YASUNARI KAWABATA. MUZICĂ ŞI LITERATURĂ

o pasăre plânge şi-s lacrimi/

şi-n ochii peştilor.” 

(Matsuo Bash?)

 

 

Cel dintâi laureat nipon al Premiului Nobel pentru Literatură (în anul 1968, la exact o sută de ani de la începuturile Restaurației Meiji), pentru „deosebita afinitate pe care opera sa o prezintă cu tradițiile japoneze şi pentru măiestria narativă cu care înfățişează esența gândirii japoneze”, Yasunari Kawabata (1899–1972) reprezintă o figură aparte, fiind, pe de o parte, un mare scriitor modern, dar, pe de altă parte, şi unul tradițional, în cel mai bun sens al cuvântului, menținând legături extrem de profunde şi de profitabile din punct de vedere estetic cu trecutul cultural al țării sale. El aparține structural tradiției nu doar prin limbaj, ci poate mai ales prin dezinteresul – nu o dată total – față de intrigă, acțiunea scrierilor sale fiind „episodică”, în sensul pe care acest termen îl are încă din perioada Heian. Kawabata scrie, astfel, excelente texte de atmosferă, în descendența Doamnei Murasaki Shikibu şi a vechilor „nikki” şi „monogatari”, nu descriind, ci doar sugerând mereu tensiunile ori sfâşierile sufleteşti prin intermediul unei simbolistici a obiectelor şi, mai cu seamă, printr-o surprinzătoare comunicare afectivă cu peisajul. 

Pe lângă romanele care i-au adus celebritatea în Japonia şi în întreaga lume, Țara zăpezilor, Vuietul muntelui, O mie de cocori sau Frumusețe şi întristare, Kawabata a scris, de-a lungul întregii sale activități literare, şi proză scurtă, specia povestirii corespunzând perfect modelelor estetice ale literaturii dinastice preferate de autor. Volumul Valsul florilor a apărut recent în limba română (în excelenta traducere a Corneliei Daniela Lupşă, de fiecare dată atentă la nuanțe, accentele discrete, dar esențiale, şi la tonalități; tot ea alcătuieşte şi notele, absolut necesare înțelegerii cât mai adecvate a unei astfel de cărți). Valsul florilor include nouă dintre cele mai reuşite şi mai subtile povestiri ale scriitorului japonez. Sigur că cititorul obişnuit cu creația lui Kawabata va intui rapid legăturile dintre aceste nouă texte şi tematica impusă în creațiile anterioare, câtă vreme Yumiura duce clar cu gândul la Dansatoarea din Izu, iar Prima zăpadă pe Fuji la Luna în oglinda apei. 

Numai că, în egală măsură, Yumiura e o povestire perfect raportabilă, din punct de vedere simbolic, şi la jurnalul pe care, la vârsta de şaisprezece ani, Kawabata însuşi l-a ținut pentru a-şi alina durerea provocată de moartea bunicului (moment ce venea după tragica dispariție a părinților săi), dar şi pentru a nu lăsa să se risipească în uitare trăirile intense şi efectele pe care l-au avut asupra sa toate aceste încercări ale vieții. Aparent şocant, cel puțin la prima vedere, subiectul din Yumiura este plin de semnificații profunde care, adesea, scapă cititorului grăbit. Astfel, protagonistul, K?zumi, un scriitor cunoscut şi trecut bine de prima tinerețe, primeşte pe neaşteptate vizita unei femei pe care nu o recunoaşte, dar care susține că, în urmă cu ani, el fusese îndrăgostit de ea, ba chiar o şi ceruse de soție. Bărbatul nu-şi aminteşte absolut nimic şi, cu cât face eforturi mai mari pentru a-şi aduce aminte măcar ceva, pare a se afunda tot mai mult în trecut, cu toate că memoria nu-i revine defel, iar asta îl îngrijorează mai tare decât ar vrea să recunoască. Faptele se petrecuseră, după cum povesteşte femeia, în oraşul Yumiura. După plecarea acesteia, scriitorul cauta respectivul oraş pe toate hărțile pe care le are în casă, însă nu-l găseşte, începând să se întrebe foarte serios dacă vizitatoarea inventase întreaga poveste sau dacă aceasta, deşi plasată, probabil, în alt oraş, se petrecuse, totuşi, cu ani în urmă...  Kawabata dă cititorului, în Yumiura, întreaga măsură a extraordinarului său talent, provocând, după fiecare lectură a acestui text, noi şi noi întrebări: a fost, oare, povestea femeii o simplă ficțiune oferită unui celebru autor de ficțiuni, ca într-un joc al reduplicării, atât de drag lui Kawabata? Sau a existat acea femeie în vreun fel în viața lui K?zumi, dar acesta refuză să-şi aducă aminte? Desigur, finalul textului lui Kawabata oferă un răspuns aparent cât se poate de clar: femeia a inventat totul, oraşul Yumiura nu există pe hartă. Numai că acest răspuns, atât de simplu, oferit unei întâmplări atât de tulburătoare, nu mulțumeşte. Căci elementul cheie este că nici măcar K?zumi nu este sigur dacă nu cumva anumite fragmente din propriile amintiri nu sunt deja risipite în uitare. Să nu-ți mai aminteşti, pare a spune autorul printre rânduri, înseamnă a face primul pas spre moarte. 

