Cartea de religie
Paul Aretzu
FILOCALIA SFINTELOR NEVOINȚE ALE DESĂVÂRŞIRII (5)
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2013
Despre diferite locuri grele din Sfânta Scriptură (având 65 de întrebări şi răspunsuri), operă capitală a misticii şi asceticii Sfântului Maxim Mărturisitorul, este cunoscută, mai ales, după numele destinatarului ei, Răspunsuri către Talasie. A fost redactată, se presupune, între 631 şi 633. Se pare că scoliile care însoțesc răspunsurile sunt apocrife. Scrierea are o mare densitate de idei, evoluând aleatoriu, uneori ermetic, disecând şi limpezind pasaje dificile din Biblie. Deşi nu are o expunere sistematică, gândirea teologică şi mistică a Sfântului Maxim este unitară şi distinctă, recompunându-se ca un puzzle din răspunsurile date la întrebările presbiterului şi egumenului Talasie.
Căderea primului om din Logosul divin a dus la despărțirea acestuia de scopul creației, dând prioritate iubirii trupeşti de sine, îndepărându-l de cunoaşterea rațională şi contemplativă a lui Dumnezeu şi făcându-l să opteze pentru simțire, care se opreşte la suprafața materială a lucrurilor. Aceasta produce senzația de plăcere, a cărei epuizare naşte durere. Căzând din ordinea sa natuală (spirituală), omul se afundă tot mai mult în căutarea plăcerii, pentru a-şi satisface iubirea trupească de sine, recurgând la fel şi fel de patimi, dătătoare de suferință. Este vorba de o idolatrizare a trupului şi a plăcerilor materiale, slujind cu toată sârguința zidirea în locul Ziditorului, lăsându-se pradă alternării nesfârşite a plăcerii şi a durerii. Remediul îl constituie restaurarea dragostei față de Dumnezeu (prin cunoaştere) şi reprimarea dragostei față de trup şi de lume. Prin virtuți se poate atinge nepatima, adică se poate ieşi din cădere, se poate recupera firea naturală, inițială. În Cuvânt înainte la scolii, se expune traseul de ajungere la Dumnezeu: rațiune, înțelegere, deprinderea şi aptitudinea virtuții, contemplație, cunoştința adevărată, înțelepciune, odihna cea negrăită a tăcerii, desprinderea de viața materială. Există în fiecare om un logos interior, în care se află sămânța bunătății lui Dumnezeu.
Afectele sau patimile nu sunt primordiale, ci s-au manifestat după cădere. Ele opacizează rațiunea şi îl apropie pe om de animale. Pot fi însă convertite, cu ajutorul credinței, transformându-le în virtuți. Dumnezeu nu are afecte, nici îngerii, nici sufletele în viața de dincolo. După Facere, Dumnezeu lucrează în creație prin har, menținând armonia dumnezeiască universală. Providența angajează pentru aceasta şi conlucrarea făpturilor. Rațiunile particulare sunt subordonate unei rațiuni generale, având ca efect consolidarea virtuților. Rațiunea cea mai generală este Logosul divin (aflat în firea inițială), spre care tindem prin har, eliberându-ne de patimi.
Caracterul anagogic atribuit Bibliei face din autor un gnostic, preocupat de tâlcuirea sensurilor tainice. Paştele este venirea Cuvântului, care conduce spre înviere. Cămaşa lui Hristos, neîmpărțită, este sufletul, iar învelitoarea de deasupra, sfâşiată în patru (după numărul elementelor primordiale), este trupul. Răspunsurile adăpostesc o întreagă teologie, o cunoaştere în profunzime a înțelesurilor lumii, o pătrundere de la litera la spiritul biblic. Omul este conceput pentru a purta în el dumnezeirea, dar, prin patimile minții lipite de pământ, prin trup şi prin simțuri, cade adesea în fapte omeneşti sau chiar mai jos. Se poate izbăvi lepădându-se de viața cea după trup şi primindu-L pe Hristos în suflet, prin fapte. Prezența puterii şi a dumnezeirii se recunosc prin capacitatea de a contempla înțelepciunea creației, în care este întipărită Sfânta Treime. Treptele urcuşului duhovnicesc sunt: credința, viața virtuoasă şi contemplarea. Cu toate că firea dintâi şi harul veghează prin îngeri la sporirea sufletească, amintirile trezesc percepții, iar acestea, prin imaginație, duc la reluarea unor vechi păcate, care distrag mersul pe calea virtuții.
