GALERII INTERIOARE

Rutina şi viața cotidiană nu se suprapun pe de-a-ntregul. Rutina provoacă o infirmitate ignorată sau o dereglare fatalmente acceptată. Poemele Teodorei Coman îşi au punctul de plecare nu atât în rutină, cât în viața care, privită din afară, pare lipsită de spectaculozitate - când adăposteşte, de fapt, mari implozii. Deşi un poem pare să-i fie dedicat („e adevărat, şi rutina te umple/ până în cele mai strâmte/ şanțuri ale amprentelor/ după un timp, inimii îi ajunge/ o simplă mângâiere/ pe creştet” - p. 38), rutina e blocată prin intuirea raportului dintre putere şi supunere (fragilitate, vulnerabilitate), în sensul lui domestic, dar şi existențial. E inundată de o nelinişte controlată, e înlăturată de procesul de desfacere şi de refacere a corpului, a „inimii” şi a lumii – aşa cum se petrece el în conştiință. Prin blocarea rutinei, se conturează un spațiu al căutării unui anume tip de libertate (individuală şi totodată poetică), ale cărui coordonate nu se află la suprafața realității, ci înlăuntrul ei. Atât cârtița, cât şi mansarda au capacitatea de a se închide, de a refuza accesul la sine. Deschiderea nu se face decât dinăuntru, printr-o opțiune ascensională care, în cazul subiectului poetic, dublează coborârea prin straturile tot mai adânci ale interiorității şi îl transformă în obiect al disecției lăuntrice. De la confesiunea mascată, discursul poetic trece la asumarea fățişă a plonjonului reflexiv: „de fiecare dată cînd separ/ gălbenuşul/ de albuş/ am remuşcări adânci/ cercul curge împotriva sa/ de la o margine la alta/ a prăpastiei dintre/ mâini// lama zimțată a cojii de ou/ nu ştie să taie pe viu/ sângele galben al unui pui/ dinainte de facerea trupului/ curge la fel, dar la fel/ de roşu“ (p. 25). Cârtița şi mansarda sunt, ambele, emblemele unei lumi (în cea mai mare parte) ascunse. Sunt proiecții ale interiorului, dar şi ale interiorității. Ale paşilor înăuntru – nevăzuți, dar nu mai puțin reali – care țintesc, până la urmă, ieşirea printr-un ochi de lumină a cărui atingere împlică efort, convulsii sau abandon vremelnic. Şi, mai ales, o amenințare vitală: „când emoția îmi pune un nod în gât/ gura se închide în tăcere/ se îngroapă de vie// vreau să risc vorbind doar o dată/ fără fâstâceli sau variante/ ca peştii care țâşnesc din apă/ să ia o gură imensă de aer/ cu prețul vieții” (p. 14)

Între aceste repere se desfăşoară existența şi se dezvoltă poemele: de la acoperire la (auto)descoperire – prin ecorşeu şi incizii dezinvolte, nu prin corporalitate provocator exhibată. De la claustrare la ieşirea dintre hotare – prin ascensiune, nu prin forțarea înaintării sterile. De la  însingurare la discretă empatizare – prin distingerea unui fond intim comun, nu fără a creiona, subtil, şi stranietatea diferenței. Față de proiecțiile lui simbolice, subiectul poetic parcurge calea dificilă a analogiei şi are de partea lui forța firavă a abstracției şi a interiorizării. Cârtița şi mansarda păstrează vigoarea concretului. Funcționează în interior, între hotarele lor sub/supraterane, şi se definesc prin interioritate. Prin închidere lipsită de orgoliu şi de crispare. În schimb, problema abstracției şi a interiorizării e eminamente umană. Una dintre reuşitele cărții Teodorei Coman este felul în care topeşte hotarele şi redefineşte tiparele printr-o apropiere care nu provoacă indistincții, ci hotărăşte o formă de existență şi distilează un limbaj până la deplina lui esențializare. O apropiere care, înainte de a fi uman-afectivă, e general-integratoare. Şi, mai cu seamă, poetică: „voi face ceea ce ştiu eu mai bine/ voi croi galerie spre voi/ voi tăia în ceața groasă/ cu cel mai bun cuțit/ de bucătărie” (p. 6). Căci „în mansardă nu contează pe ce lume trăieşti/ dacă e sezon de ploaie de secetă sau de împerechere/ dacă pesticidul a dat sau nu între timp/ rezultate// de 8 martie, baia mi-a deschis promisiuni/ dintre cele mai nevinovate/ ştiu, e greu de crezut când strâmbi din nas/ nucleul de atracție al casei mele e aici// cele cinci găuri de la curgerea chiuvetei/ au rotunjimea florii preferate// pot scuipa pe ea când mă spăl pe dinți/ fără sentimentul culpei/ aproape prosternându-mă/ aproape spălându-mă de păcate“ (p. 11).