Aceeaşi temă străbate şi povestirea intitulată Un rând de copaci. Soeda, soț şi tată a cărei fiică e pe cale să se căsătorească, observă într-o seară, la sosirea acasă, că o parte din arborii de ginkgo de pe aleea ce duce la locuința familiei au rămas fără frunze. Cum de nu remarcase acest lucru de dimineață? Frunzele căzuseră, oare, în doar câteva ceasuri? Şi cum de nu văzuseră nimic soția şi fiica lui? Oare aşa s-au petrecut lucrurile în fiecare an, iar ei nu băgaseră de seamă, prea ocupați cu slujba şi cu grijile cotidiene? Un conflict secundar este legat de furtul care se produce în chiar casa lui Soeda, fiica sa neobservând cum o femeie pe care o miluise îi luase portofelul – minunată metaforă a lipsei de atenție a omenilor în fața mai micilor sau, uneori, mai marilor întâmplări ale vieții. Portofelul fusese furat, iar frunzele copacilor căzuseră, nimeni, însă, nu observase nimic. Textul începe ca un soi de şaradă menită a dezlega un mister botanic, dar sfârşeşte în pura psihologie. Fuseseră cu toții atât de ocupați? Dar, poate, pare a sugera din nou printre rânduri Kawabata, a nu mai observa ce se întâmplă în jur nu e altceva decât o etapă a risipirii în neant: începi să-ți pierzi tinerețea şi pofta de viață exact atunci când nu mai poți, nu mai ştii sau nu mai vrei să observi. 

Însă alți protagonişti ai povestirilor din acest volum observă – de astă dată, poate chiar prea multe. Căci, de pildă, în Prima zăpadă pe Fuji, scriitorul relatează întâlnirea a doi foşti îndrăgostiți pe care reacția familiilor la povestea lor de dragoste, pe de o parte, şi izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial pe de alta, i-au împiedicat să rămână împreună. După ani de zile, cei doi se întâlnesc întâmplător. Se recunosc. Dar mai sunt ei, oare, cu adevărat aceiaşi? Jir? observă că Utako, cea altădată atât de proaspătă, are o frumusețe stinsă şi nu reuşeşte să ascundă suferința care o macină. Căsătorit, acum, dar neputând s-o uite complet pe marea iubire a vieții sale, bărbatul o priveşte pe Utako, încercând s-o regăsească pe fata de atunci în femeia temătoare de acum, obosită şi slăbită din toate punctele de vedere de o căsnicie nefericită, urmată de un divorț cu probleme. Decişi să recâştige măcar atât cât se mai poate din trecut, cei doi fac o călătorie cu trenul şi contemplă, pe fereastra compartimentului, prima zăpadă de pe Muntele Fuji, superbă metaforă a primei iubiri şi a anilor atât de frumoşi ai tinereții. Iar dacă, în marile sale romane, Kawabata alegea finaluri violente pentru personajele sale (moartea neaşteptată a lui Yoko, în Țara zăpezilor, sau scena înecului din Frumusețe şi aşteptare), în această povestire scriitorul pare a privilegia o tonalitate minoră şi calmă. Dar minor nu înseamnă, în cazul lui Kawabata, lipsit de importanță, iar calm nu înseamnă nicidecum fericit. Căci cei doi au pierdut copilul pe care l-au avut împreună, mica ființă dată spre adopție a murit în scurt timp, iar rănile vechi, pe care amândoi le considerau închise, se redeschid la cea mai mică atingere – şi încă din prima clipă când ei se privesc din nou în ochi. Însă în vreme ce Jir? observă mai ales detaliile fizice atât de schimbate ale fostei sale iubite, Utako e incapabilă să depăşească piedicile pe care propriul trecut, mai recent sau mai îndepărtat, i le ridică la tot pasul în cale. Kawabata explorează, din nou, dar de data aceasta la altă intensitate şi cu alte mijloace artistice, efectele pe care trecerea timpului – întotdeauna nemiloasă – le are asupra ființei umane, dar şi eforturile pe care oamenii le fac de a-şi păstra vie memoria şi de a readuce mereu în actualitate, prin intermediul ei, acele fragmente din trecut care merită păstrate – care trebuie păstrate. Sigur că nota proustiană este evidentă aici, dar scriitorul nipon se individualizează profund prin capacitatea de a evidenția insuficiența cuvintelor pentru o comunicare reală, ineficiența vorbelor tandre, incapabile să suprime îndepărtarea şi înstrăinarea oamenilor – chiar şi a celor uniți, în trecut, de cea mai fierbinte iubire. 

