breviar editorial

„Bacşiş, effendi? Ioc bacşiş, geanabet, caraghioz, puşlama, ciulama, tuslama, pacea, calabalâc, babalâc, ciorbalâc, caldarâm, sacâz, marafet, ghelir, chilipir, bucluc, ghiordum, hai bacşiş? – sictir, bre!” (din Memoriile lui Eugen Lovinescu, 1976). În partea finală a cărții sale, teoreticianul comparatist Cătălin Ghiță conchide: „Nici măcar astăzi intelectualii români nu ar găsi ne­familiar acest dialog, care sintetizează o întreagă istorie a atitudinilor autohtone în raport cu Asia Mică, în timp ce, în ochii colegilor occidentali, el s-ar înfățişa drept cel pu­țin bizar, dacă nu de-a dreptul neinteligibil. Astfel, oricâtă instrucție ar avea autorii englezi şi francezi, ei continuă să privească Orientul Apropiat ca pe un spațiu eminamente străin, iar elementele de culoare locală lipsesc din poezie. Prin opoziție cu aceştia, pitorescul ar fi trebuit să fie servit magistral în textele romanticilor români, care ar fi trebuit să găsească instrumentele de explorare şi de cartografiere a Estului otoman, într-un mod oarecum heideggerian, în propria lor limbă. Dacă acest lucru s-a întâmplat prea rar a fost pentru că poeții autohtoni au preferat să scrie despre Orient prin raportare la un model anglo-francez. Oricum, există, pentru toți autorii europeni propuşi spre analiză de mine, un alt Orient, cel îndepărtat, care rămâne, în pofida călătoriilor întreprinse şi a vizitelor de studiu, un spațiu al alterității; însă tocmai grație acestei caracteristici este plin de un farmec exotic.” Sau, după spusele lui Al. Cistelecan, prefațatorul cărții: „romantismul românesc nu şi-a valorificat stratul de intimitate sau interferență cu Orientul, preferând să-l «vizioneze» după lecturi occidentale”.

Vorbind despre lucrarea cercetătorului Cătălin Ghiță şi despre criterii sale ordonatoare – tematice –, Mircea Martin remarcă: „Neotematismul său este unul atent la diferențe”, iar Eugen Negrici consideră că autorul redescoperă „virtuțile uitate ale tematismului”.

Ca să nu ne desprindem de tot de această carte: „Chiar dacă unele civilizații, precum cea chineză sau cea japone­ză, la care m-am referit explicit mai sus, concep trupul şi mintea (respectiv senzorialul şi spiritualul) ca pe un continuum, reprezentarea poetică a acestor concepții la nivelul literaturilor europene examinate se va face tot în tradiția lui Descartes, i.e. în termenii unei rupturi violente şi dureroase. Faptul că poeții romantici fac apel din ce în ce mai frecvent la Orient demonstrează faptul că aceştia conştientizează cu acuitate precaritatea Weltbild-ului european dominant, căruia încearcă să-i ofere o alternativă lirico-intelectuală. În continuarea acestei diferențieri primare pe care o ope­rez în raport cu literaturile europene examinate, voi pune în discuție, precum am precizat succint şi în Introducere, un Orient al topografiei, în interiorul căruia voi examina atât estetica geografiei naturale (de la luxurianța vegetației la parcimonia deşertului), cât şi estetica spațiului construit (de la seraiurile turceşti la pagodele chinezeşti), şi un Orient al figurilor, incluzând, la rândul său, poetica personajelor umane (antropice: conducători militari, lideri religioşi) sau non-antropice (monstruoase sau, mai frecvent, divine: de la panteonul mesopotamian la cel hindus). Mai mult, chiar modalitatea de expunere lirică devine, după cum punctam în aceeaşi Introducere, fluidă şi amorfă, poeții romantici preluând nu numai conținuturile ideatice sau imagistice din fondul cultural oriental, ci, de multe ori, încercând, cu rezultate variabile, să păstreze chiar organizarea internă a acestora, coeziunea insolită din imaginarul colectiv al civilizațiilor-sursă”.

