Insinuarea diavolului.

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2013

Nu în puține cazuri, când un autor e catalogat drept „prolific”, epitetului, şi-aşa „ornant”, i se asociază un sens peiorativ. Exemplul cel mai nimerit în această privință este Adrian Păunescu, cu tonele sale de poezii, din care – totuşi! – un editor foarte exigent ar putea extrage, pentru o mai dreaptă pos-teritate a poetului, o carte remarcabilă; după cum, din toată maculatura lirică a lui Mihai Beniuc, un la fel de exigent antologator ar putea pune în lumină câteva tulburătoare poeme de dragoste.

Dar nu totdeauna prolificitatea e condamnabilă. În fond, ca să glumesc puțin, şi Shakespeare şi Victor Hugo au fost prolifici... Depinde, aşadar, ce urme ale valorii lasă, în desfăşurarea ei, multitudinea de opere ale unui scriitor.

Din această perspectivă – şi, desigur, mutatis-mutandis! – un autor precum Ovidiu Pecican se poate considera realmente împlinit. Poate că un viitor istoric literar care, mai încolo, ar avea intenția să se aplece asupra scrisului lui Pecican, s-ar putea simți uşor inhibat în fața bogăției editoriale a subiectului său, asta nemaivorbind de activitatea sa publicistic-culturală observabilă în (mai) toate revistele importante din țară. Dar, mă grăbesc să adaug, acest ipotetic istoric literar s-ar simți în final satisfăcut, fiindcă, indiferent cum se manifestă, în proză, poezie, dramaturgie, eseistică sau critică literară, scrisul lui O.P. lasă urme.

Ultima dovadă în acest sens este romanul – cu un titlu cam neatrăgător, după părerea mea – „Arhitecturi mesianice”, apărut la Editura „Charmides” de la Bistrița a infatigabilului Gavril Țărmure. E relatarea a trei zile (construită, aşadar, sub semnul unității de loc, de timp şi de acțiune) din existența postdecembristă aparent banală, cu îndeletnicirile ei cotidiene, a preotului greco-catolic clujean Laurențiu Gomboş.

Ceea ce se observă de la primele pagini este siguranța elegantă a scriiturii. Portretul preotului se încheagă firesc, în linii ferme, pe fundalul unei sagace observații sociale: „Îi venea, la vârsta la care ajunsese, destul de uşor să se stăpânească, să nu lase roşeața din tinerețe să îi urce, inestetic, pe gât în sus, ca un rest efemer de urticarie, să îşi controleze vocea şi să nu dea o amploare prea mare scânteierii incontrolabile a ochilor umeziți brusc. Cu toate acestea însă, îi simțea foarte aproape pe toți aceşti oameni mici, înghesuiți de mizerie prin cămăruțele lor din fagurii blocurilor, mereu dotați cu câte o plasă sau o sacoşă minuscul împachetată pe fundul buzunarelor de la trenciuri, pentru cazul în care ar fi dat, în drumurile lor, peste o pleaşcă, un transport inopinat de roşii proaspete, o varză foarte arătoasă...”, etc. etc.

Ei bine, în toată această existență liniştită, bine pusă la punct, se insinuează treptat (cu o bună pregătire epică!) Neanimeni, Neăla, diavolul adică. Şi cum ar putea el pătrunde spre sufletul unui preot dacă nu prin mecanismul spovedaniei? Sunt câteva spovedanii în text, de diverse facturi (una chiar comică, prin limbaj cel puțin, a unei țigănci maghiare, pasaj care m-a dus cu gândul la capodopera lui Budai-Deleanu); însă cea care tulbură realmente slujitorul Bisericii este povestea halucinantă a unui român ajuns în comandourile sârbeşti de epurare etnică în războiul din fosta Iugoslavie: unde mai pui că mercenarul nostru susține că e chiar... fiul preotului, făcut, în inconştiență alcoolică, la o agapă din tinerețe.

Nu voi devoala, fireşte, finalul cărții. Spun doar că ea abundă în secvențe memorabile (cum e aceea, splendidă, a „catedralei interioare” pe care şi-o construieşte, spre apărare, prelatul, ori aceea a descripției atrocităților petrecute nu demult în Balcani) şi că, la lectură, ea nu poate fi lăsată din mână.