Eveniment
Daniel Cristea-Enache
FĂRĂ ILUZII
Articol publicat în ediția Viata Romaneasca 11 / 2008
Ceea ce se remarcă imediat în Iluziile literaturii române este deschiderea intelectuală a autorului către o istorie socio-culturală în plină prefacere. Spre deosebire de criticii care n-au a schimba o virgulă în texte scrise cu treizeci de ani în urmă, ca şi de adepții revizuirilor al căror principiu de lucru constă în demitizarea clasicilor şi mitizarea „alternativă” a autorilor de plan secund, Eugen Negrici citeşte altfel, acum, o literatură pe care o parcursese (şi despre care se pronunțase) deja. Există diferențe nu numai în raport cu cărțile mai vechi, anterevoluționare, ci şi față de Literatura română sub comunism, proiect recent şi încă nefinalizat. Apar, desigur, şi note comune, ba chiar linii de structură sistemică; însă e important de notat curiozitatea şi mobilitatea criticului, glisarea lui continuă către un punct de observație cât mai bun.
Istoria literaturii române nu mai este văzută şi expusă cronologic, într-o linie evolutivă relativ firească, aşa cum se întâmplă de regulă în istoriografia noastră. Avem în față o istorie a rupturilor care „desfundă izvoarele imaginarului”. Autorul identifică două intervale cu o anumită stabilitate (1860-1914 şi, respectiv, 1919-1927) şi trei mari falii: ruperea de Orient şi de feudalism; închiderea față de Occident şi de capitalism; desprinderea de Est şi de comunism. Altfel spus, modernizarea, comunizarea şi democratizarea. Peisajul „bizar” al literaturii române sub comunism, explorat în excepționala sinteză, îşi arată acum coerența,
într-o sistematică mitologică sui-generis.
Inclusiv scriitorii din alt secol decât cel al comunismului victorios sunt parte a acestui proces în două faze: deformare ideologică şi compensare mitică. Utilizați ori indexați de regimul trecut, anexați la un moment dat sau interzişi până la capăt, ei au fost recuperați clandestin şi menținuți, ca nişte bunuri de preț, în caseta conştiinței publice. Mai mult, au fost idealizați într-un mod care n-are nimic de-a face cu indicațiile oficiale, partinice – dar nici cu lectura propriu-zisă, făcută individual, cu discernământ şi spirit critic. Dacă în perioadele de relativă normalitate activitatea mitogenetică este neînsemnată, iar nevoia de „mistificare luminoasă” a memoriei colective e mai puțin presantă, în anii ’50, ’80, ca şi în cei ai convulsiilor şi războaielor mondiale, psihismul nostru colectiv se încarcă, proiectând aproape irațional, în registrul hiperbolicului şi mitologicului, figuri naționale considerate indispensabile.
În vremuri de restrişte, odele abundă, iar critica suferă. E un Pantheon de nevoie şi de sprijin moral, imposibil de contemplat în piatră şi (trans)mutat în spiritual. Şi mitul lui Eminescu, constituit în jurul primei conflagrații mondiale, s-a fortificat, în opinia lui Eugen Negrici, în anii comunismului, împotriva ocupantului extern şi intern care a încercat să-l cenzureze şi să-l utilizeze în lecțiile de marxism-leninism.
De fiecare dată când prezentul nostru istoric pare răvăşit, se activează, ca nişte uriaşe ecrane pe care se proiectează angoasele colective, miturile Cetății asediate şi ale Conspirației malefice, mitul Eroului, al Salvatorului, al Omului providențial, al Paradisului pierdut, fără putință de întoarcere. Câteva figuri de scriitori cărora autorul nu le acordă prea mare credit literar (păcat: şi Geo Bogza, şi Octavian Paler merită acest credit cu prisosință, dincolo de funcțiile pe care le-au deținut) ajung să fie asociate, în imaginarul popular, cu simboluri ale verticalității: copacul în furtună, farul, coloana... Însă nici în vremurile mai liniştite, poziția bună în ierarhia scriitoricească nu este obținută şi menținută exclusiv prin valoarea artistică. Se adaugă întotdeauna ceva prin care unii autori beneficiază de un efect optic măritor, în timp ce alții rămân în afara spotului de lumină al succesului literar şi social. În Iluziile literaturii române, o carte extrem de curajoasă, Eugen Negrici încearcă deci să facă şi o anume justiție literară, reparând diversele nedreptăți constatate printr-o „supraimpozitare” a celebrităților naționale.
