BLÂNDEȚE ŞI INTRANSIGENȚĂ ÎN ACTUL CRITIC

Nu există, aşadar, o incompatibilitate între poet şi critic, veşnica dilemă a literaturii. În actul receptării critice, Simona-Grazia Dima priveşte opera din afară, obiectiv, şi dinăuntru, subiectiv. Şi dacă nu teoretizează o metodă anume, are, însă, o concepție originală despre statutul criticului, teorie care o individualizează ca poet şi critic. Perspectiva pe care o aplică în lecturile sale este, cum spuneam, deopotrivă, din afară şi dinăuntru. Din afară ca receptor al altor universuri ficționale; dinăuntru, în calitate de creator de universuri ficționale. 

Ea întrupează această dublă ipostază – creator şi comentator de universuri ficționale. De altfel, se mărturiseşte în acest sens: „Nu mă pot închipui altfel decât citind, dintotdeauna, scrierile altora, în paralel cu faptul de a scrie eu însămi (îndeosebi poezie)”, un „scorpion blând”, manifestând mereu o „bunăvoință confraternă”. Poate gradul de subiectivitate este mai mare, dar gustul estetic prin care se orientează în labirintul literaturii o face să nu greşească în judecățile sale critice.

Cititor lucid şi critic, Simona-Grazia Dima îşi apropriază textul cu empatie, fără a fi, însă, permisivă. Intransigența se intersectează cu blândețea, „blândețea scorpionului” presupunând această asociere de contrarii. Ea înțelege procesul creator şi, de aceea, criticile sale nu sunt atinse de răutatea cârcotaşului. Ele emană exigența creatorului care este convins că nu lauda deşartă îl ajută pe creator, ci evidențierea imperfecțiunilor, prin depăşirea cărora se poate apropia de desăvârşire: „Autentica prietenie presupune o bonomă severitate – pentru a uşura renaşterea noastră zilnică, efortul, reluat în fiecare dimineață, de a deveni un om reînnoit sau revelat, de a lua viața de la capăt (crez al scorpionului metafizic)”. Nici obtuzii, nici narcisiştii nu înțeleg şi nu acceptă sugestiile critice, neînțelegând nici efortul scorpionului, sacrificiul său care constă în „modul în care îşi mărunțeşte cu bună ştiință viața, pentru a dărui din ea altora, priviți ca variante ale sale, alter ego-uri”.

Simona-Grazia Dima meditează asupra acestui dublu statut. Scrisul este o vocație şi, fiind o vocație, presupune scrierea cu tine însuți: „Delicat lucru, aşadar, să scrii despre alții, atunci când eşti tu însuți poet. E vorba, oricum, de două existențe net diferite, clar diferențiate. A fi poet şi a scrie, totodată, critică e pentru mine şansa de a trăi un număr virtual infinit de vieți, de a încerca, în fiecare moment, să devin altcineva, afundându-mă în apele plutonice ale gândului prim, neîmpărtăşit, izvorul secret al oricărei emisii artistice. Scriind critică, m-am simțit un om total liber, neîngrădit, cu orizonturi vaste înainte. N-am experimentat niciodată o mai intensă senzație de dezmărginire, de salt spiritual, de zbor”.

Textele, „eseuri şi comentarii critice” reunite în volumul Blândețea scorpionului1, sunt texte din diferite perioade ale devenirii sale ca scriitoare. Cele mai îndepărtate în timp sunt din 1981 (Traian T. Coşovei, Emil Brumaru, Matei Vişniec, Marin Lupşanu, Bogdan Negru); altele sunt din 1996-1999 (Nicolae Coande, George Vulturescu, Viorel Marineasa, Gh. Mocuța, Mariana Filimon, Ion Chichere, Constantin Severin, Adrian Țion, Ruxandra Cesereanu, Ion Cristofor, Florin Şlapac, Andrei Zanca, Bianca Balotă, Ion Monoran, Ioan Crăciun) şi din primul deceniu al secolului al XXI-lea, până în 2009, indicând un ritm constant al lecturii în aproape treizeci de ani de literatură: Angela Marinescu, Ioan Flora, Dorin Tudoran, Mariana Ionescu, Lucian Alexiu, Ioan Es. Pop, Adrian Popescu, Nicolae Balotă, Alexandru Vona, Constantin Abăluță, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Zubaşcu, Dan Tărchilă, Tudor Cristea, Henriette Yvonne Stahl, Dan C. Mihăilescu, Horia Gârbea, Mariana Criş, Grete Tartler, Mircea Daneliuc, Radu Voinescu, Constanța Buzea, Cornelia Maria Savu, Angela Furtună, Iolanda Malamen, Daniel Corbu, Marius Ghica, Nicolae Tzone, Mircea Petean, Dumitru Chioaru, Ştefan Radof, Gh. Izbăşescu.

