcut cumpărăturile, i-am adus ziarele, i-am plimbat câinele şi, în principiu, cam tot ceea ce i-ar fi putut lui trece prin minte şi după toate acestea, tot i se păruse că fusese o adevărată pomană pentru mine. Pe zi ce trecea, deveneam tot mai abil în ciupirea corzilor şi îmi zdrăngăneam dragostea, eternă credeam eu, stând întins în iarbă, cu ochii închişi. Vara mă striga pe nume şi lumea era a mea. Eram convins că ceea ce trăiam nu se va termina niciodată. Îmi amintesc cum îi puneam mâinile la ochi, doar pentru a le ridica încet şi a mă lăsa absorbit de ochii ei mari şi limpezi, în care mă pierdeam vibrând de cea mai pură fericire, lipsită de orice gând. 

Într-o zi, într-una dintre plimbările noastre, a găsit o ghindă printre ierburi, căzută dintr-un stejar precoce, care nu se sinchisise de faptul că încă nu era toamnă. Mi-a întins-o, ținând-o între degetul mare şi arătător şi mi-a spus că voia să o plantăm împreună şi din ea să iasă un copac la umbra căruia să stăm atunci când vom fi bătrâni. Vise de copii. Făcusem rost de un briceag, aşa cum aveau toți băieții şi am scrijelit numele noastre în scoarța acelui copac nonconformist şi le-am înconjurat, clasic, de o inimioară pentru că aşa mi se păruse firesc şi nu pentru că mai văzusem în altă parte. 

Într-o seară, am luat barca şi ne-am plimbat pe canalele verzui până am ieşit din oraş şi ne îndreptam spre Woerdense Verlaat. Era îmbrăcată într-o rochiță de vară din muselină, albă, vaporoasă, la mână purta o brățară de flori de câmp împletite, iar sandalele şi le dăduse jos. Am oprit barca într-un loc ascuns, sub o salcie şi ne-am ținut îndelung în brațe. Avea umerii goi, iar eu, atingându-i cu buzele, eram îmbătat de gustul şi de parfumul pielii ei. Se auzeau greierii, acoperiți uneori de inima care îmi bătea nebuneşte, o simțeam mică şi delicată la pieptul meu, i-am ridicat bărbia, am privit în ochii ei albaştri şi adânci, precum îmi imaginam marea pe care nu o văzusem niciodată şi i-am spus, cu vocea întretăiată, că o iubeam. Mă privea fix în ochi, dar era speriată, încât poate nici nu îşi dădu seama cât de speriat eram eu. Tremura la fiecare atingere a mea, pe care o întâmpina cu respirația sacadată şi cu un uşor scâncet, iar pielea i se înfiora. Am făcut dragoste în acea noapte, sub salcia plângătoare, în barca mea, legănați de undele apei. Fiecare mişcare a mea era primită cu o tresărire, obrajii i se înroşeau ruşinați, deschidea larg ochii ei minunați şi gemea uşor, atingându-mi buzele după ritmul unduirilor neştiutoare ale corpului meu. La un moment dat a început să plouă, iar noi am întâmpinat ploaia bucuroşi, răcorindu-ne trupurile încinse. Am râs atunci cu poftă, fără vreun motiv anume, ca un nebun, cu chipul ridicat spre cerul ud şi cu ochii închişi, fără să ştiu de ce. Poate că aşa se simte fericirea. Am fost primii unul pentru celălalt şi a fost, poate, cel mai frumos moment din viața mea. Mă gândeam atunci că aveam să fim singurii unul pentru celălalt. 

