Rezervația de fantasme.

 Ce bine că patronimele, atunci când se întâmplă de sunt identice, taman atunci ele nu se potrivesc! Ce bizarerie confortabilă!...Subtext. Context. Pretext!... Nicolae Săftoiu este unul dintre cele mai reprezentative nume ale graficii, înregistrat cu acte-n regulă în istoria artei româneşti din ultima jumătate de secol, pe când, de omonimul său, Claudiu Elwis, nu-şi va mai aduce aminte nimeni. Pe niciun interval. Nici măcar peste câteva zile!...Revenim, aşadar, la o expoziție provocatoare de la Fundația Löwendal, al cărei titlu – „Realitate şi fantasme” – incită şi mai tare curiozitatea! Să fii chiar elevul lui Löwendal, ce şansă pe Nicolae Săftoiu! Tânărul de atunci a ştiut să preia de la maestrul său – pe canalele sensibile ale afecțiunii prieteneşti şi respectului magistral, ale admirației până la idolatrie aproape – un bagaj senzitiv şi aplicativ remarcabil, voluminos, în care profesionalismul s-a împletit cu virtuozitatea desenului, iar luciditatea ethosului cu fervoarea dezinhibată a visării. Astfel că, prima expoziție personală, din februarie 1963 – tocmai ca o recunoaştere a talentului de excepție al tânărului artist şi, totodată, a filiațiunii certe dintr-un model de viață şi de creație foarte aşezat – a fost apreciată laudativ de către Petru Comarnescu, una din autoritățile din domeniu ale vremilor respective. De altfel, însăşi istoria creației sale, patrimoniul personal, înregistrează un spectaculos parcurs de performanțe tehnice şi imagistice (de la grafică de carte pentru copii, până la ilustrațiile poemelor danteşti, apoi, mii de desene şi gravuri, alte mii de laviuri şi de pasteluri, creion sau peniță), care-i conferă autorului statutul unui original singular. Intrând maiestuos în imageria lui fabuloasă, în morfologia totalizatoare a unui fantastic savuros şi opulent, toate compozițiile lui Săftoiu (ne vom permite să-i folosim doar patronimul, tocmai pentru a-l defini ca unicul!) sunt explorări ale subconştientului său generos în a surprinde metamorfozele regnurilor, într-o dinamică amețitoare. Chipuri umane pe care sunt altoite păsări sau lighioane ieşite din peşterile întunecoase ale spaimelor indicibile – ce-l macină, de regulă, pe orice creator neliniştit – un soi de iconografie insolentă, o iconoclastie manfişistă, în care trupuri pierdute în peisaje incerte nu se pot desprinde de o rețea de linii ce materializează însăşi ideea de aderență la un htonic părelnic, apoi, complicate mixaje în care umanul este năpădit de un vegetal fioros – întreaga operă a celui pe care breasla îl alintă Nae Săftoiu s-ar putea reuni în forma unei poveşti rămuroase despre emblema unui realism magic românesc. Un bestiar luxuriant ca o rezervație de fantasme.