Faptul că autoarea nu le-a ordonat cronologic e un indiciu lăsat cititorului pentru a sugera relația de empatie cu operele şi autorii lor, relație pe care avut-o întotdeauna cu textul literar, ca şi absența concesiilor ideologice. Transpare de aici o metodă:  Simona-Grazia Dima s-a lăsat condusă doar de criteriul estetic, singurul valabil în actul literar, în creația artistică. În modul de alcătuire a volumului, autoarea indică o manieră „pointilistă”, care se constituie ca „autoportretul unui lector care s-a încăpățânat să creadă că niciun autor nu se poate sustrage spiritului, chiar şi atunci când îl neagă”. Autoarea citeşte cu egal interes pe toți, scopul său fiind acela de a ajunge la esența sufletului celui care scrie, de a-l descoperi în dimensiunea lui eternă, prin scrisul propriu. Este acesta şi un mod de a atrage atenția că în evaluarea actului creator nu a eludat niciodată criteriile esteticului. În acest fel, Simona-Grazia Dima se dovedeşte o lovinesciană, decantând sigur  şi parcimonios grâul de neghină, esteticul de alte concepte extraliterare. Ceea ce ne propune ea este jurnalul unui comentator de literatură, „şi atât”. Un jurnal atipic, organizat mai mult ca memorial al preferințelor literare, bazat pe selecția afectivă şi valorică.

Aceasta pentru că autoarea consideră literatura o inițiere, iar creatorul, în consecință, un inițiat. Întrebarea retorică din Argument – Literatura, o inițiere?, e mai mult un fel de abordare/ ispitire a cititorului pentru a-l atrage în câmpul propriilor deducții. Literatura este o inițiere atât pentru poet, cât şi pentru critic. Dar, criticul este un scorpion, un scorpion... blând! Scorpionul, spune Simona-Grazia Dima, este „simbolul criticului literar în toată plenitudinea autorității sale”. Dincolo de ceea ce are el, scorpionul ca „biată ființă dezgustătoare şi enervantă, insațiabilă şi întruna pusă pe atac”, există şi „o candoare şi un sentimentalism foarte aproape de iubire”, afectivitate empatică ce explică disponibilitatea pentru lectură.

În raport cu literatura, cu actul lecturii, Simona-Grazia Dima notează cu o liminară sinceritate, incriminatorie, ar putea-o considera unii: „...în esență, nu am evoluat deloc”. Iubirea, înțelegem, nu evoluează; iubirea se adânceşte, capătă profunzimi nebănuite. Iar atitudinea ei față de literatură este modelată, influențată de iubire. O iubire lucidă şi scormonitoare care conduce la evoluție spirituală, la cunoaştere şi autocunoaştere: „Singura revoluție valabilă, am crezut atunci, cred şi acum, este cea lăuntrică, lupta cu demonii interiori şi lărgirea unghiului de vedere”. Scriitoarea a căutat mereu „retrăirea certitudinii că există un scop spiritual al literaturii, în simbioză cu acela scriptic, estetic, ludic etc.”. Asumându-şi această perspectivă, Simona-Grazia Dima a scris poezie şi critică şi „am rezistat”, notează ea orgolios. Scrisul este purificare şi inițiere, un mod de a inventa „propria mitologie poetică”.

Convinsă că suportul Universului este unul spiritual, Simona-Grazia Dima subordonează acestei idei statutul literaturii, crezând în pactul cu înaltul sau cerescul. De aceea, în actul critic, ea este egal interesată de literaritatea textului şi de spiritualitatea lui. Perspectica critică este, totodată, literară şi spirituală, ezoterică.

Citind empatic, Simona-Grazia Dima ținteşte spre esența personalității creatorului şi a creației. Formulările sale sunt clare, fără pletoră lirică, juste, în concordanță cu judecata critică suprasegmentală. În raport cu acest „înalt” sunt formulate aprecierile şi judecățile sale. Ele pot fi punct de plecare pentru altele, contestate sau nu, dar nu pot fi bănuite de lipsă de obiectivitate. Legătura cu textul există mereu. Considerațiile nu sunt niciodată joc liber al inteligenței, determinat de parti-pris-uri sau de idosincrazii. Din această ecuație, Simona-Grazia Dima nu uită creatorul. Creația este o răsfrângere a personalității acestuia şi a-i delimita spectrul este aspirația şi scopul său. 

 

4 – 11 ianuarie 2013 

 

Simona-Grazia Dima, Blândețea scorpionului, Ideea Europeană, Bucureşti, 2011