Proză

 

Numărul său cel mai faimos era să scoată un iepure din pălărie. Desigur, se ştie că acesta e unul dintre cele mai comune trucuri ale oricărui magician, însă la Antonio era vorba de ceva cu totul special, cu adevărat îndeletnicirea asta îl făcuse celebru. De ce? Ei bine, pentru că el scotea din pălărie iepuri colorați, iar cei care erau albi apăreau îmbrăcați în costume de oameni de afaceri, de polițişti, de fotbalişti, iar alții erau înveşmântați în haine de doctori, de detectivi sau de muncitori. În sfârşit, ştim bine că adesea un iepure ajunge să se îmbrace aşa cum îi vine cheful şi gata.

În acea seară, publicul l-a ovaționat pe Antonio ca niciodată, iar aplauzele erau de-a dreptul delirante. De ce? Ei bine, pentru că de astă dată numărul de magie a fost diferit: el nu a mai fost scos nici un iepure din pălărie, aşa cum se aştepta toată lumea. Ca de obicei, Sofía, soția şi asistenta lui Antonio, o femeie frumoasă, cu nişte picioare foarte lungi şi purtând ciorapi de plasă, a aşezat pălăria, imensă, pe o măsuță de lângă ea şi s-a îndepărtat puțin, încetişor, în paşi de dans. Antonio a luat pălăria, şi-a vârât mâna înăuntru şi nu a spus nimic, absolut nimic. Şi chiar în timp ce învârtea de zor pălăria în aer nu repeta formulele consacrate, pe care publicul deja i le cunoştea prea bine. Apoi a pus pălăria înapoi pe măsuță şi a atins-o uşor, de trei ori, cu bagheta sa magică, rostind în şoaptă câteva cuvinte stranii, într-o limbă necunoscută, dar care au făcut sala să izbucnească în râs. Pentru el întotdeauna a fost importantă buna dispoziție a oamenilor, şi-a dorit mereu ca toată lumea să se simtă bine la spectacolele sale.   

Antonio a spus apoi „Hocus-pocus” şi a vârât din nou mâna în pălărie. Se vedea clar cum încearcă să tragă ceva de acolo, iar la un moment dat s-au şi văzut două urechi albe, foarte mari. Mai mult, câțiva spectatori au susținut după aceea că iepurele al cărui cap a putut fi văzut pentru câteva clipe, purta o pereche de ochelari de soare, cu lentile negre. Alt spectator, însă, a declarat că, deşi era clar că iepurele care se văzuse avea ceva neobişnuit, n-ar fi putut spune exact dacă purta ceva anume. În fine, iepurele a refuzat să iasă afară, aşa că mâna magicianului a coborât tot mai mult şi mai adânc în pălărie.    

– E un iepure foarte timid, nu vrea să-şi arate chipul în public, a spus Antonio surâzându-i larg soției sale, Sofía. Ea îşi făcea în continuare, netulburată, paşii de dans, iar publicul începuse deja să râdă. 

– Hai, hai, iepuraş, iepuraş, a continuat Antonio. Iar apoi amândouă mâinile magicianului au dispărut în pălărie. Pe dată, mâinile nici nu i s-au mai văzut, iar imediat i-au dispărut şi brațele în adânc. În cele din urmă, Antonio însuşi s-a făcut nevăzut, fiind tras chiar el în pălărie.

Aplauzele erau nemaipomenite, iar publicul era cu adevărat în delir. Toată lumea era încântată de noua variantă pe care o descoperise Antonio pentru a face palpitant un număr mult prea cunoscut. Sofía continua să danseze, mişcându-şi brațele în jurul trupului, de parcă erau crengile unei plante submarine, însă din privirea ei se vedea clar că uimirea nu-i era prefăcută, nu era defel acea uimire pe care orice asistent al unui magician o mimează de fiecare dată, în timpul spectacolelor, pentru a spori dramatismul vreunei scene. În cazul ei, era vorba de o descumpănire amestecată cu spaimă, dovadă că Antonio nu-i spusese nimic despre acest nou număr pe care-l prezentase în fața publicului. 

Publicul s-a ridicat în picioare, aplaudând frenetic, însă magicianul tot nu apărea. Aşa cum se întâmplă în asemenea situații, toată lumea aştepta ca Antonio să-şi facă apariția deodată, sărind din pălărie, şi să se aşeze alături de Sofía, mişcându-şi grațios bagheta magică, ca un portar care şi-ar fi scuturat liniştit inelul plin de chei, sau să apară de oriunde ar fi avut poftă, însă să apară odată. Fără să înceteze paşii de dans, mişcându-şi în continuare brațele cu delicatețe, Sofía s-a apropiat de pălărie. Nu a văzut nimic în ea, deşi s-a uitat cu mare atenție, aşa încât, cu vocea tremurându-i nițel, l-a strigat pe Antonio. Dar magicianul nu apărea, nu ieşea nici din pălărie şi nu-şi făcea apariția de nicăieri. Un spectator a urcat pe scenă şi s-a apropiat el însuşi de pălărie. A luat-o în mână şi a întors-o pe toate părțile, scuturând-o, apoi, din toate puterile. Publicul a început să aplaude şi mai abitir, toți oamenii râdeau de se prăpădeau.    

Ei bine, Antonio nu a mai apărut niciodată de atunci. Acum, în satul acela şi în satele învecinate oamenii îşi amintesc cu jind de zilele în care magicianul trecea pe acolo cu spectacolele lui. Cineva mi-a spus că nu-şi pierde nimeni speranța că în curând un iepure îmbrăcat în veşminte neobişnuite va veni pe la ei şi-l va scoate pe neaşteptate pe Antonio dintr-o pălărie. Ştiți cu toții prea bine ce sunt în stare să-şi imagineze oamenii în lungile ore şi zile de plictiseală.   

