UN COIF DE CAVALER PENTRU UN SUFLET CURAT

Împrejurarea aceasta neprevăzută devine un bun prilej pentru a-şi lua inima în dinți şi a-şi depăna firul vieții „care ni s-a dat”, cum singură spune, cu o dispoziție sufletească larg comprehensivă a condiției (subliniată expres) de biet om sub vremi, cum spusese cronicarul, dispoziție plină de noblețe şi lipsită de ranchiună, nu însă şi de câteva scurte izbucniri de mânie pentru viața „care ni s-a luat”, după expresia bine cunoscută a Monicăi Lovinescu, pe care o pomeneşte de asemenea ca pe un reper major al demnității combative. 

Aşa se face că firea sa blândă şi conciliantă e cuprinsă brusc pe alocuri de sfinte indignări în fața nedreptății şi mişeliei, pe care destinul a făcut-o să le cunoască direct şi brutal. O face însă totdeauna în marginile firii sale delicate, şi tocmai păstrarea nealterată a firii proprii asigură autenticitatea acestor amintiri neviciate de vanități sau de exagerate preocupări de imagine, trezind de la bun început adeziunea cititorului. Totodată, în planul expresiei artistice, permite şi susține acea înălțare impersonală şi dezinteresată a idealismului dintotdeauna, din care se nutresc operele adevărate. 

Din interviul pe care i l-a luat Eugenia Vodă, reprodus la începutul cărții, e de reținut cumpătarea răspunsurilor. La supralicitările uşor patetice cerute de rolul de incitator pe care trebuia să şi-l asume titulara emisiunii, Micaela Ghițescu reacționează cu ponderație, asociindu-se calm la efortul comun de a desluşi lucrurile în chip de co-moderator echilibrat. Ați avut de suferit fără nicio vină înainte de 1989, îi aminteşte moderatoarea. La care co-moderatoarea ține să precizeze prompt că alții au suferit mai mult, ba chiar au şi murit. Oare îşi vor găsi odihnă cei împrăştiați în cimiterele comune? Sigur, credința şi speranța în triumful binelui îi vor face să-şi găsească odihna. Alții nu şi-o vor găsi, nu ei. 

Să nu uităm că la această emisiune Micaela Ghițescu a fost invitată în calitatea sa dublă de profesionistă a supraviețuirii fizice, ca fost deținut politic în celebrul lot francez, şi totodată de profesionistă a supraviețuirii demne şi a rezistenței prin cultură. 

În prima calitate mărturia personală e însoțită cel mai adesea de prezentarea unor cazuri similare cu o încărcătură dramatică mai mare şi, în consecință, pentru autoare mai vredince de a fi evocate pentru înțelegerea de ansamblu a gulagului românesc. Dacă are acum o suferință, aceea e suferința pricinuită de indiferența față de soarta celor care nu mai sunt şi care, de dincolo de mormintele lor uneori necunoscute, ne obligă să ne punem răscolitoarea întrebare: „Unde sunt cei care nu mai sunt?” 

Misiunea de a le păstra amintirea a fost şi este în continuare asumată de altfel şi într-un cadru instituțional de Micaela Ghițescu, în calitate de directoare (după moartea lui Banu Rădulescu) a Memoriei, revista gândirii arestate. Ieşită acum din arest, memorialista reaşază şi interpretează cumplitele violențe ale deceniilor de totalitarism comunist prin prisma unui prezent în care au început să primeze alte solicitări presante şi în care pe mormintele celor care nu mai sunt a început să se aştearnă indiferența.

Să-i învinuim pe tineri, ascultând de primul nostru impuls, şi să-i menim, cu severitate dantescă, celei mai cumplite bolgii a infernului, anume bolgia indiferenților? Micaela Ghițescu stă în cumpănă şi se întreabă cu grijă dacă, procedând astfel, nu i-am traumatiza cumva pe tinerii de azi, care, prin forța lucrurilor, prin starea de fapt, cum se spune acum în opoziție cu starea de drept, nu se mai pot implica solidar, aşa cum ne-am dori, în repudierea nedreptăților strigătoare la cer ale gulagului românesc. Nu-i putem obliga, dar – noblesse oblige! – putem întreține, în schimb, cultul martirilor, pentru că trecutul comunității ne priveşte pe toți, şi în ceea ce o priveşte pe ea memorialista îl întreține prin amintirile de față, surprinzându-se singură de propria sa cutezanță în câteva izbucniri de indignare. După constatarea resemnată că “aşa a fost istoria noastră”, cum încearcă să se împace cu gândul memorialista, simte că nu mai poate suporta povara lui “n-a fost să fie” şi se întreabă cu durere: de ce „au murit atâția oameni după 22 decembrie  şi n-a plătit nimeni”?

