Miscellanea
Florin Toma

Integrala Marin Gherasim la Dalles.

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2013

 E adevărat, sună ca un oratoriu sau ca o serie de concerte de orgă la Atheneu. Şi chiar aşa se şi resimțea atmosfera de la uriaşa expoziție a lui Marin Gherasim la Dalles: ca o emoționantă muzică liturgică dintr-o catedrală. Din două motive. Unul, legat de retorica unui transcendent sesizabil în interiorul fiecărui tablou – erau acolo exponate din faimoasele cicluri „Turnuri”, „Capiteluri cruciate”, „Tronuri”, „Reconstruirea absidei” (n.n. în alt loc, autorul îi spune „reconstrucția”... există, totuşi, un insesizabil ecartament semantic între cei doi termeni atât de asemănători!) şi „Cămăşi”, de fapt, cele care alcătuiesc „tabloul” de semne principale, de bază, ale limbajului lui Marin Gherasim. Iar celălalt motiv era legat de spațiul însuşi, pe care Sala Dalles îl pune la dispoziție – o senzație de expandare volumetrică ce pune în valoare, în cazul lui Gherasim, intenția declarativă, „manifestul”, cum ar veni, al operei acestui mare, dar modest şi discret artist, autor de lucruri bine rânduite şi atins de aripa unei titanerii sfioase, grefată pe o cumsecădenie reflexivă. „Zidirea”, care nu durează de azi-de ieri, ci a fost începută cu multă vreme în urmă, înseamnă câteva linii ale unei geometrii pasionant de reci şi de sapiențiale: idee, viziune, efort, lucru, obidă, strădanie, re-facere. Notează autorul în „Jurnalul său de atelier”: „În anii când la noi se distrugeau biserici, până în 1989, eu le construiam în chip simbolic în picturile mele. Tema construcției şi a deconstrucției, a reconstrucției a devenit cu timpul tema centrală a picturii mele. În multe din imaginile mele recente coexistă emblema, efigia, arheul constructiv al absidei şi agresiunea asupra ei (...)”. Iată, deci, absida. Aceasta pare să fie cheia de boltă (chiar în sensul cel mai strict al acestui grup lexical!), frântura de spațiu originar, care descrie în invizibil şi în imaginar – dincolo de realul atât de cârpit – perfecțiunea Bisericii Universale. În acest sens, da, fără îndoială, Marin Gherasim este un „Ziditor”. Apoi, să nu uităm memoria! Serviciile de anamneză pe care ni le aduce artistul, în dorința recuperării măcar a unei părți din placa erodată a memoriei originare, sunt imense. Sau, cum spune el, „Pictura este un gest de mărturisire”. Marin Gherasim este atât artistul-martor al unei sensibilități pre-mitice, al unui timp mental şi sacramental (dacă ni se permite jocul!), când prin văzduhul theogonic zburătăceau arhetipurile şi pe care el ni le împărtăşeşte acum. Dar şi mărturisitorul de taine – inavuabile, altminteri, inaccesibile oricărui spirit profan – prin care artistul recompune o lume. Lumea. Pe care o credeam definitiv pierdută. De aceea, în opinia noastră, două sunt cogitațiunile personale ce-l definesc emblematic pe Marin Gherasim: „Să fii o fântână în deşert!” şi „Pictez ca să nu se uite”... Şi totuşi, Dumnezeu se uită (cu interes) la acareturile lui!