În acea noapte amețitoare, cu picături de ploaie în păr, am ales un loc unde am plantat acea ghindă, din care ar fi trebuit să iasă un copac la umbra căruia să stăm noi la bătrânețe. Naivitatea adaugă farmecului tinereții. Apoi am luat chitara şi i-am cântat, degetele mi se mişcau pe corzi fără voia mea. Nu ştiam ce făceam, dar sunetele se împleteau, se înconjurau, se strângeau, se încolăceau unele în jurul altora, creând un cântec despre care ea îmi spuse că era cel mai frumos pe care îl auzise vreodată. Totul venise de undeva din interiorul meu, ca şi acea declarație de dragoste, iar de atunci, deşi am încercat de multe ori, nu am mai putut să îl recreez, nici nu mai ştiam de unde să încep. Priveam cerul încărcat de stele de pe a cărui boltă se desprindea din când în când unul dintre micile puncte de lumină şi se prăbuşea însoțit de dorința noastră de a fi împreună pentru totdeauna. Acum nu mai am încredere în stele. Am adormit în barcă în acea noapte, ținând-o în brațe, simțindu-i bătăile inimii vibrând în pieptul meu, încercând să le sincronizez pe ale mele cu ale ei, aşa cum credeam că ar trebui să fie mereu şi convins că, în brațele ei, somnul îmi va fi întotdeauna fără coşmaruri. Tresări de câteva ori în somn, iar eu am strâns-o mai tare la piept. 

A doua zi, fără a crede că a fost real ceea ce se întâmplase, am dus-o acasă, unde o aştepta îngrijorat tatăl ei pe care încercase, fără succes, să îl calmeze doamna Van Rossum, care îi explicase nebuniile tinereții şi îi amintise de momentele în care ei înşişi erau de o vârstă cu noi. Am revenit în multe după-amiezi calde şi leneşe acolo, precum şi în multe nopți magice. Mă întrebam cum oare putusem vreodată să trăiesc fără ea. Am scrijelit numele ei pe barca mea: Mina. Cât de frumos putea să îmi sune! Nu mi-aş fi putut imagina un nume mai frumos şi nici faptul că aş putea să fiu vreodată cu o fată pe care să o cheme altfel. Soarta ținu morțiş să mă contrazică. 

Fiind medic, tatăl meu se ducea acolo unde era nevoie de el, iar atunci fusese solicitat într-un spital din Rotterdam. Părinții mei hotărâseră să nu îmi spună nimic despre această schimbare majoră, ştiind cât aveam să fiu de afectat. Mi se păruseră mie unele lucruri puțin ciudate, iar, în tot timpul în care eu eram ocupat fiind cel mai fericit om din lume alături de fata visurilor mele, ei pregăteau mutarea. Terminasem şcoala, aşa că atunci era momentul potrivit, cel puțin din acel punct de vedere. Găsiseră chiar şi un cumpărător pentru barcă. În momentul în care, în sfârşit, mi-au spus, nu am putut să cred, ceva s-a prăbuşit în mine, un vârtej m-a învăluit, făcându-mă să îmi pierd echilibrul. Era ceva la care nu mă aşteptasem în vreun moment, nu mă aşteptasem să poată să existe ceva pe acest Pământ care să poată interveni între mine şi Mina. Ea a primit vestea la fel de dur ca şi mine, iar ochii ei frumoşi, pe care îi văzusem mereu bleu, s-au tulburat şi s-au transformat într-un Delft blauw în momentul în care începu să plângă. Mă privea înspăimântată, tremurând, încă o dată fără să îşi dea seama cât de speriat eram eu, care îi sărutam obrajii, simțindu-i lacrimile sărate pe buze şi spunându-i că nu voi pleca sau că mă voi întoarce sau propunându-i să fugă cu mine în lume. Mă apucase de tricou, cu mâinile pe care le ținusem de atâtea ori într-ale mele, mă îmbrâncea şi mă trăgea spre ea, implorându-mă cu vocea de nerecunoscut să îi spun că nu era adevărat, că era o glumă proastă şi răutăcioasă, că era un coşmar, că eu nu aş fi putut vreodată pleca de lângă ea.

