Proză
George C. Dumitru

SUB MÂINILE MELE

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2013

 Dacă vrei cu adevărat să ştii, o să îți spun, cu ochii, mereu cu ochii. Golurile lăsate în urmă de ascuțişul lamei, laolaltă cu urletul de durere. Pâcla care se depune şi acoperă orice intenție, aducând cu ea imprevizibilul, surpriza, frica din ce în ce mai puternică pentru ceea ce va urma. 
Dacă vrei neapărat să ştii, o să îți spun, de fiecare dată e altfel, chiar dacă te-ai gândi că nu, că nu are cum să fie diferit, în fond procedura e aceeaşi, ochii sunt ochi şi unghiile unghii, indiferent de cine le poartă. Nu, nu-i aşa. Diferită este reacția lor, şi cu adevărat doar asta e ceea ce contează, ceea ce pentru mine contează. De când îi primesc, de când mi se pun oarecum în brațe, amețiți de frică, încep să îmi închipui. Câteodată fac pariuri cu mine însumi, licitez, urlă sau nu, horcăie sau nu, încă mai crede că are scăpare, sau şi-a dat seamă de când a fost împins pe uşă că totul s-a sfârşit pentru el? Ştie că, odată ajuns aici, pe scaunul acesta, în prezența mea, lucrurile nu au cum să decurgă decât într-un singur fel, deloc favorabil lui? Iar atunci când, cu o floare minusculă de speranță în suflet, mă vede apropiindu-mi fața de a lui, îmi ascultă respirația şuierătoare, îmi miroase pielea şi recele metalului pe care i-l lipesc de obraz,  mă întreb dacă spaima i-a explodat în torace şi a început să îl haleasca pe dinăuntru, sau dacă am de-a face cu un luptător, cu un erou, cu unul din aceia  cu convingeri puternice care nu începe să urle decât după, decât în timpul, decât atunci când. Căci toți o fac, să nu îți închipui altceva, este doar o chestiune de timp. Şi urletul lor mă îmbată, trebuie să o spun, mă umple, dar nu e un sentiment de satisfacție, nici unul de împlinire profesională. E - cum să îți zic eu - ceva aproape mistic, ceva înălțător sau abisal, zi-i cum vrei. Poate vrei să mă judeci, e dreptul tău, dar nu te poți pune în locul meu, nu în situația mea, niciodată. Dacă n-aş avea fiorul ăsta, euforia, beția, nu mi-ar mai rămâne nimic, înțelegi? Căci până la urmă nu sunt nici pe departe o maşinărie, chiar daca unii şi-ar dori asta, să nu aibă de a face cu mine, să nu trebuiască să mă privească atunci când mă spăl pe mâini de sânge, câteodată minute în şir. Nu, din păcate nu sunt o adunătură de fiare, şi atunci am aşteptări, caut ceva, îmi trebuie ceva de care să mă agăț, iar strigătele acelea de durere mă încarcă, îmi dau energie, mă hrănesc. E sadism? Poate că da, poate că nu, nu ştiu şi, drept să îți spun, nu mă intereseaza prea mult. O să fiu sincer: fără asta nu pot merge mai departe şi, oricât de ciudat ar părea, oricât de crud, asta este menirea mea. O ştiu, am ştiut-o de mult, din copilărie, chiar dacă, poate, nu am conştientizat-o pe deplin. 