Dacă Istoria, sinteza autorului, este Literatura română sub comunism şi ea are în vedere numai deceniile postbelice (acoperind un sfert din literatura noastră modernă), cartea de față e un studiu transversal, secționând toate epocile istorice. Punctul de perspectivă din care se efectuează secționarea nu e nici cultural-acumulativ, ca la N. Iorga şi ceilalți „vechişti”, nici estetic-analogic şi retroproiectiv, ca la G. Călinescu. Criticul nu vrea aici să înserieze, să traseze o evoluție, să marcheze o procesualitate. Nu construieşte, ci deconstruieşte.
Creația istoriografică e, în mod obligatoriu, un produs coerent şi finalist. Însă istoria ca atare, urmărită pe pânza textului, nu este aşa. Ea e dimpotrivă accidentată, fracturată, pseudo-organică, având un caracter atipic dovedit de atâtea şi atâtea defazări, salturi, evoluții vertiginoase şi compensatorii, sincronizări într-un regim „al urgențelor şi rechizițiilor de război”. Critica pe care Eugen Negrici o aduce colegilor de breaslă are în vedere vectorul preponderent cultural pe care se înscriu şi, mai ales, modalitățile vizibile de escamotare ori cosmetizare a unor adevăruri neconvenabile. Într-o măsură decisivă, în cazul epocilor vechi, ei inventează din aproape nimic o literatură, pentru a „compensa” o istorie nenorocită şi a arăta că noi, care „de la Râm ne tragem”, putem concura cu Occidentul prosper cultural.
În Impulsul compensator, a doua secțiune a cărții lui Negrici, găsim o serie de analize aplicate, metodice şi necruțătoare ce corectează această reprezentare fals-organicistă (sau, şi mai grav, triumfalistă) a trecutului nostru „literar”. Punctul de vedere comun este că numai falanga protocronistă ar fi culpabilă pentru această gravă rătăcire intelectuală a scornirii de precedențe şi preeminențe. Din examenul autorului, ca şi din cel făcut de Mircea Martin în G. Călinescu şi „complexele” literaturii române, se vede însă că „obsesia umplerii golului”, „inducerea senzației de avuție”, înmulțirea artificială a curentelor, şcolilor, direcțiilor şi conceptelor, inventarea miturilor fondatoare şi „scormonirea după strămoşi de vază” sunt operațiuni predilecte în istoriografia noastră serioasă. Inclusiv – pe o treaptă mai înaltă de subtilitate speculativă – în Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu. şi din acest tablou, nu numai din plenarele lui Nicolae Ceauşescu, îşi vor trage ulterior protocroniştii lița lor tricoloră.
Imbatabil în acest sector al amendării unor opinii emise de către slavişti, bizantinologi, mentalişti, imagologi ante- şi postbelici, ante- şi postrevoluționari, Eugen Negrici va căuta, în continuare, iluzii şi în epocile moderne, pentru a le constata şi disipa. Or, aici operațiunea de revizuire se dovedeşte mult mai complicată. O dată, pentru că există deja o tradiție critică propriu-zisă, în descendență maioresciană şi lovinesciană. şi apoi, fiindcă sincronizarea cu Occidentul a fost în perioada interbelică aproape realizată. Prin efortul lui E. Lovinescu şi al grupării sale, romanul se obiectivează, poezia îşi descoperă şi valorifică lirismul, iar critica literară îşi circumscrie domeniul şi setul de principii. Un singur pas mai e de făcut până la efectiva sincronizare – şi aceasta se produce prin al doilea val suprarealist. Dar, întrucât criticul nostru nu se poate mulțumi în această carte cu un peisaj literar prea calm, bine structurat, diferențiat estetic şi cuplat cu mişcările înnoitoare occidentale, el mai varsă lichid din recipient pentru a obține şi a vedea jumătatea goală a paharului. Astfel, lirica poeților interbelici e încă „umană, personală, tandră, cuminte, sentimentală” şi nu se rupe cu adevărat de tradiția secolului 19. Arghezi, Barbu, Bacovia, Fundoianu, Voronca şi ceilalți nefiind realmente modernişti, nici conceptul de modernism, forjat în jurul lor, nu se susține. Abia al doilea val suprarealist aduce modernitatea în spațiul poetic românesc. Autorii dinainte ar fi, cu toții, premoderni... Mi-e greu să cred, totuşi, că Eugen Negrici a putut vedea în Flori de mucigai ori în Joc secund o poezie „umană, personală, tandră, cuminte, sentimentală”. Mai degrabă el închide ochii asupra marilor şi micilor exemple, pentru a nu ştirbi cumva teza iluzionării continue şi în proporție de masă.
