PARISUL FĂRĂ FARDURI

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2013

Sfâr?itul anilor ’80. Din realitatea ubuescă a ceea ce nimeni nu se încumeta încă să spere că este sfâr?itul regimului Ceau?escu, Parisul se vedea ca un ora? al rafinamentului absolut, în care cele mai sofisticate esențe de parfum, moda vestimentară, deliciile culinare, ?ampania Mumm, Luvrul ?i Musée d’Orsay, Moulin Rouge, cafenelele din Saint Germain des Pres ?i boema artistică din Montmartre î?i dădeau mâna pentru a oferi lumii o definiție exactă, adaptată tuturor gusturilor, a ceea ce francezul cu oarecare clasă nume?te „la joie de vivre”. Tone de literatură, pornind de la mae?trii Flaubert ?i Balzac, trecând prin Proust ?i Gide, pentru a ajunge la Camus, Sartre ?i noii romancieri, ?ansoneti?ti cu versuri perfide ?i ritmuri obsendante care te îmbată ca un alcool, pictori ale căror nume se confundă cu cele mai importante capitole din istoria artei, filme mai vechi sau mai noi dezvăluind frânturi din frumusețea marelui ora?, toate au contribuit la imaginea idilică a unui loc transformat într-un fel de vis bovaric al foarte multor locuitori ai planetei Pământ.

La sfâr?itul anilor ’80, Mircea Pora era, împreună cu Daniel Vighi ?i Viorel Marineasa, unul dintre clasicii postmodernismului bănățean. Posesori ai unui foarte acut spirit de observație, toți trei erau capabili să re-creeze mici universuri existențiale pornind de la un detaliu vestimentar sau de comportament, de la o replică sau de la vreun obiect specific unui anumit mod de viață. Viorel Marineasa adapta tehnicile narative postmoderne la teme inspirate din mediul rural, Daniel Vighi reconstituia existențe din obiectele banale care compuneau arealul celui în cauză, iar Mircea Pora sfredelea cu privirea întâmplări ?i gesturi dintre cele mai banale spre a descoperi esența lor ultimă, cel mai adesea grotescă. Ironia ?i autoironia erau armele lor cele mai redutabile, dar nimic din ceea ce era specific postmodernismului românesc (optzecismului) nu le era străin: intertextualitatea, atenția acordată detaliilor, la prima vedere, lipsite de importanță, preocuparea pentru existențele banale ?i pentru ternul cotidian.

La mai bine de un sfert de veac distanță, maniera de abordare a literaturii ?i stilul care l-a făcut cunoscut pe Mircea Pora nu au suferit mutații majore. Cartea sa Franța mea este, a? îndrăzni să spun, o replică sarcastică la faimosul eseu al lui Cioran, Mon Pays. Pretextul narativ, dedus din textul propriu zis, este unul mai degrabă banal. În anul 1988, soția naratorului î?i vede împlinit visul - devenit obsesie pentru toți românii de o anumită condiție intelectuală – de a vizita Parisul. Ajunsă în „ora?ul lumină” î?i în?tiințează familia că nu dore?te să mai revină în țară ?i îi invită să i se alăture atunci când acest lucru va fi posibil. După căderea regimului comunist, naratorul, însoțit de soacra sa, dă curs invitației, prilej de scriere a unei adevărate epopei tragi-comice.

De?i are doar 134 de pagini, cartea lui Mircea Pora cuprinde trei categorii de notații. În primul rând un micro-roman epistolar în care evocă perioada timi?oreană dinaintea plecării, treptata înstrăinare de sine ?i de lumea din jur, angoasa crescândă la gândul că va trebui să părăsească tabieturile îndelung exersate ale unui mod de viață familiar, pentru a se arunca în necunoscut. Acest „epistolar” reprezintă partea cea mai consistentă a cărții ?i ar putea fi la rândul său divizat, ca manieră de scriere, în două părți: notațiile dinainte de plecarea din țară, respectiv cele din timpul călătoriei ?i din existența pariziană. De o parte un soi de istorie în mi?care a vieții românilor în ultimii doi ani ai regimului Ceau?escu, în care reconstituirea foarte exactă (ca într-un tablou de Bruegel) a vieții cotidiene este pusă în contextul marilor evenimente care au marcat timpul (reformele lui Gorbaciov, căderea comunismului în celelalte state europene, congresul al XIV-lea al partidului, evenimentele din decembrie 1989). În acest context, prezența naratorului, din ce în ce mai abulic, combinație de derută existențială, teamă pentru viitor ?i nostalgie față de un anumit tip de existență, condamnat definitiv la moarte după plecarea soției sale din țară ?i cererea de azil politic, dă cărții un aer destul de întunecat. Fenomenul de exasperare se combină cu ata?amentul de locuința, lucrurile ?i obiceiurile care îi intraseră în suflet ?i se transformaseră într-un soi de turn de apărare în fața agresiunilor venite dinspre o realitate politică lipsită de orice urmă de logică. Ultimele ore ale ?ederii în țară ?i cadrele finale ale unui sat românesc dinainte de trecerea frontierei sunt înregistrate cu intensitatea disperării unei prăbu?iri în neant.