Dacă doreşti să afli cu tot dinadinsul, o să îți zic, de două ori, atât, în toată viața mea. Prima oară acum mulți ani, în tinerețe, era a treia sau a patra persoană, nici nu îmi intrasem bine în mână. Dar nu asta a contat, nu de-asta mi-a rămas în minte, şi nici din cauza faptului că era femeie, iar eu mă întrebam cum să abordez problema -  era prima femeie cu care aveam de-a face în acest fel. La început am fost debusolat, nu ştiam de unde să încep, iar ea era calmă, îşi încleştase mâinile de scaun şi ținea capul semeț, gâtul încordat şi umerii drepți, o poziție caraghioasa prin nefirescul ei, ca o şcolariță. Aveam în fața mea, la discreția mea, o şcolăriță, şi nu ştiam cum să încep. Fusese lovită, îi curgeau câteva firicele de sânge din nas, iar buza de sus îi era crăpată. Nu, nu  era frumoasă, dar asta nu are relevanță. Poate în viața ei de zi cu zi, în viața ei de familie, putea trece drept una, dar aici, odată ajunsă aici, lucrurile acestea nu mai au relevanță. Era o şcolăriță, însă una vinovată de ceva deosebit de grav, altfel nu ar fi încăput pe mâinile mele. Ce o fi făcut femeia aceasta din fața mea, legată la ochi, cu bluza sfâşiată la piept şi un sân descoperit, cu tălpile goale lipite de piatra rece, de a trebuit să ajungă aici? Pe cine o fi supărat în asemenea hal încât s-a considerat că viața ei nu mai valorează nimic, că merită aruncată la gunoi în cel mai infam mod cu putință? M-am întrebat toate astea în timp ce i-am dezvelit ochii, iar cand i-am perceput teama – o teamă pe care încerca să şi-o ascundă cu orice preț dar care, odată descoperită, nu a mai putut fi disimulată – m-a străbătut un fior. Şi lacrimile, lacrimile care au început să-i curgă fără oprire, şi care s-au amestecat cu sângele de pe obraz, dacă ții musai să ştii, îți spun, lacrimile acelea mi-au întărit nesiguranța. Să nu uităm ce ai de făcut aici, mi-am spus după ce i-am acoperit la loc, să nu uităm că nu tu decizi cine e sau cine nu e vinovat, dacă merită sau nu iertare, sunt alții deasupra ta care îşi bat capul cu asta, lasă-i pe ei să se întrebe la nesfârşit dacă au făcut ce trebuie, tu eşti doar o mână rece, eşti doar tăişul. Dacă vrei neaparat să afli, asta mi-am spus, atunci când am început. Cu ochii, cu ei am început, teama care s-ar putea vedea în ei, a fost din ziua aceea primul lucru la care aveam să mă gândesc.
După ce am terminat, când îmi spălam mâinile de sângele ei, am ştiut că fusesem supus la o încercare, una pe care reuşisem să o depăşesc, închizând cu adevarat o uşă în urma mea. Da, fusese marele meu test, fusesem în cumpănă, iar eu alesesem drumul fără de întoarcere, eu îmi urmasem menirea. 
Şi nu, nu mi-am vândut atunci sufletul diavolului, cum probabil ai crede, ci oamenilor. 
Când te-ai născut tu aveam deja mâinile roşii de sângele lor, dar nu vedeam decât eu asta. Maică-ta încă mă credea un om bun, până la urma cine spune că ajungi să cunoşti cu adevărat o persoană? Dar cu ea am fost bun, de ce să nu recunosc, am iubit-o atât cât un bărbat poate iubi o femeie, la început patimaş, apoi cu moderație, ca până la urmă să nu mai rămână între noi decât o formă de afecțiune, un sentiment de prietenie. Pasiunea dispăruse, însă nu şi pentru cealaltă parte din viața mea, nu, agonia lor mă umplea în continuare, mă îmbăta în continuare. Eram singurul cunoscător al acestei laturi pe care am ținut-o întotdeauna pentru mine. Nimeni din familie nu ştia unde mă duc eu în fiecare seară, atunci când plecam de acasă şi le spuneam că fac ture de noapte. Nu aveau cum să înțeleagă, îți trebuie o anumită deschidere, un anumit mod de a percepe lumea,  pentru a putea asimila aşa ceva. Iar dacă, prin vreun miracol spiritual, careva dintre ei ar fi intuit existența unui scop mult mai înalt decât ar fi putut el concepe vreodată,  cu siguranță nu ar fi putut accepta ideea ca eu, omul pe care îl vede zilnic, pe care crede că îl cunoaşte, aş putea servi acest scop. Aşa că m-am hotărât încă de când am cunoscut-o pe maică-ta, încă de la primele noastre întâlniri şi ieşiri în oraş, să ascund tot ce se întâmplă jos, acolo, sub mâinile mele. 
Dacă ții morțiş să afli, îți spun, a fost mai degrabă un accident, o situație scăpată de sub control. Şi asta doar pentru că îl cunoştea, fuseseră colegi. În plus scriseseră despre el în ziare, se făcuseră emisiuni televizate, i se dezbătuse cauza în talk show-uri. Totul deşfăşurat pe mai multe zile, săptămâni întregi. Ajunsese o întreagă isterie, controlată de marile companii de media, care urmăreau destabilizarea, mai presus de orice. Şi cu toate acestea, nimic nu s-a schimbat, iar el tot jos, pe scaun, sub privirea mea, a ajuns. Eroul. Luptătorul, singur împotriva tuturor, omul care încercase să schimbe lumea, lumea lui mică, reprezentată de harta lui interioară. Greşise, proiectia sa în exterior era încompletă, era prea subiectivă, era prea tendențioasă. Şi totuşi el se zbătuse pentru ideile lui, căzuse şi se ridicase, fusese lovit dar revenise cu forțe noi, ajunsese la un pas de reuşită. Îşi atrăsese simpatizanți, îşi crease o comunitate, adepții apăreau peste noapte, din ce în ce mai mulți. Dar, aşa cum se întâmplă întotdeauna, se blocase în punctul final, se lovise de zidul suprem. Lovitură care îl luase prin surprindere şi îi zdruncinase edificiul, ca apoi să îl distrugă complet. Ca pe un castel din carți de joc, spulberat, luat de vânt şi împrăştiat în aer. Iar el urmând să fie redus la tăcere. Cu ajutorul meu.