Problema comunicării – mai precis a imposibilității restabilirii unei comunicări reale este, însă, preocuparea lui Kawabata şi în Tăcerea, povestire care foloseşte o structură à la Henry James, pendulând mereu între limitele percepției şi, din nou, insuficiența / ineficiența acțiunilor protagoniştilor . Este din nou vorba despre un scriitor. Dar unul aflat, acum, într-o situație limită: după un atac cerebral, nu mai poate să vorbească şi să se mişte. Un tânăr om de litere merge să-l viziteze, decis să-i mai îndulcească lungile ore ale tăcerii şi singurătății, dar nu reuşeşte decât să... vorbească singur, oferindu-şi, pentru a suplini răspunsurile absente ale interlocutorului bolnav şi slăbit, replicile pe care el însuşi le imaginează, într-un uluitor dialog pe jumătate, în care se va integra, treptat, şi fiica scriitorului, prezentă la scenă. Textul este, însă, mai complicat. Nu doar pentru că aici, Kawabata include şi o serie de elemente venite pe filiera folclorului nipon (poveşti cu şi despre stafii care călătoresc printre cei vii, dar nu pot fi văzute decât de unii dintre aceştia), ci şi pentru că povestirea aceasta reprezintă unul dintre cele mai bine realizate momente de punere în abis din întreaga sa operă. Căci, la un moment dat, vizitatorul şi fiica bolnavului vorbesc despre o creație a respectivului scriitor, în care o mamă citeşte unui tânăr afectat de grave probleme psihice foile de hârtie goale, dar pe care acela credea că ar fi aşternut propriul său roman, inventând, astfel, textul absent: „Uitându-se la foile din mâna lui, pe care nu era scrisă nici măcar o literă, mamei îi venea să plângă, dar zâmbea şi zicea: «Ce bine e scris! Ce interesnt e!»Era atât de insistent de fiecare dată, că ea a început să-i citească de pe foile albe. I-a venit în minte să-i spună poveşti ca şi când i-ar fi citit manuscrisul. Asta e ideea romanului. Mama îi povesteşte băiatului despre primii lui ani de viață. Tânărul nebun crede că ascultă, citite de mamă, propriile amintiri din copilărie, scrise chiar de el. Ascultă cu ochii strălucind de mândrie. Nici mama nu îşi dă seama dacă el înțelege sau nu ce povesteşte ea. Dar tot venind în vizită şi repetând povestea, devine din ce în ce mai iscusită şi începe să creadă că într-adevăr citeşte ce a scris fiul ei.” Oarecum asemănător, deşi în alt plan al semnificațiilor, în casa lui Akifusa ?miya acestuia îi sunt suplinite răspunsurile prin intervențiile, mai mult sau mai puțin inspirate ale vizitatorilor pe care-i primeşte. Personajele încearcă, deci, să contruiască simbolice şi metaforice punți peste golurile din viața lor – sau peste golurile din comunicarea interumană. Avem, în aceste texte, o altă expresie a acelei „bucurii a vidului” despre care s-a vorbit atât de mult în legătură cu opera lui Kawabata, cel care spunea, în discursul de acceptare a Premiului Nobel: „Operele mele proprii au fost descrise ca expresii ale vidului, dar acesta nu trebuie confundat cu nihilismul occidental. Fundamentul spiritual e complet diferit.”