La întrebarea după care lege va judeca Dumnezeu, răspunsul este că, în consubstanțialitate, Acesta este şi Ziditor, şi Providențiator, şi Dătător de lege, şi Răscumpărător, în El adunându-se şi legea naturală (chipul dintâi), şi cea scrisă (decalogul), şi cea a harului (iubirea), astfel încât „Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor după Evanghelia Lui, adică după ceea ce li se binevesteşte. Dar aceasta nu înseamnă altceva decât că le va judeca prin Iisus Hristos, Cuvântul Său cel Unul-Născut după ființă, întrucât prin El Se află sălăşluit în toți, şi pe unii îi mustră, pe alții îi laudă după merit, iar celor ce au viețuit după fire, după lege şi după har, le dăruieşte prin Cuvântul cel negrăit şi Unul-Născut, Care există după ființă împreună cu El, cele de care sunt vrednici. Căci Cuvântul dumnezeiesc este Făcătorul a toată firea, a toată legea, treapta şi rânduiala, şi Judecătorul celor ce viețuiesc după fire, după lege, după treapta lor şi după rânduială. Pentru că fără Cuvântul care o promulgă, nu este lege.” (Răspuns 19).
Prin natura sa omenească, Iisus a asumat trăsături ale lui Adam dinainte de păcat (ale facerii) şi ale lui Adam de după păcat (ale naşterii), implicând partea pătimitoare, adică trupul, însă fără de păcat (Iisus a suferit şi a murit real, ca om). Însuşindu-?i durerea şi frica de moarte, prin care oamenii perpetuează păcatul originar, Domnul le-a învins şi le-a şters din succesiunea omenească, manifestându-?i totodată, natura dumnezeiască: „Căci, asemenea nouă luînd, fără de păcat, trăsătura pătimitoare a firii, prin care obişnuieşte să lucreze ale sale, toată Puterea rea şi stricăcioasă, le-a dezbrăcat în timpul morții pe acelea, întrucât au venit şi asupra Lui, pentru iscodire. ?i aşa a biruit asupra lor şi le-a țintuit pe cruce în vremea ieşirii sufletului, ca pe unele ce n-au aflat nimic propriu firii în trăsătura pătimitoare a Lui, pe când ele se aşteptau să dea de ceva omenesc, datorită trăsăturii pătimitoare pe care o avea prin fire din pricina trupului.” (Răspuns 21). Părintele Dumitru Stăniloae numeşte acest răspuns „o minunată pagină de hristologie şi antropologie”. Trăsătura pătimitoare apărută după păcat se manifestă în trei moduri: capacitate de suferință, patimi potrivite cu firea sau afecte (foamea, frica) şi patimi contrare firii. Aceeaşi trăsătură pătimitoare este regândită de Sfântul Maxim sub forma dublă de afecte de plăcere şi afecte de durere. Iisus Hristos a stăpânit prin propria voie afectele de plăcere şi afectele de durere, anihilând trăsătura pătimitoare din fire, redând oamenilor natura dintâi, oferindu-le posibilitatea îndumnezeirii. Planul lui Dumnezeu, dinainte de toți vecii, dinainte de creația lumii, a fost „să se împreune El însuşi, fără schimbare, cu firea omenească, prin unirea adevărată într-un ipostas şi să unească cu Sine în chip neschimbat firea omenească. Aceasta pentru ca El să devină om, precum numai El a ştiut, iar pe om să-l facă dumnezeu prin unire cu Sine.” (Răspuns 22). Până acum a avut loc lucrarea înomenirii. Urmează lucrarea de îndumnezeire, prin bunătatea lui