Îl cunoştea, fuseseră colegi de şcoală. Stătuseră în aceeaşi bancă, muşcaseră în pauze din aceleaşi felii de pâine cu brânză, schimbaseră între ei creioanele colorate. Apoi drumurile lor s-au despărțit, ea terminase liceul şi se măritase, el urmase studii superioare şi începuse să frecventeze cercuri înalte. Ea îşi dedicase viața familiei, ție şi mie, o viața casnică, fără perspective, apăsată de rutină. O viață monotonă care i-a fost înviorată pe neaşteptate de apariția lui, întâi în ziare şi în reportajele de la ştiri, apoi la întâlnirile cu ea. Nu cred că îți mai aminteşti (erai prea mic atunci, nici nu începusei să mergi la şcoală) privirea ei aprinsă din perioada aceea. Toată ceața care i se depusese pe irişi dispăruse, şi asta pentru că şi ea, ca şi mine, începuse să urmeze o viață paralelă. Şi ea, ca şi mine, îşi descoperise o altă latură pe care a încercat să o țină cât mai mult ascunsă. Nu, nu m-a înşelat cu el, nu despre asta este vorba. Însă s-a dedicat complet cauzei lui, a devenit o adeptă înfocată, o militantă. O activistă. Nu a lipsit mult să îmi dau seama de toată tărăşenia, să realizez că, atunci când lipsea de acasă, nu o mai făcea pentru a cumpăra mâncare sau îmbrăcăminte. Se întorcea obosită, dar fericită. Ne-a neglijat, ca mama şi soție, însă nu am putut să îi spun nimic, în definitiv şi eu aveam nopțile mele, în care lucram intens, departe de ei, departe de voi. Şi, pe undeva, aşa îmi puteam vedea nestingherit de treaba mea, cealalată treabă a mea.
O situație scăpată de sub control. Au asociat-o cu el, dar până la un punct, au închis-o dar au eliberat-o repede. Un avertisment, nimic mai mult. Însă m-a văzut, când mă spălam pe mâini de sânge, m-a văzut şi m-a privit în ochi, fără să vorbească. Înaintea mea îl scoseseră pe el, inert dar încă în viață. Nu trebuia să devină un martir, uciderea lui le putea aduce mari deservicii. Schilodirea era altceva. Lasă urme doar pe termen scurt, în conştiința celorlalți. 
Îl târau de subțiori, fără să se sinchisească de ea, de faptul că, văzându-i orbitele goale şi trupul însângerat, încremenise, îngrozită. Apoi eu, ieşind din aceeaşi încăpere. Puțin obosit, oarecum dezamăgit ( urlase repede eroul, căzuse repede. Leşinase de câteva ori, a trebuit să îl trezesc ca să o pot lua de la capăt). Eu, oprindu-mă la câțiva paşi de ea, pentru a mă spăla pe mâini de sângele lui. Eu şi ea, în aceeaşi încăpere, viețile noastre paralele amestecate. Celelalte devenind din nou acestea.
Nu a scos niciun cuvânt. Buza de sus îi tremura uşor, avea pumnii încleştați, strângea în ei urletul de durere. Victima şi călăul, etalându-i-se împreună, cu un firesc monstruos. Am încercat să mă apropii de ea, dar tot trupul ei îmi striga, Stai, îmi striga, Încremeneşte. Pietrifică-te, spunea şi adăuga, Şi încremeneşte-mă şi pe mine.
De-atunci, nu am mai văzut-o. De-atunci, nu te-am mai văzut nici pe tine. Mi-ai rămas doar în amintire, un băiețel de şase ani, slăbuț şi bolnăvicios, cu amigdalele veşnic pline de puroi. Şi cu semnul acela din naştere, floarea aceea maronie în spatele urechii, cu petale neregulate.
