Poezie
Ion Maria
Poezii
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2013
din cartea lui samuel
pentru Marian Nicolae Tomi, in memoriam
în ozn-ul care pleca m-am întâlnit
cu leopold bloom şi joseph k. eram printre
ultimii salvați de pe pământul
distrus de un dezastru atomic
ori dintr-un apocalips datorat
prostiei oamenilor
ne duceau spre alte spații alte planete
unde să reluăm acelaşi destin tragic
al omenirii
greşelile ne urmau ca şi frumusețea vieții
omeneşti
pentru extratereştrii din navă eram
nişte străini le eram indiferenți
nu ne înțelegeau dar ne salvau
cum salvezi o specie rară
pe cale de dispariție
indiferent unde vom ajunge şi
acolo ne va aştepta un bătrân
cu haină lungă
bătrânul din cartea lui samuel
noua geneză va fi una a ființelor
fără umbră
şi acolo poeții şi sfinții vor organiza
lumea vor da nume lucrurilor
nume care vor fi duhul lor
de viață
suntem ființe precare oriunde mergem
ducem cu noi
frumusețea şi dezastrul
vieții
copilul
dincolo de uşa de apus întunericul
a căzut în valurile de sub asfalt
un copil umblă pe plaja din cambrian
urma lui va deveni piatră
cine este el de se joacă aşa
cu universul?
unde ne găseşte şi nouă un loc
în paginile cărților
pe câți îi va lăsa
în marginile albe ale cărții?
avem cupe şi medalii pe rafturi
şi fiecare om este o bibliotecă
de specii
cum ne prelungim noi unul din altul
ca umbrele de dimineață cu umbrele de seară
în nici o clopotniță nu este întuneric
lumina vine de pretutindeni sunetul
o naşte îi dă viață cum dă şi sfântul duh
noaptea nu privesc sub pat acolo
se joacă spiriduşii ei trăiesc un nou ev mediu
au lumânări de mărimea unor bănuți
de trecut styxul scriu cărțile lor mici
în care încape universul
ne scriu şi pe noi sunt avocații noştri
în fața umbrelor
dar mi-e frică să-i întâlnesc nu privesc
noaptea sub pat se pot supăra
îi pot împiedica să-şi facă treaba
şi voi fi obligat să scriu cartea
în locul lor
să fiu copilul care calcă plaja cambriană
şi gândeşte lumea întreagă
atunci când (în joacă) aruncă pietre
în apă
în tablou
am fost şi eu în tabloul acela în care
anonimii înălțau o boltă de cuvinte
şi fiecare cuvânt era o stea
ceva din inima noastră crea câmpuri de forță
colapsa universul năştea raiul
şi iadul
am fost şi eu primul şi ultimul om
o pată oarecare pe harta cerească
unde a ascuns Dumnezeu busola
de nu mai putem găsi continentul
plutim în caravele dar vânturile
nu mai bat pânzele nu mai sunt întinse
nu se mai văd noile țărmuri noile
pământuri am plecat să le descoperim
când şi noi suntem o lume
de descoperit
la începuturi puteam să mergem pe ape
atunci marile cărți nu fuseseră scrise
ci doar gândite
nu eram nici tineri nici bătrâni
nu ne dureau încheieturile şi ochii noştri
vedeau până departe dincolo de curbura
planetei memoria noastră era de cristal
mai bună decât memoria lunii mai bună
decât câmpul akashic în care toate se aşează
ca numere binare ce şi-au pierdut sufletul
am fost şi eu în tabloul acela în care anonimii
înălțau o boltă de cuvinte şi fiecare cuvânt
era o stea
de atunci am păstrat atâtea gânduri oare
trebuie
să vi le spun acum când ele nu mai contează
se pierd ca un strigăt
în deşert?
masonerie
din ce masonerie face parte dumnezeu
cel ce ne arată semne secrete pe cer
şi noi nu le putem înțelege?
din ce masonerie face parte dumnezeu
de-i ajută doar pe unii
( poate sunt din aceeaşi lojă)
pe noi ( cei simpli) nu ne vede
suntem ca iarba ori ca vântul
fără noi lumea nu ar exista
dar nimeni nu ne ia în seamă
chiar dacă suntem pământul pe care creşte
viața
noi ne cântăm cântecul nu ştim
nu ştim să facem semne nu suntem înscrişi
în masoneria celor descurcăreți
noi am construit marile castele
şi marile ziduri noi am înălțat catedralele
şi am scris epopeile populare
noi anonimii existăm numai în subsolul
istoriilor literaturii criticii nu au timp
şi pentru noi
suntem acolo în subsol ba chiar şi
în fundație oasele noastre au dat
trăinicie construcției
ce s-ar face fără noi cei mari
gradele 33 din orice ierarhie
noi suntem iarba cerului
şi ținem lumea
în viață