Dumnezeu. În scolia [3] se arată: „Atât de deplin îl va face pe om dumnezeu, cât de deplin S-a făcut Dumnezeu om. [...] şi atât îl va ridica pe om din pricina Sa, cât S-a coborât El din pricina omului”. După viața de aici, nemaiputându-şi manifesta voința, omul virtuos va trebui să pătimească îndumnezeirea, prin har, care este fără sfârşit: „Fericit este deci cel ce L-a prefăcut în sine prin înțelepciune pe Dumnezeu om. Căci după ce a împlinit înfăptuirea acestei taine, pătimeşte prefacerea sa în dumnezeu prin har, iar acest lucru nu va înceta de a se săvârşi pururea”. Treptele urcuşului duhovnicesc sunt: credința simplă, lucrarea virtuților, contemplarea rațiunilor cuprinse în creație şi vederea lui Dumnezeu. Lor le corespund trei stadii ale minții: practică, naturală şi teologică. La întrebarea dacă Dumnezeu a locuit în templul iudeilor, răspunsul este: „Cel mai potrivit locaş al lui Dumnezeu este numai în mintea curată” (Răspuns 31), iar templul a avut rostul „să desfacă de materie mintea iudeilor”. În Răspuns 33, spune: „credința în Dumnezeu este acelaşi lucru cu Împărăția lui Dumnezeu”. ?i: „credința nu este în afară de noi”.
Păcatul (răul) a apărut în momentul când Adam a încălcat libera alegere a rațiunii naturale, pe care o avea de la Dumnezeu, pierzând harul nepătimirii. Consecința a fost mutarea firii de la nestricăciune la stricăciune, adică la moarte. De aceea, Iisus a luat, prin întrupare, trăsătura pătimitoare, pe care, pentru că nu a avut păcat, a îndreptat-o, făcând din moarte înviere: „?i precum printr-un om, care şi-a mutat de bunăvoie libera alegere de la bine, s-a săvârşit în toți oamenii prefacerea firii din nestricăcioasă în stricăcioasă, la fel, printr-un om, Iisus Hristos, Care nu ?i-a mutat libera alegere de la bine, s-a săvârşit în toți oamenii restabilirea firii din starea de stricăciune în cea de nestricăciune” (Răspuns 42). Întruparea lui Hristos s-a făcut pentru a muri pentru păcatul omenesc, ştergându-l, şi pentru a învia, fiind fără de păcat, înviind totodată firea omenească.
Vorbind despre diferența dintre pomul vieții, încuviințat protopărinților, şi pomul cunoştinței binelui şi răului, pernicios, primul este al vieții, după cum este numit, iar cel de-al doilea al morții, ca urmare a inițierii, cu bună voie, a răului. Cei doi pomi corespund celor două componente funcționale ale omului, mintea şi simțirea (spiritul şi trupul), prima reprezentând capacitatea de a discerne între cele veşnice şi cele vremelnice, a doua făcând deosebirea coruptă între plăcere şi durere: „Când deci omul nu e preocupat de-a face altă deosebire decât aceasta, dintre simțirea trupească de plăcere şi durere, calcă porunca dumnezeiască şi mănâncă din pomul cunoştinței binelui şi răului. [...] Când însă e preocupat de-a face cu mintea numai deosebirea dintre cele vremelnice şi cele veşnice, păzeşte porunca divină, mâncând din pomul vieții”. Dumnezeu, Care este numai bun şi în care nu există contradicție, doreşte ca omul să ajungă la asemănarea cu Sine. În lupta cu cele rele şi în izbânda celor bune, mintea are nevoie de credință, nădejde şi dragoste.