Dacă, pe de o parte, e îngăduitoare față de anumite persoane din angrenajul opresiunii (bunăoară, procurorul “cumsecade”, colocatar impus de regim, care anunță amabil familia de amnistia sub incidența căreia intra şi deținuta de atunci), pe de altă parte, însă, în chestiunile esențiale şi grave, e întotdeauna fermă şi nu-şi ascunde revolta în fața impunității cozilor de topor ale ocupantului de după război şi față de cei care încearcă şi acum să justifice nejustificabilul, pretinzând că şi-au asumat chipurile cu patriotism „răspunderile” acelor momente, dar neacceptând în ruptul capului că ar trebui să răspundă cumva pentru duritatea cu care s-au achitat de acele pretinse răspunderi, pentru faptele lor vădit nejustificabile dinainte şi mai ales de după decembrie 1989. Față de aceştia, față de cei care vor să fie iertați fără să-şi ceară iertare în prealabil, față de cei incapabili de căință, memorialista îşi exprimă, calm dar hotărât, dezaprobarea.

Iată cum, fără a se lansa în considerații cu caracter general, fără a-şi improviza cu orice preț ipostaza de politolog atotştiutor post festum, care ar fi distonat cu simpla mărturie ce grăieşte de la sine a acestei cărți de o vibrantă sinceritate. Stările de spirit trăite de-a lungul unui traiect anevoios  sunt evocate cu un admirabil bun simț (sau „simt comun”) în care se recunosc cei mai mulți dintre cititori, simpli oameni sub vremi, cum am văzut că se prezintă pe sine şi memorialista de azi.

Doamna Micaela Ghițescu nu se văicăreşte indecent de adversitățile destinului său greu încercat. Nicio notă larmoaiantă nu tulbură cu stridențe linia melodică a discursului, care rămâne constant lină, calmă, chiar „optimistă”, cum se socoteşte ea însăşi: „De felul meu, şi aşa am putut, probabil, îmi explic acum, să rezist, sunt un om optimist”. De aici provine acea seninătate clasică cu care se priveşte pe sine şi prezintă împrejurările de care a avut parte, cel mai adesea vitrege în prima etapă a vieții, precum şi capacitatea de a-i înțelege şi de a-i ierta pe unii dintre cei cu care, în mod vădit personaje negative, i-a fost împletit destinul. Să-i fie ocupată camera, bunăoară, după arestare, de un securist nu i se pare neapărat „un caz special”. De asemena, faptul că Al. Rosetti  n-a putut s-o angajeze, după amnistiere şi încheierea studiilor universitare, la Institutul de fonetică al cărui director era, din motive „de cadre”, cum se spunea pe atunci, nu i se pare neapărat condamnabil. Aşa erau vremurile, lipsite de speranță. (Fiindcă, paradoxal, speranța, care putuse fi întreținută în detenție, se pierduse afară, în „închisoarea noastră cea de toate zilele”.) De aceea, față de Cezar Petrescu, după ce relatează conduita exemplară a uneia dintre surorile lui în împrejurări pline de risc, manifestă aceeaşi largă capacitate de înțelegere: „I se poate reproşa, în această situație, lui Cezar Petrescu că a făcut unele compromisuri, de altfel minore, pentru a-şi ajuta familia? ”.

O modestie funciară, o admirabilă bună cuviință  caracterizează întreg textul acestor frânturi de amintiri pe fondul uitării: „Să povestesc acum, aşa cum ştiu eu, fără multe detalii, despre sacrificiul unei călugărițe...”

Într-adevăr, povesteşte aşa cum ştie ea – şi o spune parcă cerându-şi scuze – şi bine face, fiindcă ştie s-o facă, iar dacă i se pare că discursul ei nu cuprinde suficiente detalii, cred că se înşeală. De fapt, acestea există, iar faptul că discursul nu e încărcat artificial cu detalii constituie o calitate, nicidecum un defect. E convingător pentru că e funcțional, adică tocmai pentru că nu cuprinde detalii parazitare, ci exact atâtea  câte sunt necesare pentru a da viață unei întîmplări sau a contura net un profil. 