Modernismul nostru interbelic este unul „impur” şi, aşa zicând, simultaneist. În el se regăsesc influențe romantice, simboliste, parnasiene, pur moderniste, dar şi avangardiste. Şi aceasta fiindcă literatura română, în uriaşul ei efort de recuperare a decalajului, calchiază formule şi poetici aflate, în Vest, în succesiune istorică. Aşa cum Eminescu este, simultan, romantic şi clasic (ceea ce, într-un alt spațiu cultural, ar reprezenta o contradicție în termeni), Bacovia poate figura ca simbolist, ca modernist şi ca anticipator al postmodernismului. De la Eminescu la Tristan Tzara, de la romantism la dadaism, numărăm câteva decenii. Ceea ce în Occident se petrece (mai bine zis: se parcurge) lent şi organic, prin sedimentare şi adăugiri cultural-istorice, la noi se întâmplă brusc şi accelerat, sincretic şi co-planar. Vârstele culturii nu cresc, firesc, unele din altele; ele se instalează prin împrumut, import, transfer.
Aceasta înseamnă, pe de altă parte, că literatura română şi-a dezvoltat – în pofida tuturor iluziilor şi a mitizărilor cu care o „blindează” inutil apărătorii din oficiu – o conştiință proprie. Ea îşi creează anticorpi critici şi îşi dă ținte ce par imposibil de atins. Când Istoria îi oferă momente şi perioade de respiro, reacționează cu o mobilitate şi o dinamică formidabile, importând nu doar instituții, ci şi cadre plus forme literare apte de a fi fructificate. Când regimul socio-politic se închide şi devine rigid, acest organism viu al culturii şi literaturii naționale reacționează din nou, dar într-un sens opus, de rezistență şi ripostă subterană. Îşi fortifică Pantheonul spiritual, galeria de valori şi repere, supraînălțându-i prin mitizare pe acei Scriitori pe care autoritățile i-ar dori radiați din conştiința publică. Treptat, oficialitățile îi vor accepta (Eminescu, Arghezi, Blaga, Maiorescu, Lovinescu, Voiculescu, Eliade, Cioran...) Când regimul se liberalizează (situația din anii ’60), „viclenia” subsistemului cultural e de a-i scoate la suprafață şi a-i reîntări canonic pe toți autorii excluşi ori marginalizați. Recuperări nu întotdeauna cu spirit critic, supralicitări, mitizări contemporane. Prin consecință, neomodernismul „şaizecist” este şi mai bricolat decât modernismul interbelic pe care îl recuperează masiv şi ostentativ, fără nici o anxietate a multiplelor, divergentelor influențe. Când totalitarismul sucombă şi pericolul reactualizării lui este îndepărtat, cu totul abstract (situația din prezent), ironia şi autoironia, critica şi autocritica, persiflarea, deriziunea au feu vert. N-aş vrea să verific cu tot dinadinsul valabilitatea acestei foi de parcurs, aşteptând o altă epocă de gheață, cu noi mitizări şi curente spirituale subterane.