Cu totul altul este tonul călătoriei propriu-zise ?i al adaptării la patria de circumstanță. Locul spaimei dureroase este luat de sarcasm, umorul negru – specialitate Mircea Pora - țâ?ne?te din fiecare frază. Existența pariziană presupune, în viziunea autorului mai multe etape. Prima dintre ele, care nu durează mai mult de câteva ore, este cea a emoției uimite, în care noul venit descoperă uluit „edificiile recognoscibile, monumentele-simbol” pe care memoria sa le-a înregistrat din filme, reproduceri din reviste, emisiuni tv ?i pe care acum are ocazia să le vadă în realitate. Apoi urmează o perioadă de adaptare la trepidația ora?ului. Omul se obi?nuie?te cu limba vorbită (diferită de cea învățată la ?coală în patria lui de origine), cu ?irurile interminabile de ma?ini, cu un anumit sistem de politețe. În fine, după ce s-a familiarizat cu fața vizibilă a ora?ului, noul venit începe să observe detalii cum ar fi fețele oamenilor din stațiile de metrou sau de pe stradă, inclusiv pe cei din categoriile sociale defavorizate. „Un lucru e sigur, ?i anume că oamenii ace?tia au rupt-o demult cu istoria. Dacă cineva le-ar striga în gura mare că guvernul a căzut sau că sunt ru?i la porțile Parisului, tot ce ar obține de la ei ar fi cuvântul merde... Observând îndeaproape o fizionomie de clo?ar, două lucruri se impun: ridurile adânci, adevărate ?anțuri ce brăzdează fața, ?i dantura macerată de țigări, neigienică, rezultat al unei mizerii fizice prelungi. (...) Pentru clo?ar diferența în anotimpurile calde, dintre zi ?i noapte e minimă, ea dobândind aspecte dramatice în anotimpurile reci, când problema dormitului în stradă, învelit în cartoane sau reclame smulse de pe stâlpi e o problemă de viață ?i de moarte”. Până în anul 1994 când a revenit în țară, Mircea Pora a făcut de toate la Paris. A fost om de serviciu într-un bloc, a lucrat ca un fel de hamal la încărcat camioane sau la mutat motoare dintr-un loc în altul, tot felul de munci de subzistență, exerciții de umilință cotidiană dar ?i experiență de viață de neocolit pentru un prozator satiric care nu lucrase în țara lui decât ca profesor de istorie.

Celelalte două categorii de însemnări reprezintă un fel de fi?e de observație, caricaturale, ale unor personaje pariziene (la unele dintre ele, autorul î?i notează precaut: „neutilizabile literar”), din diferite straturi sociale dar având un evident potențial de pitoresc ?i ni?te relatări succinte, pline de umor ale unor evenimente punctuale. Aflate la confluența dintre ebo?ă literară ?i schiță aceste minuscule articulări literare au ?i ele, cu siguranță, farmecul lor.

Franța lui Mircea Pora nu are nimic în comun cu Franța noastră, a turi?tilor de ieri ?i de azi care stăm vreme de 10 zile într-un hotel ?i apoi pornim pe străzile Parisului cu o hartă în mâini. Este o Franță a imigranților ?i a rataților de tot felul, a vieții de azi pe mâine, în care, pentru mulți, săpunul este un lux inutil, iar minunile arhitectonice ale Parisului, doar un banal decor cotidian.

După patru ani de nefericită experiență franceză, Mircea Pora redevine încet dar sigur scriitorul pe care îl ?tim de o viață, un artist al literaturii care ?tie ca nimeni altul să redea acordurile cele mai fine ale existenței umane. Cu siguranță, mai are multe de spus în literatură, iar locul său în proza românească va trebui cât de grabnic reevaluat.

Mircea Pora, Franța mea, proză, Editura Paralela 45, Pite?ti, 2013.