Golul acesta e dublat, însă, uneori, de bucuria dansului – în  textul care dă şi titlul acestui volum, Valsul florilor. Totul e descris în cadrele stricte ale unei ficțiuni minimaliste, axate pe marile teme ale iubirii, morții şi timpului, exprimate – şi explorate – mai ales prin intermediul detaliilor, aşa cum se întâmplă şi în Maestrul de Go, pentru a demonstra că aceste personaje atât de aparte locuiesc în spațiul intermediar dintre decizie şi faptă, dintre aspirație şi acțiune. Hoshie şi Suzuko sunt balerine care se bucură de un real succes, în ciuda faptului că micuța companie de balet a profesorului lor se află aproape în pragul falimentului. Acesta, însă, e convins că totul se va rezolva după întoarcerea lui Nanj?, elevul preferat, căruia, cu mari sacrificii, maestrul îi plătise şcolarizarea în Occident. Numai că el se întoarce acasă bolnav şi descurajat, moment în care personajele par a relua obsesiv temele din Spărgătorul de nuci, baletul lui Ceaikovski, Valsul florilor fiind, de altfel, prima bucată pe care o interpretează cele două fete, la începutul textului, tocmai pentru a fi evidențiate dintre celelalte balerine. Şi, aşa cum creația lui Ceaikovski e un balet-poveste, şi textul lui Kawabata e o povestire care conține în ea mai multe povestiri – mai precis, toate istoriile de viață ale personajelor implicate. Dar, ca întotdeauna în opera scriitorului nipon, totul e spus în surdină, indirect, relațiile de cauzalitate sunt anulate, accentul căzând pe sugestie, pe metaforă – şi, desigur, pe muzică. Muzică ce-i transformă pe protagonişti, ajutându-i să se descopere şi chiar să aibă curajul de a lua viața de la capăt şi de a-şi trăi iubirile. Din acest punct de vedere, se poate spune chiar că cele două fete, Hoshie şi Suzuko, aproape că nici nu există ca personaje epice propriu-zise, ci devin semnalele ce declanşează în mintea lui Nanj? reflecții legate de puritate, de forța şi prospețimea dansului lui Hoshie, ce depăşeşte limitele oricărei materialități. Ea pare a reprezenta chiar imaginea frumuseții tradiționale japoneze, în contrast marcat cu decăderea la care a ajuns trupa de balet a lui Takeuchi. Astfel că textul de față aminteşte, în mod straniu aproape, prin descrierea pasiunii ce ia naştere între Nanj? şi Hoshie, de un episod celebru în Japonia anului 1008, descris în celebrul jurnal al curtezanei şi poetei Izumi Shikibu, unde se consemnează una dintre cele mai tulburătoare poveşti de dragoste ale Japoniei, tragica pasiune a acesteia pentru prințul Tametaka. Asemănător, dragostea dintre Nanj? şi Hoshie, dar şi pasiunea lui Suzuko pentru tânărul balerin par a se afla sub imperiul unei forțe de nestăpânit, a destinului, care domină legăturile dintre personaje.

Critica literară japoneză (cazul lui Ito Sei fiind, probabil, cel mai de seamă) nu a ezitat să afirme că, în fond, mai toate textele lui Kawabata reprezintă „piese clasice de lirism” în contextul spațiului cultural nipon modern. De-a lungul întregii opere, paragrafele scurte sugerează vădit caracterul concis al haiku-ului, iar nu o dată, parcurgându-i proza, cititorul atent la nuanțe are impresia că, prin înlănțuirea imaginilor sugestive sau prin simpla reordonare a cuvintelor ar putea să obțină, el însuşi, ca experiență de lectură, poeme haiku. Concepute drept veritabile succesiuni de momente lirice care se închid adesea în ele însele, povestirile din volumul Valsul florilor demonstrează capacitatea remarcabilă a scriitorului de a imortaliza clipa trăită cu maximă intensitate şi de a o ridica la rangul de eveniment. Iar textele care compun această carte, luate separat, au cristalizarea proprie poemelor tradiționale japoneze, construind astfel, la nivel global, un univers cu totul aparte. Astfel că, recitind din această perspectivă strania poveste a lui Hoshie, Suzuko şi Nanj?, se poate întrevedea, în subtext, atmosfera inconfundabilă a marii lirici japoneze, aşa cum e ea redată, de pildă, într-un minunat poem tanka inclus în Manyoshu (Culegerea celor zece mii de file): „Iubirea mea-i un chin/ căci tu n-ai aflat de ea./ E crinul sălbatic/ ce-nfloreşte în hățişul/ câmpului în plină vară.”

 

Yasunari Kawabata, Valsul florilor.

Traducere şi note de Cornelia Daniela Lupşă, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2013