E suficient să spun că, aşa cum i-a integrat pe Maiorescu, Caragiale, Paul Zarifopol, Lovinescu, B. Fundoianu, Eugen Ionescu, Cioran, Geo Bogza, Geo Dumitrescu, I. Negoițescu, Alexandru George, Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu, Luca Pițu, Dan Petrescu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Marius Ianuş şi mulți alți „demolatori” şi „cârtitori”, istoria literaturii noastre îl va asimila şi pe Eugen Negrici. Nu numai cu sinteza care o decupează şi o reproiectează (Literatura română sub comunism), ci şi cu acest studiu de referință, care o demitizează.
DANIEL CRISTEA-ENACHE
Istoria literaturii române nu mai este văzută şi expusă cronologic, într-o linie evolutivă relativ firească, aşa cum se întâmplă de regulă în istoriografia noastră. Avem în față o istorie a rupturilor care „desfundă izvoarele imaginarului”. Autorul identifică două intervale cu o anumită stabilitate (1860-1914 şi, respectiv, 1919-1927) şi trei mari falii: ruperea de Orient şi de feudalism; închiderea față de Occident şi de capitalism; desprinderea de Est şi de comunism. Altfel spus, modernizarea, comunizarea şi democratizarea. Peisajul „bizar” al literaturii române sub comunism, explorat în excepționala sinteză, îşi arată acum coerența,
într-o sistematică mitologică sui-generis.
Inclusiv scriitorii din alt secol decât cel al comunismului victorios sunt parte a acestui proces în două faze: deformare ideologică şi compensare mitică. Utilizați ori indexați de regimul trecut, anexați la un moment dat sau interzişi până la capăt, ei au fost recuperați clandestin şi menținuți, ca nişte bunuri de preț, în caseta conştiinței publice. Mai mult, au fost idealizați într-un mod care n-are nimic de-a face cu indicațiile oficiale, partinice – dar nici cu lectura propriu-zisă, făcută individual, cu discernământ şi spirit critic. Dacă în perioadele de relativă normalitate activitatea mitogenetică este neînsemnată, iar nevoia de „mistificare luminoasă” a memoriei colective e mai puțin presantă, în anii ’50, ’80, ca şi în cei ai convulsiilor şi războaielor mondiale, psihismul nostru colectiv se încarcă, proiectând aproape irațional, în registrul hiperbolicului şi mitologicului, figuri naționale considerate indispensabile.
În vremuri de restrişte, odele abundă, iar critica suferă. E un Pantheon de nevoie şi de sprijin moral, imposibil de contemplat în piatră şi (trans)mutat în spiritual. Şi mitul lui Eminescu, constituit în jurul primei conflagrații mondiale, s-a fortificat, în opinia lui Eugen Negrici, în anii comunismului, împotriva ocupantului extern şi intern care a încercat să-l cenzureze şi să-l utilizeze în lecțiile de marxism-leninism.
De fiecare dată când prezentul nostru istoric pare răvăşit, se activează, ca nişte uriaşe ecrane pe care se proiectează angoasele colective, miturile Cetății asediate şi ale Conspirației malefice, mitul Eroului, al Salvatorului, al Omului providențial, al Paradisului pierdut, fără putință de întoarcere. Câteva figuri de scriitori cărora autorul nu le acordă prea mare credit literar (păcat: şi Geo Bogza, şi Octavian Paler merită acest credit cu prisosință, dincolo de funcțiile pe care le-au deținut) ajung să fie asociate, în imaginarul popular, cu simboluri ale verticalității: copacul în furtună, farul, coloana... Însă nici în vremurile mai liniştite, poziția bună în ierarhia scriitoricească nu este obținută şi menținută exclusiv prin valoarea artistică. Se adaugă întotdeauna ceva prin care unii autori beneficiază de un efect optic măritor, în timp ce alții rămân în afara spotului de lumină al succesului literar şi social. În Iluziile literaturii române, o carte extrem de curajoasă, Eugen Negrici încearcă deci să facă şi o anume justiție literară, reparând diversele nedreptăți constatate printr-o „supraimpozitare” a celebrităților naționale.