Sfântul Maxim face distincție între litera (slujirea trupească), aceea care omoară, şi duhul, care dă viață Legii (prin virtute şi cunoştință). Diavolul nu are identitate, ascunzându-se sub diferite înfățişări pentru a ispiti. În chip anagogic, recurgând la decodificări, la citiri duhovniceşti, este interpretat modul în care Iezechia, omul care filosofează cu fapta, se pregăteşte sufleteşte pentru confruntarea cu Sanherib (încercarea diavolului). Tot astfel, este explicată puterea rugăciunii în victoria regelui Iezechia şi a proorocului Isaia asupra împăratului Asur, în fapt, asupra răului: „cel ce se ascunde în chip nevăzut în înfățişările lucrurilor sensibile şi cheamă în chip amăgitor spre fiecare dintre ele dorințele sufletului, pentru fiecare simț” (Răspuns 50). Din nou, în Răspuns 51, se vorbeşte despre darurile aduse Domnului: rațiunile duhovniceşti şi modurile de purtare cuviincioasă, semănate de Însuşi Ziditor în natura lucrurilor. De asemenea, darul credinței în Dumnezeu, primit şi întors de oameni. Patimile, însă, care n-au fost create de Dumnezeu, nu pot fi daruri. Patimile, ca şi păcatul, nu au rațiune. Cel care parcurge urcuşul duhovnicesc primeşte ca daruri „rațiunile care alcătuiesc cunoştința” şi ca plocoane „modurile care susțin virtutea”. Dar acestea se pot pierde prin boala părerii de sine, care este mândria. Moartea mistică a minții în Dumnezeu este stadiul desprinderii de lucrările ei sensibile (a simțirii, a rațiunii, a cugetării) şi învierea ei în contactul prin har cu cele necreate, primind viață dumnezeiască: „sufletul a ajuns atunci dincolo de tot ce este şi se gândeşte, şi L-a îmbrăcat pe Dumnezeu însuşi, Care e singur bun şi adevărat şi Se află mai presus de toată ființa şi înțelegerea” (Răspuns 54).
O demonstrație de erudiție numerologică şi de vedere mistică se află în Răspuns 55. Cifra cinci reprezintă vârsta materiei şi a simțurilor, reprezentând zilele în care Dumnezeu a făcut lumea; în ziua a şasea a făcut omul rațional; ziua a şaptea este a contemplației; ziua a opta reprezintă ieşirea din timp a sufletului nemuritor. Prin virtuți (asceză şi făptuire) se atinge nivelul unirii prin voință cu Dumnezeu, iar prin cunoaştere mistică, unirea cu Dumnezeu este ființială. Sfântul Maxim face deosebirea dintre ispită, care produce plăcere (cu voie) simțurilor şi întristează sufletul, şi încercare, comprimând plăcerile trupului (fără voie), dar dând bucurie duhovnicească, prin răbdare: „Căci orice virtute este însoțită de plăcere şi de durere: durere pentru trup şi plăcere pentru suflet, care se desfată în duh cu rațiunile curățite de tot ce cade sub simțuri” (Răspuns 58). Iar, în Răspunsul următor, este afirmată trăsătura gnostică a oamenilor, susținută de insuflarea Duhului: „Puterile de căutare şi de cercetare a lucrurilor dumnezeieşti sunt sădite în firea oamenilor, ființial, de către Făcător, prin însăşi aducerea ei în existență. Iar descoperirile lucrurilor dumnezeieşti le împărtăşeşte prin har puterea Preasfântului Duh.”; „Iar descoperirea adevărată a Celui crezut este pătrunderea (perihoreza) negrăită a Celui crezut în cel ce crede, după măsura credinței fiecăruia. [...] Împlinirea dorinței este odihnirea pururea mobilă a celor plini de dorință în jurul Celui dorit. Iar odihnirea pururea mobilă a celor plini de dorință în jurul Celui dorit este bucuria veşnică şi neîncetată de Cel dorit”. Aceasta este starea de îndumnezeire. Originea omului, pierdută prin păcat, se identifică, astfel, cu ținta finală, Împărăția lui Dumnezeu. Gnoza s-a manifestat la Sfinții Prooroci care „«căutând cu stăruință» şi «cercetând cu de-amănuntul» cele privitoare la mântuirea sufletului, erau purtați spre Dumnezeu de o mişcare arzătoare şi înfocată a minții, pătrunsă de ştiință şi cunoştință, şi făceau cu rațiunea distincții înțelepte în vreme ce împlineau poruncile dumnezeieşti.” (Răspuns 59). Taina lui Hristos este „unirea negrăită şi neînțeleasă a Dumnezeirii şi a omenității într-un singur ipostas”, desigur, păstrând integritatea lor neschimbată. Aceasta este ținta finală, „Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită unirea hotarului (definitului) şi a nehotărniciei (indefinitului), a măsurii şi a lipsei de măsură, a marginii şi a nemărginirii, a Creatorului şi a creaturii, a stabilității şi a mişcării” (Răspuns 60). Dialogul lui Dumnezeu cu omul nu capătă eficiență (a se vedea istoria poporului evreu, oscilând între credință şi retractare) decât hristologic, prin întrupare, moarte şi înviere, căpătând valoare ecleziastică şi cosmică, între creat şi Creator realizându-se o unire ipostatică fără amestec. Cunoştința prin rațiune trebuie confirmată prin cunoştința trăită prin participare, având ca scop absolut îndumnezeirea omului, cunoscută înainte de toate veacurile de Sfânta Treime, cea de o ființă, prezentă în întregime în experierea mântuirii: „Căci se cădea cu adevărat ca Cel ce este după fire Făcătorul ființei lucrurilor să Se facă şi autorul îndumnezeirii după har a celor create, ca astfel Dătătorul existenței să se arate şi ca Dăruitorul fericirii veşnice a existenței” (Răspuns 60). Iisus restaurează omul prin naşterea fără păcat, prin viața fără păcat şi prin moartea nedreaptă, anihilând păcatul originar, şi recâştigă învierea sufletelor, adică redă harul îndumnezeirii. Iisus dă ființă astfel unei a doua naşteri a omenirii, din Duh. Moartea lui nedreaptă a stricat moartea îndreptățită a lui Adam: „Deci aceeaşi moarte în Adam este o osândă a firii de pe urma păcatului, iar în Hristos o osândă a păcatului de pe urma dreptății” (Răspuns 61). Naşterea în Duh se face prin Botez şi prin păzirea acestuia. Moartea lui Iisus devine trecere la viața dumnezeiască.
În Răspuns 62 se face teologia dublei naturi a lui Iisus Hristos, care nu aduce niciun prejudiciu Sfintei Treimi, neadăugându-i-se nicio persoană, din cauza întrupării, pe când cele două firi, trupul si Cuvântul, sunt deosebite, Dumnezeu şi omul fiind distincte şi totuşi unite într-un ipostas („căci după ipostas Cuvântul este unul şi acelaşi în trupul Său”, iar „firile se păstrează neschimbate după unire, dar nu divizând prin număr unitatea celor ce concurg într-un singur ipostas”). Se reiterează distincția între legea veche, a literei, trupească, formală, şi „harul tainei celei noi”, ducând la înviere duhovnicească: „Căci nu poate cultiva câtuşi de puțin ştiința Scripturilor acela care leapădă rațiunile naturale ale lucrurilor în contemplarea sa şi dă atenție numai simbolurilor materiale, negândindu-se la niciun înțeles duhovnicesc mai înalt” (Răspuns 65). Aşa, tăierea împrejur după trup (Legea veche) este transformată în tăiere împrejur duhovnicească, în contemplație mistică.
Sfântul Maxim Mărturisitorul este unul dintre cei mai importanți mistici creştini. În Răspunsuri către Talasie, dă dovada înțelegerii (gnozei) profund duhovniceşti a Sfintei Scripturi, pătrunzând cu claritate sensurile cele mai grele, fiindcă „din pricina bogăției harului, orice silabă, chiar cea mai neînsemnată a dumnezeieştii Scripturi, poate să se tâlcuiască în multe feluri spre folosul celor dornici de virtute şi de cunoştință” (Răspuns 47).