Era iulie, ajunsesem la jumătatea acelui an. În ziua în care am plecat, într-un Sierra împrumutat de la un unchi, ea a mers cu bicicleta ei albă cu fundițe legate de coarne pe lângă maşină şi apoi în urma ei, plângând, până am trecut de Woerdense Verlaat şi de locul nostru magic. La radio se auzea Sealed with a kiss şi eu mă uitam pe geamul din spate, cu lacrimi în ochi şi îmi venea să sar din maşină. Am considerat soarta nedreaptă, m-am revoltat atunci împotriva vieții şi mi-am spus că nu voi mai putea fi fericit vreodată. Pe atunci nu ştiam că scena cu mersul pe bicicletă după maşină era parcă desprinsă din filmele americane, întrucât nu aveam televizor. Cum pe atunci nu era vremea telefoanelor mobile şi a Internetului, ştiam că avea să îmi fie aproape imposibil să păstrez legătura cu ea, în ciuda vorbelor vechi că dragostea trecea peste orice. Şi uite aşa, peste noapte, dispărură cosițele ei blonde, ochii ei albaştri şi adânci, care m-au făcut apoi să mă simt atât de blue, năsucul ei delicat, buzele dulci şi parfumate, plimbările cu bicicleta şi cu barca, după-amiezile şi nopțile în desiş, tot ceea ce mă făcuse fericit. Ar fi putut să se dăruiască altcuiva, dar mă alesese pe mine. Eu fusesem primul pentru ea şi aveam să fiu mereu. Mult timp am avut buzele uscate, parcă arse de ultimele ei săruturi, dorind fără încetare să îi atingă din nou pielea. Am învățat atunci că există atâtea trăiri pentru care nu există cuvinte. Şocul acelei plecări, cu toate părăsirile pe care le implica: a iubitei mele, prima de altfel, a oraşului, a străzilor pe care copilărisem, a canalelor, a tuturor locurilor care deveniseră o parte din mine, a camerei mele din masardă, cu tablouri şi cu prezența atât de vie a pictorului necunoscut, a bărcii în care scrijelisem numele ei, m-a afectat multă vreme. O apăsare mă istovea, ca şi cum ar fi dispărut toate culorile din lume. Am mai învățat atunci că fericirea este un munte pe care nu îl poți coborî decât căzând. Uneori am impresia că nu eu sunt cel care a trăit acele momente, precum şi multe altele din viața mea. Timpul a trecut, prima rană a iubirii s-a vindecat, dar, din când în când, un vânt melancolic adie, luând cu el praful şi pânzele de păianjen de pe acele amintiri, de pe prima mea dragoste. O parte din mine va fi întotdeauna a ei, o parte din mine va rămâne întotdeauna în acea vară toridă, vara în care am devenit bărbat. 

Anii aceia au fost imortalizați în mine, precum o fotografie făcută unui ceas. Mi-am spus de multe ori că mă voi întoarce în oraşul copilăriei mele, oraşul liniştit în care am cunoscut fericirea, în care m-am lăsat ridicat şi învăluit de o stare de flux pe care nu aveam să o mai cunosc vreodată, oraşul în care se afla un stejar în a cărui scoarță era scris Mina en Joey, într-o inimă. Sunt cincisprezece ani de atunci şi mă gândesc câți oameni trebuie să fi trecut pe acolo, câți oameni vor fi văzut scrijelitura noastră, câți oameni se vor fi întrebat cine oare eram şi câți oameni nu vor fi trăit niciodată ceea ce am avut noi. Aş vrea să mă întorc pe acele străduțe pietruite, pe malul acelor lacuri, aş vrea să găsesc vechea barcă şi să mă plimb în ea pe canale până în locul nostru, locul verde şi ascuns, în care am descoperit totul despre sexualitate şi despre dragoste, să văd stejarul care trebuie să fi ieşit din ghinda plantată de noi şi să stau, din păcate, singur la umbra lui. Eram sigur că ea mai trecuse pe acolo şi mă gândeam că, poate, ca în filmele americane la care începusem apoi să mă uit după ce tata ne cumpărase un televizor, o voi întâlni acolo, într-o după-amiază de vară şi le vom relua pe toate de unde le-am lăsat. 