Cofrajul confesiv al poemelor protejează amestecul bine echilibrat dintre biografismul reflexiv şi deconstrucție. Dintre vizionarismul autoscopic şi tonalitatea vocii lirice. Dintre minimalismul de esență tare şi autopsia unui organism care funcționează rațional. Nu despre corporalitate scrie Teodora Coman. În poemele ei, carnea, venele, inima, sângele, stomacul, oasele, sânii şi laptele matern (aşteptat să apară) refuză autoritarismul unui mecanism fiziologic. Mai degrabă, se dovedesc a fi componentele unui angrenaj pus în mişcare de o conştiință hiperanalitică. Dar şi de o sensibilitate puternic încercată: „... tot corpul ăsta pe care îl voi fi slujit/ întru îndeplinirea funcțiilor vitale/ îmi va face în sfârşit cărare/ cu mila apelor date/ din voia Domnului/ la o parte// nu vreau minuni./ e o minune chiar şi numai carnea asta/ care stă prinsă fără cleşti de rufe/ pe mine” (p. 80). Din unghiul neobişnuit în care se aşază subiectul poetic, se dezvăluie realități fundamentale. Şocante. Procedura e dislocantă: deşi „prinsă fără cleşti de rufe”, carnea lasă vederii ceea ce îndeobşte ascunde – interioritatea. Dar şi dubla ei ancorare, în realitatea expresivă şi în teritoriul simbolic. 

Scenariile poetice, dar şi confesiunile directe (de obicei mărunte ca întindere, fragmentate, percutante) au în centru o imagine de la care discursul se propagă radial spre resorturile interiorității. Prelungesc vizibilul spre invizibil. Valorifică segmentele unei realități existente şi creatoare de stare, de trăire lăuntrică, nu pentru a le conferi o semnificație, ci pentru a le integra unui complex de semnificații - abia sugerat, însă prezent în cele mai multe dintre poeme. Este limpede că raportarea insolită la corporalitate, relația germinativă de la exterior spre interior sau diferențierea semnificațiilor dintr-un  mănunchi expresiv o despart pe Teodora Coman de „milenarişti”. În Cârtița de mansardă, dramatismul ia naştere din faptul că poemele ajung să împletească strâns perspectivele, să înnoade reflecția obiectivă cu frisonul subiectiv al eului, să suprapună tensiunii interioare autoironia. Dar mai ales să să disloce, prin schimbarea unghiului de focalizare, imagini a căror asamblare părea inatacabilă. Şi, implicit, să sugereze o altă aşezare a omului în lume. De fapt, cine se naşte, cine moare? Un răspuns posibil, generat, la rându-i, de o imagine şi propagat de o stare a cărei tensiune e greu de măsurat: „oamenii vin pe lume căzând/ cu capul poziționat nesăbuit/ înainte/ cu dorința ascunsă a izbirii de zid// copilul pe care încă nu îl am/ mă va obliga să asist consternată/ cum va da chinuindu-se cu mine/ o demonstrație de suicid în direct” (p. 40). 