Dacă vrei neapărat să îți spun, o fac, plecarea ei, a voastra, m-a întristat, dar, în acelaşi timp, m-a uşurat. A fost ca şi când lumea s-a crăpat în jurul meu ca o coajă de ou, lăsându-mă să scot capul, să privesc dincolo. Şi să văd cum toate barierele mi s-au dat în lături ca eu să mă pot dedica total lor. 
M-am gândit mult la tine, nu trecea o zi să nu mă întreb ce faci, cum ai crescut, ce fel de om ai devenit. Am avut de căteva ori pornirea de a te căuta, să te pot privi măcar de la distanță, încercând, într-un fel, să redescopăr lumea, prin ochii tăi. Dar nu am făcut-o niciodată, la ce ar fi dus toate acestea? Nu aveam ce să îți ofer, eu deja eram departe, viața mea era altundeva. Nu, nu îți puteam oferi nimic, poate doar dezamăgire. Nu ştiu câte ți-a spus mama ta despre mine, despre ziua aceea, probabil a încercat să ascundă tot. Sau poate că nu, poate că a ales să îți releve cu ce se ocupă cu adevărat tatăl tău, ce lucruri monstruoase face, care i-au distrus umanitatea. Şi să îți sublinieze că viața lângă el ar fi fost la fel de inumană, perspectiva împărtăşirii vinei, a tăcerii, iată ce a gonit-o de lângă mine.
 Probabil, dacă m-ai fi văzut, dacă m-ai fi întâlnit, mintea ta nu mi-ar fi putut cuprinde prezența, s-ar fi blocat în toate cuvintele mamei tale. Şi mi-ai fi spus surd, Eu nu am tată, mama m-a făcut cu o bestie cu chip de om, o creatură a tenebrelor care, din când în când, iese la suprafață, pentru a procrea. Eu ți-aş fi spus că încă mai am suflet, că nu l-am pierdut niciodată şi că, daca ai înțelege ce fac, daca ai înțelege de ce trebuie să o fac, lucrurile s-ar aşeza într-o altă lumină, una ce poate fi mai uşor asimilată.
Dacă vrei totuşi să afli, îți spun, cea mai mare teamă a mea asta a fost, că ai fi putut înțelege. Că partea mea din tine te-ar fi putut corupe, te-ar fi putut acapara. Şi că urletele acelea adunate în timp şi-ar fi putut găsi, în tine, un alt refugiu în care să se înghesuie. Nu vreau să predau ştafeta, nu mi-am propus asta niciodată, ceea ce fac eu trebuie să rămână cu mine, singurătatea este condiția existentei mele. Şi asta am realizat după plecarea voastră, până atunci făceam totul la jumatate, eram rupt în mai multe bucăți care nu nu formau nicidecum un întreg.
Şi asta am realizat după plecarea voastră, că doar strigătele lor mă puteau hrăni până la capăt. Pentru asta pregăteam tot cadrul, pentru aria de încheiere, răcnetul în care îmi scufundam toate simțurile. Mă bălăceam în sunetul acela prelung şi răsunător, gutural, câteodată gros, alteori subțire, mă scăldam în el ca un animal în noroi, căutând să nu rămână nicio părticică din mine neatinsă. Şi totuşi, de fiecare dată, eram dezamăgit. De fiecare dată se termina prea repede, iar liniştea îmi lovea timpanul cu furie, dându-mă câțiva paşi înapoi. Cădeau prea repede, leşinau prea repede. Se predau necondiționat durerii, nu luptau până la capăt. Se abandonau mie, îşi puneau trupul lipsit de vlagă la dispoziția mea, dar eu nu mai aveam ce face cu el, cu masa aceea de carne fără conştiință. Trebuia să îi trezesc, să o iau de la capăt, uşurel, să îi aduc din nou sus, ca apoi căderea lor să fie, poate, mai abruptă. Dar, mereu, acelaşi lucru. Ceva lipsea.
Dacă vrei cu adevărat să afli, dacă ții cu tot dinadinsul să ştii, de două ori, în toată viața mea. A doua oară încă nu s-a terminat, pentru că se întâmplă acum, în timp ce îți spun toate lucrurile acestea. De când ai fost împins pe uşă, mergând împleticit, cu mâinile legate la spate şi ochii acoperiți, am ştiut că eşti tu. Poate nu o să mă crezi, poate o să îmi râzi în nas, o să îmi spui că au trecut atâția ani de atunci, ani în care nu te-am văzut niciodată. Te-ai schimbat, aşa e, ai devenit bărbat, nu mai eşti nicidecum copilul cu gâtul veşnic roşu pe care l-am lăsat în urmă. Dar, oricat timp ar trece, un tată îşi va recunoaşte mereu fiul. Nu pot să explic de ce, legătura aceea care se țese încă de la început este indestructibilă. Te-am luat de atâtea ori în brațe, bebeluş, te-am plimbat şi te-am legănat să nu mai plângi, ți-am studiat atent toate părțile corpului, de atâtea ori ți-am privit unghiile, ochii, picioarele, nu, un tată nu îşi poate uita niciodată propriul copil. 