După ce Bjorn mi-a spus că Mina se căsătorise şi că avea o fetiță superbă, mi-am dus o mână la gât ca pentru a înlătura nodul ce mi se pusese, iar tot ceea ce am fost în stare să spun a fost: „Îți mulțumesc pentru că mi-ai furat motorul.”

 

(...)

 

Deşi nu era luni, în dimineața acelei zile, am simțit poftă de o plăcinta cu brânză şi stafide în timp ce eram cu diverse treburi prin apropiere de De Wallen. Muşcând din ea, ca din madeleinele lui Proust, pentru o secundă, eram purtat în timp de gustul aromat şi retrăiam câteva crâmpeie din copilărie. Era o zi însorită, durerea de genunchi dispăruse, mă simțeam bine, parcă eram unul dintre turiştii care treceau pe lângă mine, uitându-se cu uimire şi fotografiind zidurile cărămizii ale bisericii Oude Kerk, ridicate în jurul unei mici capele construite chiar înaintea barajului de pe Amstel. Din turn, acompaniate de zgomotul aripilor unui stol de porumbei, se auzeau cele patruzeci şi şapte de clopote ale carilonului secular, despre care basme spuneau că ar fi fost făurit de fierarii kabouter. Mulți, în special catolici şi ortodocşi, erau revoltați de priveliştea blasfemiatoare a vitrinelor cu fete pe care o aveau atunci când ieşeau pe uşa bisericii. Nimic nu spunea mai bine Amsterdam decât acest amestec eterogen şi permisiv între istorie, modernitate, vechi, nou, culturi, religii, credințe, valori, viziuni şi hedonism prin care pluteau aromele şi efluviile feluritelor mâncăruri, ierburi şi fete, oferind senzația permanentă că orice dorință putea fi uşor împlinită, ca într-o Luilekkerland, ca într-un Ținut Cockaigne real. 

Aproape toți însă, după exprimarea ideilor conservatoare pe un ton ridicat şi nervos, îşi continuau plimbarea printre vitrine, uitându-se încruntați şi bombănind. Cu siguranță, mulți dintre ei, poate fără să îşi dea seama, regretau că nu aveau curajul să ia ceea ce li se oferea şi îşi doreau atât de mult, deşi nu şi-ar fi recunoscut-o nici măcar lor înşişi. De Wallen, Walletjes sau Cartierul Felinarelor Roşii, triunghiul de case vechi construite începând cu secolul al XIV-lea în jurul vechiului port şi a celei mai vechi biserici, în care milioane de oameni au gustat plăceri interzise de-a lungul secolelor, fusese locul unde îmi petrecusem multe nopți ale tinereții şi de care devenisem dependent, cum nici un alt drog nu reuşise să mă facă. Fiind un om plin de vicii, slab la tentații, am făcut multe aşa numite prostii în viața mea, care îmi atrăseseră porecla de Never Say No Joe şi am supărat mulți oameni, dar puține erau lucrurile pe care le regretam, iar cele de care îmi părea cu adevărat rău erau greşelile făcute față de persoane la care țineam şi care erau o prezență permanentă în viața mea. Îmi aminteam de vechile obsesii şi de dependența de a mă perinda prin fața vitrinelor, în acel miros dulceag de ambră şi de conştiințe încărcate. Deşi multă vreme considerasem că ajunsesem imun la tot ceea ce era în jurul meu, noaptea care avea să urmeze îmi dovedi că De Wallen, Luilekkerland-ul meu, nu îmi ieşise niciodată cu adevărat din sânge cum ies nicotina, tetrahydrocannabinol-ul, benzoylmethylecgonina sau diacetylmorfina şi că, în toți aceşti ani, mă aşteptase să mă întorc, să îi calc pietrele, să îi deschid uşile, să îi urc treptele, să îi trag perdelele şi să îi aprind felinarele. 

 

(...)