În evocările memorialistei, relatările, în general sumare, sunt urmate de obicei de reflecții scurte, legate strict de evenimente. Pare a fi călăuzită de acel ideal al expresiei în care nimic nu lipseşte şi nimic nu prisoseşte. Nici  nu se putea altfel în cazul unei ființe pe care hazardul a înzestrat-o cu o exigență a expresiei descoperită în condiții deosebite. Micaelei Ghițescu i-a fost dat să trăiască, la o vârstă fragedă, o relație specială între cuvânt şi tăcere. Din pricina unei „boli misterioase”, era un copil sfios şi tăcut: „Eu nu întrebam niciodată nimic. Eu ascultam şi tăceam. Într-o zi m-am trezit ştiind să citesc”. Aşa se anunță, printr-o adjudecare bruscă a graiului şi a scripturarului în tensiunea contrastului necesar cu tăcerea, cărturarul cu vocația expresiei de mai târziu, traducătoarea de literatură beletristică ce-şi găseşte salvarea – cum singură spune – ca intelectual şi om de litere. 

Aceasta e cea de a doua latură a „supraviețuirii”, latura ascendentă, reprezentată de cariera artistică a memorialistei, care a devenit cu timpul o traducătoare de prin rang, îndeosebi din literaturile portugheză şi braziliană. Traducerea literară a fost o şansă de care s-a agățat cu tenacitate, ca de un colac de salvare, şi pe care (acesta fiind elementul hotărâtor) a reuşit s-o valorifice pentru că avea calitățile necesare: o bună cunoaştere, încă din copilărie, a câtorva limbi străine şi, mai important decât toate celelalte, un simț foarte ascuțit al limbii române. Preocuparea pentru acuratețea şi proprietatea limbii exista, de altfel, în familie, şi viitoarea traducătoare fusese educată într-un adevărat cult pentru expresia adecvată. Precum şi într-un cult pentru valorile de primă mărime ale culturii româneşti şi europene. Îşi aminteşte cu recunoştință de tata, care îi ducea, pe ea şi pe fratele ei, la Atheneu, la concerte, care le „povestea” muzica programatică, bunăoară Pastorala lui Beethoven, creându-le astfel „amintiri de neşters”. Ma târziu, după ce şi-a reluat studiile filologice şi a început să colaboreze cu editurile de literatură, a putut întreține un contact strâns, intim, cu mari scriitori ai lumii, ca Fielding şi Eca de Queiroz, încă din prima fază a activității de traducător. Exigența profesională şi străduința de a sluji cât mai fidel originalul o îndreptățesc să adopte formula lansată de un coleg şi prieten, neegalatul Aurel Covaci, după care traducătorul e înainte de toate un truditor al abnegației, în locul cunoscutului adagiu italienesc ce semnalează lucid inerenta trădare involuntară pe care o presupune operația de traducere. 

Împletind cele două fire ale existenței sale zbuciumate şi senine totodată, atât firul supraviețurii fizice, de inocentă ființă întemnițată abuziv, apoi ostracizată, cât şi firul supraviețuirii şi totodată al rezistenței şi împlinirii prin cultură, Micaela Ghițescu ne oferă acum, în apogeul carierei sale literare, mărturia emoționantă a unui destin exemplar. 

Aşa cum au subliniat pe bună dreptate vorbitorii care au participat la lansarea cărții la librăria Humanitas, reluând cuvintele lui Iorga, citind Între uitare şi memorie nu citeşti o carte, ci cunoşti un om, care ni se dezvăluie nefățărit, ci curat, bun şi drept. Şi care a meritat cu prisosință, prin viața ei de mai târziu, caracterizarea dintr-o poezie scrisă pentru ea, în închisoarea de la Mislea, de o colegă de suferință: „În întunericul din temnița haină/ tu eşti o pată de lumină”. 

Să-i dăruim şi noi, cititorii de astăzi ai mărturiilor sale de om întreg, curajos şi neabătut în năzuințele sale, pe care „vrăjitorii”, forțele ostile dintotdeauna, mai mult sau mai puțin oculte, l-au putut înfricoşa uneori, dar nu l-au putut învinge niciodată, să-i dăruim, zic, un coif de cavaler. Este chiar coiful de cavaler pe care i l-a dăruit cândva din tot sufletul, în semn de omagiu pentru noblețea ei donquijotescă, o altă colegă a detenției de la Mislea, din care omagiata de atunci şi de astăzi a ştiut, iată, purtându-l, să iasă biruitoare.