Te-am aşezat pe scaun, îți privesc semnul din spatele urechii, mă gândesc să încep cu el, floarea aceea cu petale neregulate. Corpul acela străin care te însoțeşte încă de la naştere şi care acum poate fi înlăturat. Apoi, poate, unghiile, le-ai lăsat să crească doar la mâna dreaptă, ca un chitarist. Asta să fi devenit, un muzician? Ai avut înclinație către arta, îmi amintesc, încă de mic desenai cu talent, dar nu ştiam că poți cânta. Mă bucură, artiştii au suflet deosebit, şi ei, ca şi mine, sunt capabili să vadă dincolo. Poate ai făcut-o şi tu, ai privit prea departe, iar asta te-a adus aici.
Nu o să îți descopăr ochii, groaza care s-ar putea vedea în ei este primul lucru la care mă gândesc. Nu am crescut un laş, ştiu asta, şi mai ştiu că nu o să urli imediat, că nu o să îți abandonezi trupul mie, ca ceilalți. O să îți ții capul ridicat, mândru, o să îți încordezi abdomenul şi o să strângi din dinți, atunci când voi începe. Nu tremuri, te ating şi îți simt carnea tare, pe sub pielea bronzată. Muşchii sunt bine construiți, ai devenit un bărbat puternic, cu un corp sănătos. Sunt mândru de tine. Sunt mândru că ai ajuns aici, jos, în camera aceasta. Numai adevărații luptători sunt aşezați pe scaunul meu, numai oamenii mari, spiritele înalte. Cauza ta, oricare ar fi fost, a creat valuri, a zdruncinat din temelii. Nu eşti doar o rotiță a mecanismului,  doar un cap plecat, o furnică condusă în şir indian. Te-ai revoltat, ai ieşit în stradă şi ai strigat, ai protestat, nu te-ai lăsat călcat în picioare. Mama ta te-a educat bine, într-un spirit liber, te-a învățat să gândeşti, să treci lumea numai prin filtrul tău. Nu ți-e teamă de propriile convingeri, nu ți-e teamă să le faci publice, chiar dacă ştii că, inevitabil, tot aici, sub mâinile mele, ajungi.
O să încep acum, am ştiut că o voi face încă de când ai intrat pe uşă şi eu am tresărit. Daca vrei cu adevărat să ştii, venirea ta, după atâția ani, mă bucură, chiar dacă simt cum mi se încolăceşte în jurul sternului şarpele îndoielii. Mă scutur şi repet, cine sunt eu să decid dacă ceea ce fac e bine sau nu? Dacă aş face asta, dacă nu aş merge mai departe cu oricine ar ajunge aici, universul de deasupra mea s-ar cutremura, ar bubui pur si simplu, căci nu toata lumea e în stare să priceapă că, fară oameni ca mine, societatea s-ar sparge în bucați, că haosul ar înghiți totul într-o clipă şi că, cei care acum mănâncă liniştiți, în casele lor, în bucătăriile lor mici, cei care îşi țin nevestele în brațe fără nicio grijă, n-ar mai putea face toate astea. Totul s-ar prăbuşi sub picioarele lor - şi cine sunt eu să pornesc aşa ceva? Îi las pe ei să se întrebe la nesfârşit dacă au făcut ceea ce trebuie, eu sunt doar o mână rece, doar tăişul. Eu sunt cel fară de care nimic nu ar putea merge pe un făgaş normal. Iar daca eu nu aş exista, altul mi-ar lua locul, căci asta e legea firii, legea făcută de oameni pentru oameni.
Da, venirea ta m-a bucurat, căci tu eşti veriga lipsă, tu o să reuşeşti sa îmi oferi ceea ce am tânjit merau să am: urletul total, stigătul acela care mă va lua de jos şi mă vă ridica într-un vârtej amețitor, o tornadă care mă va arunca pentru totdeauna dincolo. Căci urletul tău de copil se va împreuna cu urletul meu de tată şi numai aşa voi lăsa cu adevarat totul în urmă. Da, abia acum o sa îmi vând sufletul diavolului, căci, odată cu tine, orice fărâmă de umanitate din mine va dispărea pentru totdeauna.