 

Începusem să mă mai plimb prin cartier, să cunosc locurile şi vecinii, în încercarea de a mă obişnui şi de accepta faptul că aceea era casa mea. Ne făceam cumpărăturile de la un magazin general aflat pe un colț, în capătul străzii şi de la un mic aprozar, deținute de o familie venită din Curaçao, ai cărei membri se ocupau şi de vânzare. Oameni de treabă, dar care schimbau etichetele cu data de expirare la produse, prelungind-o cu câteva zile de fiecare dată când se apropia de termen. Când produsele chiar tindeau să se altereze, le vindeau la reduceri la cantina de pe aceeaşi stradă. De asemenea, prețurile afişate erau relative, ei solicitând întotdeauna mai mult, pretextând că acestea tocmai se schimbaseră, dar că nu avuseseră timp să le actualizeze. 

Acolo, apărea dimineața pentru a cumpăra legume proaspete şi bere doamna Barneveld, una dintre vecinele noastre, cu o nouă şi frumoasă vânătaie, făcută de soțul ei bețiv, un fost boxer ratat, care îşi mai exersa pe ea din când în când croşeele de dreapta în reveriile lui alcoolice, în care se vedea din nou în ring punând jos vreun nume mare la categoria grea. Era îmbrăcată invariabil într-un capot roşu cu ochiuri albastre, avea bigudiuri în păr şi mirosea a tutun şi a cafea. Avea ochii blânzi şi spălăciți de plâns, iar cearcănele i se întindeau când pe chip îi apărea zâmbetul rujat strident şi în afara conturului buzelor, asemănător cu cel al văcuțelor de pe cutiile de brânză topită şi care, când se transforma într-un râs ascuțit şi disperat, îi făcea să îi tremure faldurile de piele zbârcită care îi acopereau andrelele gâtului. Îmi era milă de ea când o auzeam inventând mereu câte o scuză că se lovise în vreun fel, râzând apoi nevrotic de cât de neîndemânatică era şi căutând cu teamă în ochii celorlalți aprobarea, nădăjduind că mai exista măcar un singur om care să o creadă. În spatele magazinului, era amplasată ilegal o mică piață cu de toate, unde marocanii se certau zgomotos pentru un loc cât de mic unde să îşi poată vinde nimicurile. Le puteai auzi strigătele şi injuriile, amestecate printre ofertele generoase făcute trecătorilor, după care se țineau, lăsând progresiv din preț.

În cartier era în general linişte, dar uneori se auzea hip hop sau muzică orientală din vreo curte sau de la casetofoanele băieților care se instalau pe la colțurile străzilor, planificau afaceri dubioase sau etalau mişcări energice de breakdance. Diminețile răcoroase se ridicau peste străzile pustii, în aşteptarea primelor tramvaie, al căror huruit dădea semnul de trezire pentru periferia care se deştepta încet. Trotuarele se animau cu oamenii care începeau să plece la serviciu în centru, băcăniile şi braseriile se deschideau şi primii bețivi apăreau la tejghele. Croitorii, frizerii şi geamgii ieşeau în fața atelierelor pentru a atrage clienți, femeile marocane strigau în piață, puştii vindeau ziare şi cozi lungi se formau la covrigării. 

Cartierul devenea plin de culoare spre seară, multe tarabe apăreau, vânzând de toate, de la fructe la zorzoane multicolore şi alte mărunțişuri de iarmaroc, iar numărul mare de emigranți de prin toate colțurile lumii, care se adunaseră în acel creuzet care era periferia marelui oraş, ne făceau să ne simțim ca într-o excursie. Creolii din Aruba, Sint Maarten şi Bonaire, în veşmintele lor colorate şi cu frizuri ciudate se adunau după lăsarea întunericului în jurul unor mici focuri făcute pe asfalt, în care ardeau diverse ierburi, privați de cadrul natural mirific al insulelor natale, mâncau manioc şi prăjituri cu rom, mestecau semințe de cardamom, cântau şi dansau merengue, bachata şi, uneori, mai târziu în noapte, dansuri tribale agitate, parcă în transă, pătrunşi de vreun spirit precolumbian. Aprindeau torțe şi povesteau în articulații dulci de papiamento, acompaniați de zgomote de güira şi de tobe conga despre experiențe vechi şi noi şi îşi aminteau cu nostalgie, privind în gol cu ochii lor mari şi negri, de frumusețile nemaiîntâlnite ale Caraibelor, pe care nu ştiuseră să le aprecieze înainte şi pe care fuseseră nevoiți să le părăsească, întrucât un om nu poate admira frumusețea pe stomacul gol. 