Dacă Istoria, sinteza autorului, este Literatura română sub comunism şi ea are în vedere numai deceniile postbelice (acoperind un sfert din literatura noastră modernă), cartea de față e un studiu transversal, secționând toate epocile istorice. Punctul de perspectivă din care se efectuează secționarea nu e nici cultural-acumulativ, ca la N. Iorga şi ceilalți „vechişti”, nici estetic-analogic şi retroproiectiv, ca la G. Călinescu. Criticul nu vrea aici să înserieze, să traseze o evoluție, să marcheze o procesualitate. Nu construieşte, ci deconstruieşte.
Creația istoriografică e, în mod obligatoriu, un produs coerent şi finalist. Însă istoria ca atare, urmărită pe pânza textului, nu este aşa. Ea e dimpotrivă accidentată, fracturată, pseudo-organică, având un caracter atipic dovedit de atâtea şi atâtea defazări, salturi, evoluții vertiginoase şi compensatorii, sincronizări într-un regim „al urgențelor şi rechizițiilor de război”. Critica pe care Eugen Negrici o aduce colegilor de breaslă are în vedere vectorul preponderent cultural pe care se înscriu şi, mai ales, modalitățile vizibile de escamotare ori cosmetizare a unor adevăruri neconvenabile. Într-o măsură decisivă, în cazul epocilor vechi, ei inventează din aproape nimic o literatură, pentru a „compensa” o istorie nenorocită şi a arăta că noi, care „de la Râm ne tragem”, putem concura cu Occidentul prosper cultural.
În Impulsul compensator, a doua secțiune a cărții lui Negrici, găsim o serie de analize aplicate, metodice şi necruțătoare ce corectează această reprezentare fals-organicistă (sau, şi mai grav, triumfalistă) a trecutului nostru „literar”. Punctul de vedere comun este că numai falanga protocronistă ar fi culpabilă pentru această gravă rătăcire intelectuală a scornirii de precedențe şi preeminențe. Din examenul autorului, ca şi din cel făcut de Mircea Martin în G. Călinescu şi „complexele” literaturii române, se vede însă că „obsesia umplerii golului”, „inducerea senzației de avuție”, înmulțirea artificială a curentelor, şcolilor, direcțiilor şi conceptelor, inventarea miturilor fondatoare şi „scormonirea după strămoşi de vază” sunt operațiuni predilecte în istoriografia noastră serioasă. Inclusiv – pe o treaptă mai înaltă de subtilitate speculativă – în Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu. şi din acest tablou, nu numai din plenarele lui Nicolae Ceauşescu, îşi vor trage ulterior protocroniştii lița lor tricoloră.
Imbatabil în acest sector al amendării unor opinii emise de către slavişti, bizantinologi, mentalişti, imagologi ante- şi postbelici, ante- şi postrevoluționari, Eugen Negrici va căuta, în continuare, iluzii şi în epocile moderne, pentru a le constata şi disipa. Or, aici operațiunea de revizuire se dovedeşte mult mai complicată. O dată, pentru că există deja o tradiție critică propriu-zisă, în descendență maioresciană şi lovinesciană. şi apoi, fiindcă sincronizarea cu Occidentul a fost în perioada interbelică aproape realizată. Prin efortul lui E. Lovinescu şi al grupării sale, romanul se obiectivează, poezia îşi descoperă şi valorifică lirismul, iar critica literară îşi circumscrie domeniul şi setul de principii. Un singur pas mai e de făcut până la efectiva sincronizare – şi aceasta se produce prin al doilea val suprarealist. Dar, întrucât criticul nostru nu se poate mulțumi în această carte cu un peisaj literar prea calm, bine structurat, diferențiat estetic şi cuplat cu mişcările înnoitoare occidentale, el mai varsă lichid din recipient pentru a obține şi a vedea jumătatea goală a paharului. Astfel, lirica poeților interbelici e încă „umană, personală, tandră, cuminte, sentimentală” şi nu se rupe cu adevărat de tradiția secolului 19. Arghezi, Barbu, Bacovia, Fundoianu, Voronca şi ceilalți nefiind realmente modernişti, nici conceptul de modernism, forjat în jurul lor, nu se susține. Abia al doilea val suprarealist aduce modernitatea în spațiul poetic românesc. Autorii dinainte ar fi, cu toții, premoderni... Mi-e greu să cred, totuşi, că Eugen Negrici a putut vedea în Flori de mucigai ori în Joc secund o poezie „umană, personală, tandră, cuminte, sentimentală”. Mai degrabă el închide ochii asupra marilor şi micilor exemple, pentru a nu ştirbi cumva teza iluzionării continue şi în proporție de masă.
