Valentin Hossu-Longin aduce noi mărturii de la înscenarea stalinist-dejistă de condamnare a "sabotorilor şi diversioniştilor" de la Canalul Dunărea-Marea Neagră.

Punctul de plecare al „prozei-document” îl constituie „Procesul bandei celor 25 de sabotori şi diversionişti de la Canalul Dunărea-Marea Neagră”, în care acuzații, împărțiți în două loturi, au primit sentințe severe, de la condamnări la moarte la 25 de ani de muncă silnică (MS) şi muncă silnică pe viață (MSV), însumând 500 de ani – „o jumătate de mileniu”, cum precizează autorul. Procesul a fost organizat în două etape, 29 august—1 septembrie 1952 pentru primul lot de 10 inculpați, terminat cu condamnarea a 5 dintre ei la moarte, din care 3 au fost şi executați, şi 3-10 septembrie 1952 pentru al doilea lot, de 15 acuzați, care s-a terminat cu condamnarea a trei acuzați la Muncă silnică pe viață (MSV), în timp ce restul de 12 au fost condamnați la termene variind între 25 şi 10 ani Munca silnică (MS). Tatăl autorului, inginerul Emilian Hossu, s-a aflat printe cei condamnați la Muncă silnică pe viață şi, până la eliberarea din 1955, ca urmare a rejudecării şi clasării învinuirii, a executat ani din pedeapsă la minele de plumb de la Baia Sprie şi Cavnic. În urma sentinței, familia condamnatului a fost evacuată din domicilul din preajma Cişmigiului şi repartizată într-o locuință în țigănia din comuna Cățelu. Noroc cu vecinii, care au oferit mamei, soției şi celor doi copiii, Carmen şi Valentin, găzduire în propriul lor spațiu. Valentin, elev la Liceul L.B. 1 (Sf. Sava), a fost exmatriculat, însă dirigintele său, profesorul Georgescu, l-a ajutat să-şi „piardă urma” prin transfer la L.B. 7 (fost Titu Maiorescu), cu un dosar „fără tată”.

Secvențele documentare ale volumului detaliază, prin numeroase extrase din fişele de interogatoriu, cercetate cu minuție de autor, procedeele inumane ale organelor de securitate pentru a obține declarația incriminatorie precum că cei acuzați au adus prejudicii construcției Canalului. Torționarii, cărora li se alătura sinistrul Alexandru Nicolski în cazurile de rezistență sporită, i-au supus pe acuzați la interogatorii sălbatice, care durau şi peste 10 ore, până când aceştia, istoviți de schingiuiri, admiteau că au comis un act de „sabotaj”. Valentin Hossu-Longin aduce şi clarificări asupra unor aspecte mai puțin cunoscute privind construcția Canalului. Ideea a aparținut lui Stalin, care dorea o bază de submarine sovietice la Capul Midia, prin care să domine sectoare strategice din Marea Neagră. Adevăratul motiv nu i-a fost comunicat, însă, lui Gheorghiu-Dej, căruia i-a indicat, bătând cu pumnul pe hartă, doar traseul Cernavoda-Capul Midia. Nu avea prea multă importanță, căci pentru „Ghiță”-Dej şi aparatul său de partid şi de stat, şantierul Canalului a devenit un loc tocmai bun pentru lichidarea chiaburimii, a burghezo-moşierimii şi a intelectualității române. „Construim fără burghezie şi împotriva burgheziei” era lozinca afişată la Canal. Mare parte a deținuților politici din anii 1950 şi-au făcut „stagiul” la Canal, mulți dintre ei sfârşindu-şi zilele acolo. Un alt aspect mai puțin cunoscut, dezvăluit de Valentin Hossu-Longin, este faptul că Stalin, aflând că americanii construiseră deja o importantă bază de submarine în Marea Neagră, în țărmul stâncos al Turciei, a renunțat la proiectata bază de la Capul Midia. Drept care l-a convocat pe Gheorghiu-Dej şi i-a ordonat să abandoneze construcția Canalului! Stupefiat că i se cere încetarea lucrărilor la câta mai mândrie a construcției socialismului în România, secretarul-general al PMR a obiectat că îi va fi greu să explice poporului român că va trebui să renunțe la desăvârşirea Canalului. Stalin i-a sugerat să invoce sabotarea lucrărilor şi să ordone pedepsirea vinovaților. Aşa s-au găsit vinovații: o bandă de 25 de „sabotori şi diversionişti” care au adus prejudicii celei mai mari realizări ale comunismului românesc. Printre ei şi tatăl autorului, ing. Emilian Hossu, care a avut de suferit rigorile bestiale ale regimului penitenciar comunist. Din prezentarea cărții reproducem un pasaj sugestiv: „CANALUL. Un cuvânt devenit simbol al terorii comuniste la începutul anilor 1950. După numai câteva luni de existență, şantierul prezentat de propaganda epocii ca o mândrie a întregului popor muncitor şi ca o dovadă a ajutorului multilateral şi dezinteresat al Uniunii Sovietice avea să devină „Canalul morții”. După ce puşcările nu mai făceau față şi oficial se clama reabilitarea prin muncă, Canalul era menit să stârpească tot ce însemna burghezo-moşierimea din România. Majoritatea celor aduşi în uriaşul lagăr, cu 14 colonii de exterminare, nici măcar nu aveau hotărâre judecătorească. Mulți şi-au găsit sfârşitul în gropi comune şi fără cruci la căpătâi.”

Trebuie menționat faptul că volumul lui Valentin Hossu-Longin nu se opreşte doar asupra paginilor negre ale odioaselor timpuri de dictatură dejistă. Autorul evocă, prin descrieri emoționante, viața sa de adolescent alături de mama, sora şi bunica sa, străduindu-se să reuşească în condițiile în care urgia comunistă îl obligă să stea în fundul clasei şi să se declare „fără tată” atâta timp când acesta se află în închisoare. O vacanță petrecută la unchiul său din Sângeorz-Băi, în nordul Transilvaniei, îi prilejuieşte o incursiune în glorioasa genealogie a familei Hossu, atestată la 1406 în „diploma” regalității maghiare, scrisă în latineşte, prin care numele românesc Lungu devine Hoszu. Se lămureşte şi „misterul” dintre numele Hossu şi Hossu-Longin. Şi din „lada de zestre” a unchiului Pompei Hossu-Longin, printre documentele păstrate de unchi, tânărul Valentin descoperă zbuciumata istorie a românilor din Transilvania, pe care autorul o evocă cu profundă evlavie.

În finalul cărții-document se reia lista din debutul volumului, care dezvăluie „numele şi gradele celor meniți să-i deconspire pe „duşmanii poporului” infiltrați la Canalul Dunărea-Marea Neagră, care i-au supus pe împricinați unui adevărat regim de teroare”. Autorul îşi motivează insistența cu scopul de „a fixa numele acestor fiare în „cartea neagră” a comunismului, să ştie şi urmaşii urmaşilor lor la ce s-au pretat părinții sau bunicii acestora”. Astfel, volumul „Canalul morții”, o carte despre „una dintre cele mai flagrante înscenări judiciare din vremea comunismului românesc” rămâne „cartea vieții multora, dar şi a mea!”, cum încheie Valentin Hossu-Longin.