Dinamica integratoare în care se situează Cârtița de mansardă (cercetând şi apropiind spații, identități, materie) nu exclude un autentic imbold retractil. Şi nici diferențierea calitativă a semnificațiilor internalizate de multe dintre poeme. E o diferențiere subtilă, fără devieri didacticiste, operată în câmpul simbolic. Versurile pot fi citite orizontal, „pământeşte”, din subterana cârtiței ori dintr-un colț de mansardă. Sau pot fi puse într-o anumită lumină – cea ale cărei contururi se trasează privind în sus, chiar şi (numai) spre linia amurgului: „ți se spune că totul este foarte simplu/ până nu de mult creditul se putea face/ doar cu buletinul/ ți se solicită datele personale în scopuri caritabile/ sunt punți şanse soluții/ la-ndemână/ în plină stradă/ ca pantele pentru handicapați/ care nu respectă standardele de accesibilitate/ la intrarea în instituțiile publice/ peste toate, supremă, linia roşiatică a amurgului/ dâra aprinsă a marcării unei greşeli/ dar corectura nu e însoțită de nici o explicație/ dumnezeu e un profesor foarte zgârcit/ religia seamănă tot mai mult/ cu o formă de învățămînt la distanță“ (p. 31). Sau, într-o concentrare a tensiunii care nu poate decât să impresioneze, un poem alcătuit din doar câteva versuri: „să ne rugăm doar pentru atât/ şi mai ales cât putem de frenetic/ pentru călcatul de-a binelea-n picioare/ pentru nimerirea la timp/ a senzorilor de întuneric“ (p. 60). Însă altădată (e drept, doar în două-trei poeme), tăietura prea lucrată a discursului capătă un luciu suspect şi anesteziază emoția. În afară de o juxtapunere facilă („sufletul se îngroaşă/ odată cu gluma” - p. 35), e singura slăbiciune a cărții.

Fidelitatea cu care subiectul poetic îşi urmează traseul de „cârtiță de mansardă” amplifică sentimentul de inadecvare a eului în lume. Dar şi a corpului. Marcat prin corespondențe şi prin analogii minuțioase,  efortul integrator se loveşte de straturi care îşi păstrează, într-o măsură mai mică sau mai mare, autonomia. Se decelează mereu, în poemele Teodorei Coman, această suprapunere a principiului corespondenței cu cel al straturilor diferențiate. Se caută esența comună şi apare confruntarea cu stranietatea: „nu voi uita/ când ies în oraş/ să cumpăr doi metri/ de panglică roşie// mi-o voi lega/ pe cutia toracică/ în formă de cruce/ să pot sta cadou/ cu nodul în gât/ şi nodul de fundă/ pe pragul uşii/ cuiva” (p. 23). Se intuieşte o transcendență care ar putea să sprijine aşezarea echilibrată a eului în lume, însă aceasta rămâne tăcută. Se reiterează ieşirea din corp - privit din afară, studiat, disecat – şi se imaginează, ca efect al inadecvării exterioare, gestația eului în propriul trup („mi-ajunge golul ăsta din stomac/ cu marginile lui aproape nutritive/ mă ține bine închisă aici/ mă ocroteşte/ ca într-o placentă/ cel mai subestimat organ” – p. 67). Se exersează identificarea corpului cu realitatea obiectuală sau cu răsfrângeri panteiste, dar maternitatea rătăceşte în imaginar: „când va veni vremea să mă mulg/ o să strâng în pumn/ glandele mamare/ ca pe tulpinile putrezite/ ale unor flori/ mult stătute în lapte“ (p. 41 ).

Carte despre conştiință şi trup, despre  nutrientul compulsiv şi frisonul retragerii, Cârtița din mansardă evocă totodată o feminitate distinctă, care nu se înalță goethean şi nici nu se fixează pe suprafața biruită de imanență şi nevroză. E înnodată în sine (aşa cum anunță „piciorul pus peste alt picior”), dar şi capabilă să se elibereze, înnodând legăturile slăbite (sau uitate) ale lumii. Iar finalul cărții confirmă eficacitatea poetică a dislocărilor logice şi conexiunilor dificil de anticipat: „apocalipsa va fi o zi a femeii:/ lumea, proaspăt rasă de pe fața pămîntului/ va sufla peste rană/ ca după o ultimă epilare“ (p. 83). Din galeriile interioare, vizionarismul se întoarce spre febrilitatea interiorității. 

Nu văd Cârtița de mansardă ca fiind chiar cel mai bun debut al anului trecut, dar aş situa-o, fără ezitări, în imediata apropiere a laurilor.