Modernismul nostru interbelic este unul „impur” şi, aşa zicând, simultaneist. În el se regăsesc influențe romantice, simboliste, parnasiene, pur moderniste, dar şi avangardiste. Şi aceasta fiindcă literatura română, în uriaşul ei efort de recuperare a decalajului, calchiază formule şi poetici aflate, în Vest, în succesiune istorică. Aşa cum Eminescu este, simultan, romantic şi clasic (ceea ce, într-un alt spațiu cultural, ar reprezenta o contradicție în termeni), Bacovia poate figura ca simbolist, ca modernist şi ca anticipator al postmodernismului. De la Eminescu la Tristan Tzara, de la romantism la dadaism, numărăm câteva decenii. Ceea ce în Occident se petrece (mai bine zis: se parcurge) lent şi organic, prin sedimentare şi adăugiri cultural-istorice, la noi se întâmplă brusc şi accelerat, sincretic şi co-planar. Vârstele culturii nu cresc, firesc, unele din altele; ele se instalează prin împrumut, import, transfer.
Aceasta înseamnă, pe de altă parte, că literatura română şi-a dezvoltat – în pofida tuturor iluziilor şi a mitizărilor cu care o „blindează” inutil apărătorii din oficiu – o conştiință proprie. Ea îşi creează anticorpi critici şi îşi dă ținte ce par imposibil de atins. Când Istoria îi oferă momente şi perioade de respiro, reacționează cu o mobilitate şi o dinamică formidabile, importând nu doar instituții, ci şi cadre plus forme literare apte de a fi fructificate. Când regimul socio-politic se închide şi devine rigid, acest organism viu al culturii şi literaturii naționale reacționează din nou, dar într-un sens opus, de rezistență şi ripostă subterană. Îşi fortifică Pantheonul spiritual, galeria de valori şi repere, supraînălțându-i prin mitizare pe acei Scriitori pe care autoritățile i-ar dori radiați din conştiința publică. Treptat, oficialitățile îi vor accepta (Eminescu, Arghezi, Blaga, Maiorescu, Lovinescu, Voiculescu, Eliade, Cioran...) Când regimul se liberalizează (situația din anii ’60), „viclenia” subsistemului cultural e de a-i scoate la suprafață şi a-i reîntări canonic pe toți autorii excluşi ori marginalizați. Recuperări nu întotdeauna cu spirit critic, supralicitări, mitizări contemporane. Prin consecință, neomodernismul „şaizecist” este şi mai bricolat decât modernismul interbelic pe care îl recuperează masiv şi ostentativ, fără nici o anxietate a multiplelor, divergentelor influențe. Când totalitarismul sucombă şi pericolul reactualizării lui este îndepărtat, cu totul abstract (situația din prezent), ironia şi autoironia, critica şi autocritica, persiflarea, deriziunea au feu vert. N-aş vrea să verific cu tot dinadinsul valabilitatea acestei foi de parcurs, aşteptând o altă epocă de gheață, cu noi mitizări şi curente spirituale subterane.
E suficient să spun că, aşa cum i-a integrat pe Maiorescu, Caragiale, Paul Zarifopol, Lovinescu, B. Fundoianu, Eugen Ionescu, Cioran, Geo Bogza, Geo Dumitrescu, I. Negoițescu, Alexandru George, Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu, Luca Pițu, Dan Petrescu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Marius Ianuş şi mulți alți „demolatori” şi „cârtitori”, istoria literaturii noastre îl va asimila şi pe Eugen Negrici. Nu numai cu sinteza care o decupează şi o reproiectează (Literatura română sub comunism), ci şi cu acest studiu de referință, care o demitizează.
DANIEL CRISTEA-ENACHE