Poezie
Felix Lupu
Poezii
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2013
Chermeza gândacilor
„– Ei, aş! Răspunde amicul Costică.”
I.L. Caragiale, Cam târziu ...
Mi se pare de ieri dimineață că m-am ridicat
pentru ultima oară de la terasă
din cazarma prietenilor, cei ce suntem
o masă pe un singur picior
iar pe celelalte le ținem ridicate,
o masă ruptă, de la popota terasei
de apă şi carne, de lemne şi cuie,
pictură în picătură
strop pe strop şi halcă peste halcă,
o masă strânsă cu dinții
aşa ne vine la toți
hohotul amintirii voastre
şi ne dă să-i bem apa umflată
de oase subțiri, lama ei tăindu-ne carnea putredă
hohotul atunci se-ntrupează, fără blândețe
pe toată distanța pătimaşă. Lumina dublă
la un capăt îşi ține respirația
ea are în loc de coadă
al doilea cap, asfixiat până seara.
Întrucât ni se iartă scrâşnirea
punem sare, strivim miezul nopții
înmiresmate, încât se va smulge din ea
cu marginea lumii
venirea lui, prin care vedem
deasupra deşertului:
de fericire, îl bem.
Răbdare numai să nu avem!
Hohotul de la masă
deodată s-a făcut auzit,
a fost crescut acolo, ca oriunde sapi
să dai de sfârşitul voios al omului,
ființa noastră mai mică.
Numai aşa se poate rupe, ca pe un lemn uscat
întunericul, cu securea plânsului smuls
spin în spin, geamăt cu geamăt!
Şi totuşi de ce
mi se pare că ieri dimineață m-am ridicat
pentru ultima oară de la terasă?
Aşa ne vine la toți în bot
hohotul casei,
ne dă să-i bem apa umflată
deschide-i gura,
ea are în loc de coadă
al doilea cap
până seara.
Te aud, oriunde sapi
dai de sfârşitul voios al gândacului,
ființă gălăgioasă.
Mi se pare de ieri dimineață că mă ridic
pentru ultima oară
de la terasă
din cazarma prietenilor, cei ce suntem
unui picior
la egalitate: o masă
pe lângă celelalte, îndoite
la cocota terasei
unde nimeni nu bea;
apă şi carne,
lemne şi cuie.
***
Canarului roşu îi dai voie să intre
sau să plece când vrea,
canarului cu colivia înăuntru,
el crede că-i va rămâne ceva
să lase şi altora
dar niciunul dintre aceia
nu se va pregăti mai bine decât tine
aceasta-i o altă poveste
pe care, desigur, o vom împături aici:
un mic avion de hârtie
va trece mai uşor printre gratii.
***
Capul cu fruntea bombată
a căzut de pe stâlp
trăsăturile feței cu fard
fir cu fir se desfac: iată
îndepărtarea trupului de cap
stâlpul aşteaptă să-i vină capul
aşteaptă şi trupul
să se izbească de cap
statuia piticului decapitată
nu vede stâlpul, nu-l urcă
şi fuge cu totul
în altă parte.
***
Fiecare e liber să-şi sape calea
de când am început, am ajuns la brâu
până seara voi ajunge la piept
la noapte capul va fi un spin
pe o movilă închisă de pământ proaspăt
vine un copil cu o lopățică
şi îngrijeşte capul
îl va smulge
pentru mămica lui.
Ea, fără să se cutremure
îl aşează în vaza de lut
dimineața şi seara îi spală părul
iar noaptea, după ce-adoarme copilul
ia capul şi-l aşează pe perna ei
şi-i spune povestea aceasta.
Câinele lui berryman
(şi al poetului ioan eugen suciu pop,
petroniul terasei)
Cei care beau mult
pot scrie puțin
eu scriu şi mai puțin
decât pot scrie
cei care beau cel mai mult.
Aseară la terasă
ieri la terasă
probabil şi mâine
la terasă
ca unui câine
nu-mi pasă
şi nici că-mi va păsa vreodată
cât pot să dau
din coadă.
Eu şi mirel, dar mai ales el
(hermeneia tes zographikes)
Lumea este un mod de a umple o pagină
iar pagina, un mod de-a rări lumea.
Nod dur al lumii,
aceasta se înfăşoară
în grenul mare şi rar
vopseaua când trece
dacă o pui la fereastră
şi punctele de lumină răzbat
atunci pictura vine la ordin
va fi ca o mamă, tătânelui ei.
Tatălui nesupus, răsăritul şifonat!
Dintr-o mamă ascetică, pe ascuns virgină
părul cel nou, puber delirant pe obrazul rece;
la fel, obraznic de bătrân învățat să adoarmă
cu fața în jos: te miră,
din el faci pensule subțiri, luminoase şi moi, deloc tăioase
sau nici măcar atât!
(Aşa ne spuneam, scărpinându-ne pe obraz:
aperturile şi noile transformări
de gândaci, în nişte savanți neobişnuiți
muşcând de la rădăcina pătratului
rădăcina bărbii)
Lumea e transparentă, când te uiți fără ochi
de la orizont, înapoi
printre firele aporetice, zicem:
pictez mai bine cu barba
şi mă țin strâns de coadă!
Prin cămaşa de sticlă a atelierului
îi poți răzui o lumină de pe spate
dacă nu te-a orbit.
Se înfăşoară în grenul mare şi rar
vopseaua când trece prin ea
dacă o iei din fereastră,
iar punctele de lumină încă răzbat,
atunci pictura e bună ca tatăl
tuturor picturilor;
aşa ne spuneam, scărpinându-ne-n bărbi:
transformările şi interpretările
ca pe nişte păduchi de barbă
muşcând de la rădăcină
tulpina cercului.
Lumea aceasta e transparentă, când te uiți fără ochi
la orizontul ei ras
printre firele tot mai albe, zicem:
pictez bine
dar mă țin strâns!
Pictura noastră e ca şi cum ai scărpina uşor
pânza, până începe să râdă.
Tot aşa, se în/negreşte
pe margini sau pe pielea întinsă, la mijloc
ai vrea să taci.
Prin pielea de om, a casei
vei primeni o lumină
la spatele ei, nu te-a orbit.
Prin pielea omului
se poate vedea lumina
la casa ei.