În serile de vineri, organizau lupte de cocoşi, pe care pariau de multe ori şi puştii din cartier, care vindeau câte ceva din casă fără cunoştința părinților pentru a face rost de bani. Am asistat de câteva ori la acele lupte fără sens, am privit ochii ieşiți din orbite ai proprietarilor şi ai pariorilor în timp ce țipau încurajând, înjurau sau se trăgeau cu mâinile de păr când pierdeau, la fel de îndobitociți precum bietele vietăți care îşi jumuleau penele şi îşi sfârtecau carnea cu ciocurile şi cu pintenii. Înainte de luptă, vorbeau cu cocoşii, apăsându-şi buzele pe cioturile de creste, apoi îi țineau în mâini, apropiindu-i de adversari, pentru a-i întărâta. Gulerele lor multicolore se umflau, penele se zburleau, începeau să cârâie şi să cotcodăcească şi erau aruncați în micul ring improvizat. Lupta se încheia, de obicei, atunci când unul dintre cocoşi rămânea pe pământ, fără suflare, jumulit şi plin de sânge. Era vândut la una dintre rotiseriile turceşti aflate la câteva străzi depărtare, care atrăgeau muştele din tot cartierul şi unde era transformat în kebap, dându-i-se dreptate lui Lavoisier, nimic nu se pierde, totul se transformă.

 

(...)

 

Înainte de a pleca, s-a uitat la mine şi mi-a spus lent şi tărăgănat, încruntând uşor sprâncene în formă de accent circumflex: „Fiți fără griji, la acest han trag numai călătorii rătăciți.” Arboră apoi un rânjet de motan de Cheshire şi se îndepărtă, reluându-şi mersul încovoiat şi legănat. 

Am intrat în cameră, cu podeaua scârțâind sub paşii noştri şi, când Fiona a apăsat pe clapa întrerupătorului, o flamă albăstrie a luminat pentru o secundă spațiul întunecat, cu un uşor sfârâit. O veioză cu două brațe fixată în perete s-a aprins, creând o aură gălbuie pe perete. Încăperea părea o prelungire a coridoarelor, având aceeaşi mochetă roşie şi acelaşi tapet maroniu. Un pat cu bare, acoperit cu o cuvertură aspră pe care se vedeau contururile rotunde şi înnegrite ale unor arsuri de țigară şi un scrin prăfuit ocupau mare parte din spațiu. Uşa de la balcon era deschisă şi perdeaua murdară se mişca fantomatic în briza care venea dinspre râu. 

Mi-am dat jos ghetele îmbibate cu apă. Eram murdari de noroi şi aveam hainele încă umede. Ea şi-a dat jos jacheta, s-a aşezat picior peste picior pe marginea patului şi s-a uitat lung la mine. Am făcut un semn spre baie şi am intrat. De un suport atârnau două prosoape galbene, presărate cu pete maronii şi verzui, a căror origine ar fi fost incertă pentru oricine altcineva. Eu ştiam însă de la tatăl meu, care uneori venea acasă şi punea la spălat un halat murdar, că aşa arătau petele de sânge împregnate într-o țesătură şi care apucaseră să se întărească. Astfel de pete nu ies definitiv nici măcar atunci când articolele respective sunt băgate şi învârtite cu detergent şi balsam din acelea despre care reclamele susțin că ar avea puteri magice într-o maşină de spălat din acelea inteligente despre care acelaşi gen de reclame pretind că te pot face să nu îți mai recunoşti propriile haine. Petele acelea reprezentaseră o parte dintr-un om şi ilustrau acel ceva care nu voia să se şteargă, nu voia să piară, mulțumindu-se să lase măcar o urmă, o dâră din el. Când am dat drumul la apă, s-a auzit un zgomot tânguitor şi robinetul a tuşit, împroşcându-mă cu un lichid castaniu. Am aşteptat câteva minute să se limpezească şi apoi m-am dat cu apă pe față, uitându-mă în oglinda aproape opacă. Senzația de rece păru să îmi calmeze pentru moment zvâcnetul din tâmple. 