 

 

 

 

Eugenia şi Adolfo

 

Copiii încă dormeau când Eugenia se uită cu luare aminte la micuța clepsidră care indica, prin curgerea nisipului foarte fin şi alb din interior, minutele petrecute în bucătărie. Trebuia să scoată deja oul din oală. Îl scoase cu grijă şi-l puse câteva clipe în apă, ca să se răcorească. Apoi îl sparse uşurel de marginea chiuvetei, iar din ou ieşi Adolfo, purtând o pâine în brațe. Cei doi se îmbrățişară cu multă tandrețe, apoi se sărutară cu pasiune, ca şi cum ar fi trecut ani de zile de când nu se mai văzuseră. Suflându-şi în degete, pentru că pâinea era încă fierbinte, Adolfo rupse o bucată din ea şi-i dădu apoi şi Eugeniei. Pe urmă, ieşi din casă şi o porni pe stradă, purtându-şi pâinea şi ziua pe umăr.

Se făcu aproape ora opt seara până când Adolfo se întoarse acasă. După mângâierile şi sărutările pe care le împărți cu dărnicie Eugeniei şi copiilor, se ghemui la pământ până când începu să se facă tot mai mic, iar apoi se aşeză cu mare grijă între cojile de ou lăsate lângă chiuvetă, cele pe care le curățase Eugenia de dimineață. Chiar în acel moment, unul dintre copii povestea cu glas tare că la şcoală profesoara le vorbise despre casele de gheață în care trăiesc eschimoşii. Celălalt copil spunea că el crede că pinguinii nu depun ouă, ci nişte cubulețe de gheață care doar seamănă cu ouăle, iar toți începură să râdă în hohote, în vreme ce Adolfo se făcea tot mai mic. Apoi, Adolfo reuşi să se strecoare cu totul între cojile de ou şi începu să le lipească cu mare grijă, pe dinăuntru. Eugenia puse apă în oală şi o lăsă gata pregătită pe sobă. Abia pe urmă îi culcă pe copii. Înainte de a se aşeza în pat, se simți peste măsură de fericită, simțind cum îi creşte de pe acum inima în piept, la gândul sărutărilor pe care Adolfo avea să i le dea în dimineața următoare.  

 

Stea cu sărut

 

Don Arturo a ieşit într-o seară ca să ia de pe cer o stea, căci avea nevoie de ea în micul atelier de croitorie al soției sale. Se întâmplase ceva cu becul din camera aceea. 

În acea seară, stelele străluceau mai sus decât de obicei, aşa că a trebuit să se ridice pe vârfuri ca să ajungă. Apoi căută cu grijă pe cer, îşi făcu degetele căuş, le mişcă puțin spre stânga şi dădu jos o stea. Printre degete i se scurgea un fum uşor, alburiu, asemenea hidrogenului lichid. Carmen Lucía, fiica vecinei sale, care se săruta cu iubitul ei în poarta casei, începu să-i facă semene cu mâna lui don Arturo. 

El nu stătu prea mult să se gândească oare ce voia fata să-i spună tot făcându-i semne cu mâna, însă îi atrase atenția privirea pe care i-o aruncase Carmen Lucía, ccare avea ochii larg deschişi. Lăsă doar capul în jos şi se prefăcu a nu fi observat nimic. Înainte de a intra în casă cu steaua, se puse pentru o clipă în locul iubitului fetei din vecini şi se simți, deodată, copleşit de tristețe.  

După ce băiatul plecă cu maşina, Carmen Lucía bătu la uşa casei lui don Arturo. Îi explică acestuia că steaua pe care el o luase de pe cer era tocmai cea pe care iubitul ei i-o dăruise chiar în acea seară, înainte de a o săruta. „Şi sunt sigură”, adăugă ea, încruntându-se, „că din cauză că nu a mai văzut la plecare steaua pe cer, iubitul meu a plecat amărât şi fără să mai spună o vorbă.” Don Arturo îi răspunse „Ce păcat!” şi-i promise că va pune la loc steaua imediat ce soția sa va termina de călcat nişte cămăşi de care aveau copiii nevoie chiar în acea seară.   

După un timp, având grijă să nu lase să intre în casă prea multă lumină de la razele lunii ca să nu-şi trezească copiii care se deşteptau din orice, don Arturo ieşi în stradă cu steaua în mână. Carmen Lucía era şi ea afară, cu brațele încrucişate la piept, ca şi cum i-ar fi fost frig, însă nu era frig deloc, deja se auzeau cântand greierii. Don Arturo termină repede de pus steaua la locul ei pe cer, şi înainte de a o saluta de rămas bun pe fiica vecinei sale, îi spuse că era sigur că iubitul ei plecase amărât şi tăcut pentru că într-adevăr trebuie să fi fost foarte trist, dar trist nu pentru că nu mai văzuse pe cer steaua pe care i-o dăruise, ci pentru că ea deschisese ochii pe când el o săruta, căci deşi, poate, nu-ți vine să crezi, nu e greu să-ți dai seama dacă se întâmplă aşa ceva în mijlocul unui sărut pătimaş.    

– Bine, dar..., încercă să protesteze Carmen Lucía, desfăcându-şi o mână de la piept. Însă el nu-i dădu voie să continue. 

Don Arturo îi mai spuse că aşa i se întâmplase şi lui, cu ani în urmă, cu una dintre fetele pe care le iubise şi care-l făcea să se simtă copleşit de tristețe, pentru că de fiecare dată când o săruta la despărțire, ea deschidea ochii chiar în timpul sărutului, iar aşa ceva nu trebuie să faci nimănui.

La revedere, pe mâine.    

 

Prezentare şi traduceri de Rodica Grigore