Poezie
Vlad Neagoe

Poezii

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2013

 ntre viață şi vânt
 
*** 
E ora când luna
e ora când teiul înflorit
e ora când licuricii
îşi încearcă zborul de mătase
flăcările se ridică prea sus
până şi îngerii întind mâna
la diavol – ce fete se fâțâie
pe-aici sar în sus se strofolesc
bătând din sâni ca vidrele
cu coada sub mal – până 
şi țânțarii îşi iau zborul – curva
cea mare râde pe malul apei
ziua sfârşeşte în ochii tăi
apa izvorăşte din gura ta
somnul îți rotunjeşte sânul.
 
*** 
Firişoare de polen tremură în aer
cubul de gheață-n pahar scoate 
un clinchet plăcut, fiecare sunet 
le dă parcă mai multă viață – 
mişcarea vagă a unei umbre
ştiu ea are să-mi spună ceva
aştept să vorbească, aştept să-i aud
cuvintele – ele sunt acolo şi stau
ca praful – aşa se întâmplă mereu.
 
*** 
Soarele dimineții iluminează marea
căile mele interioare, schimb lumea
pe razele tale, mă dezbrac de aceste
haine obosite odihna lor până
înlemneşte somnul dezbracă goliciunea
de goliciune fug anii văzând viața
cum se descompune, lăsându-te să fii
tu deşi încă nu mori – pururi tinere
rămânând doar amintirile în memorie
unde trăiesc separat singurătatea şi uitarea.
 
*** 
Urcă ciuma din sânge
pretind să prindă viață
pentru plăcerile salvate
nu s-a clintit nici o frunză
şi nimeni n-a zâmbit
duşmanul te-ncercuieşte
să-ți jupoaie de vie marea 
abia născută ți-ai făcut 
casă de vânt cămin al lumii 
şerpuitor să-ncapă-ntreaga 
durere curge deschisă printre
arbori răniți şi eu mor
sumbre chemări se ascultă
pe culmi şi pe văi,
în noaptea pururi căzătoare.
 
*** 
Steaua lucitoare îmi citeşte
taina vremii, cartea împrejurărilor
când fără veste zeul îmi apare
pe drumul ce mi l-am croit 
pentru salvare îl bifurcă punând 
semne la cotituri şi scade în amurg 
ce are-n mine văzui că pleacă-n 
lacrimi deodată iubirea-n haina 
spaimei înfăşurată Dumnezeu 
poate n-o mai visează în altă 
ipostază poate deschid ochii
unul cu altul, noi avem o pricină
iar steaua lucitoare ce gândeşte
în somnul ei zburând printre 
constelații fața iubirii poate fi a ta.
 
*** 
Seri ale tinereții, cuvinte magice 
intră-n casă paşi... umbre, fug 
sperioase abia ca o clipire morțile 
unora nicicând aflate le vedem 
acum în noi numai în noi retrase
de refugiu sau iubire, prin uşile
casei nepătrunse răzbate iubirea
neîncordată, mătăsoasă transparentă 
râzătoare umbrele ei sfioase calme
visau că sunt mângâiate de parfumul 
unor palme brusc mânioasă 
ca moartea sfarmă stâncile toate
sunt de neatins, sunt visele ei
uşoară ca un răsuflet abureşte geamul.
 
*** 
Sub zidul gros murmurul melancoliei
trăim fără să ştim dacă aerul este 
al nostru poate muri-vom în drum, 
poate în laptele nopții, între atâtea fericiri
sugrumați de delicii obscure aşa cum
nenorocirile se întorc vociferând
şi clamând unica justiție: mângâierile
inocenței credulă, fidelă şi docilă
aşa cum stă albul pe verde şi cântă.
 
*** 
Un scit lenevos şi rătăcit
cu dezinvoltura milei
se tolăneşte pe adevăruri
şi se contopeşte cu cuvintele --,
nu se cade să-l ia pe Budha 
de coarne mai abitir gustă 
farmecul loviturilor sorții, 
vagabond fără căpătâi 
cerşeşte scuipături smerit 
îşi duce zdreanța către eşafod 
şi toate vocile sunau
la fel până târziu în noapte
în beznă sau în lumina lunii.
 
*** 
Se-nalță vocea crudă
loc de viciu şi loc de veci
îndepărtând lumina
din galerii blânde şi turbate
cine n-a văzut acest peisaj
al canibalilor balcâji
nu cunoaşte triumful 
minciunii şi ochii plâng 
peste durerea păcii interioare 
peste adevărul omului.
 
*** 
Liniştea zăpezii
mângâie terna floare de sânge
totul a fost ca-n baladă
cu aripile absenței îngerul
îşi face cuibul în pupila
adâncă, tristă o picătură
de bucurie îi străluceşte pe degete.
 
*** 
Chiar şi copacii aceia parcă sculptați
chiar şi pietrele milenare sorb
apa asta fără trecut, fără viitor
un aer nou contopeşte miresmele
cu o pietricică albastră – nuanțele
de verde ale muntelui mă duc
în lăuntrica noapte unde oricărui 
chin îi sunt cămara şi cheia – era 
o columnă acolo în depărtare 
extazul interior în raza nemişcată – 
sufletele noastre nevăzute îi cuceresc 
prezența printre lucruri – nu e nimic
decât drumul cuiva către nimic
cu fața verosimilă a luminii
alcătuită din hazard şi compromisuri.
 
*** 
Cobor panta blândă
drum abrupt plopi uriaşi
vânt pe piscuri
în depărtare marea
asemeni unui basorelief
noapte prea limpede
curând nu mai e nimic
care să te ascundă.
 
*** 
Galben de primăvară
plâns între petale de vişin
un suflet aplecat peste sfori
o fată-n fereastră se spovedeşte
soarelui negru.
 
*** 
Şi tu, dimineață, ce mi-aduci
busuioc, iarbă nouă te ridici
alene fără să-mi spui cum
se va usca roua pe fața ta
privind râul, moara, furnica --,
nu se ştie pe cine Dumnezeu
preferă pentru că e singur
numai vântul trece şi nu se uită.
 
*** 
Umbra arborilor picoteşte
pe dulcea cărare a mahalalei
zumzetul albinelor răsună 
în rezonanță cu viitoarea 
lumină de primăvară mai 
pioasă decât inimile amanților
proaspăt îndrăgostiți crepusculul 
punctează distanțele imortale 
ce tresar în străfundul viziunii 
până întinsul fără margini
al celui mai înalt cer în spatele 
arborilor sună din creangă
codicile sufletului o promisiune
de noroc – atâtea vieți s-au închis
pe această cărare printre 
case pe care cu o voință eroică 
umblă îngerul purtând 
speranța noastră în diminețile 
lente cu o umbrelă albă închide 
ochii la nevoie fraților săi.
 
(Din volumul Între viață şi vânt, gata de tipar)