Mă aflam pe o insulă, izolat de lume, într-un loc aproape mitic, cu stofă de legendă urbană, ascuns printre neguri, despre existența căruia puțini ştiau sau în care puțini credeau şi cu atât mai puțini se încumetau să îl viziteze,  într-un palat sordid în care te puteai caza doar noaptea şi care îți asigura un anonimat total. Nu cereau documente, nu cereau garanții, pereții erau groşi, nu îi interesa ce făceai acolo. După ce plecai, femeia de serviciu spăla şi curăța tot, fără a pune întrebări, fără a anunța poliția, ştergând orice urmă a orice s-ar fi putut întâmpla acolo. Era un loc cu legi proprii, în care nimic din lumea exterioară nu mai era valabil, era ca o Țară a Minunilor, ca un regat fermecat din poveştile ruseşti, ca o latură întunecată a basmelor fraților Grimm, în care oameni puteau să dispară fără urmă şi în care puteau prinde viață lucruri care nicicând nu existaseră în afara acelor pereți arşi. Mă întrebam cine mai stătuse în acea cameră şi cu ce intenții, la ce lucruri fuseseră martori acei pereți muți, despre care se spunea că nu aveau nici ochi, nici urechi. Dincolo de acea uşă de pefele, se afla aşezată pe pat o fată deosebit de frumoasă, care semăna izbitor cu Mina şi despre care nu credeam că mă adusese până acolo fără să aibă de gând să îmi ofere ceva. Mi-am verificat portofelul pentru a mă asigura că aveam la mine măcar un prezervativ. Nu mă întrebam ce ascundea refugiindu-se în acel loc uitat de lume. Nu mă gândeam că ar fi putut nutri alte intenții. Dacă ar fi vrut de la mine bani, ar fi putut să mi-i ceară, fără să îşi mai bată capul. Era totuşi ceva intimidant în privirea ei. Eram parcă într-o versiune sumbră a unui basm, iar de partea cealaltă a uşii nu simțeam că mă aştepta o prințesă, ci o frumoasă vrăjitoare, o banshee, o regină Grimhilde, o Morgan Le Fay, o Lilith, o doppelgänger a Minei. O senzație de ireal îmi dădea palpitații şi nu m-aş fi mirat ca, intrând înapoi în cameră, să constat că eram singur şi că nici nu fusese vreodată vreo Fiona.

Când am ieşit, aproape că am dat peste ea. Mă aştepta în fața uşii cu două pahare în mână. Mi-a întins unul, l-a ciocnit pe al ei de el şi l-a dat pe gât. Am făcut şi eu la fel. Am simțit cum glandele mele exocrine, incitate, îmi umpleau gura de salivă din cauza tăriei şi cum o uşoară arsură amăruie îmi urca pe gât dinspre focul care mi se aprinsese în coşul pieptului. Ne-am aşezat pe patul tare, din aşternuturile căruia ieşi praf şi ea a luat paharele pentru a le umple din nou. S-a apropiat de mine. Am inspirat adânc parfumul ei, care începuse să se simtă puternic în cameră, dulceag, venit parcă dintr-o altă lume, ale cărui tente de mosc, ambră şi vanilie mă învăluiau ca un drog făcându-mă să închid ochii. Am luat paharul din mâna ei, am înghițit otrava înțepătoare şi am cerut mai mult. Un lucru îmi era clar: oriunde m-ar fi purtat drumul pe care intrasem, nu mai exista cale de întoarcere. „Ce o fi, o fi.”

 

(fragmente din romanul Cartierul felinarelor stinse, în curs de apariție)