 

Dincolo de cuvinte – polifonia inaudibilă a Scrisorii pierdute, de Mihai Dinu, Editura Spandugino, 2012, 385 pagini

Spandugino este o editură care promovează cu orice preț excelența, iar Mihai Dinu este un nume pe care se poate miza întotdeauna. Trecând de una, două, n plus una bariere – prima fiind convingerea că ai în față un volum al unui matematician/statistician/informatician care vede subtilitățile lumii Caragiale –, te prinzi într-un joc pe mai multe niveluri de complexitate, un joc prin care „Corelația strânsă dintre subiectul unei piese de teatru şi strategia scenică îşi găseşte astfel o nouă confirmare. În ceea ce priveşte raporturile dintre personaje, s-a putut constata convergența rezultatelor obținute pe căi diferite (combinatorice, probabiliste, strategice). Ideea care a stat la baza tuturor metodelor de analiză utilizate a fost compararea situației reale din piesa de teatru cu situația medie probabilă care ar fi corespuns unei desfăşurări aleatorii a acțiunii. S-a putut reliefa astfel contribuția „negentropică” a autorului, care, printr-un efort creator conştient, impune operei o ordine sensibil diferită de aceea care ar fi rezultat din jocul liber al întâmplării.”

Ce, cât şi mai ales cum se poate spune despre didascalii şi despre configurația personajelor, aflăm din primele 11 capitole, iar în următoarele zece se demonstrează aplicarea metodei la speța în cauză: Varietatea informației dramaturgice. Haupttext, Nebentext şi „dramatis personae”; Scene şi raporturi scenice între personaje; Statutul dramaturgic al adaptărilor; O specie dramatică aparte: commedia dell’arte; Andrea Perrucci vs. Tirso De Molina: o abordare comparativă; O geometrie a interacțiunii scenice; „Individualitatea” personajelor; Configurații de personaje; Algebra configurațiilor; Mobilitatea personajelor; Continuitatea strategiei dramatice; Personajele Scrisorii pierdute privite în lumina Nebentextului; Strategia scenică în Scrisoarea pierdută; Tipologia configurațiilor de personaje; Perspectiva proprie a personajelor comediei; „Individualitate”, mobilitate, continuitate în Scrisoarea pierdută; Decupajul informațional al Scrisorii pierdute, Familia configurațiilor scenice privită în lumina logicii propozițiilor; Jocuri strategice; Interdependență şi surpriză.

 

Fotballetto: un campionat european de fotbal: (iunie 2008), de Şerban Foarță, Editura Diacritic, Timişoara, 2012, 76 pagini

Foarță?! Transformă orice în poezie, chiar şi un campionat de fotbal. Atâta vreme cât despre orice se poate vorbi şi se poate scrie poezie marca SF, despre pictura lui Henri Rousseau (Vameşul), despre Cartea lui Iov, psalmi, Cântarea cântărilor şi câte şi mai câte, se cheamă că şi fotbalul poate beneficia de acelaşi tratament nediscriminatoriu. Sub ochii noştri, fotbalul se dă de trei ori peste cap şi devine coregrafie de o debordantă impetuozitate ludică. Cum ar veni, ia să luăm meciurile programate în a treia zi a campionatului, 9 iunie 2008, România-Franța/ Italia-Olanda: „1. Pe vremea când Z(et)-ul/ orna albafetul/ francez, în şiraguri,–/ slabă speranță/ să-nvingi dulcea Franță/ cu-atâtea zigzaguri!// Pe unde mai e,/ acum, Trezeguet;/ pe unde, Barthez/ mai sus c-un diez/ decât alt goal-keeper/ super sau hiper;/ nimic, de vre-un an,/ nu mai ştiu de Zidane/ Yazid Zinédine/ din Marseille (dar şi din/ Algérie,/ cum Camus); nici de/ Lizarazu?...// Rămaşi fără Z(âuri),/ franțujii-s în vrie/ şi pot, azi, să fie,/ bătuți chiar şi-n ie/ (cămaşă cu râuri:  zzzzzzzzzzzzzzz).// 2. Italianul din Ajaccio,/ Olandei i-a fost dat un rege;/ italienii, se-nțelege,/ îi dau, şi ei, un...  catenaccio!/ (Italian numai in  petto,/ eu îi ofer un fotballetto.)” – „Avancronici”. 

lumea e o pisică jigărită, de Andrei Velea, Editura Brumar, 2012, 104 pagini

Cuprinde grupajele: de dragoste, din fukushima, salonul 44, poeme într-o ghindă. Autorul îşi arondează muchia dintre cele ce sunt şi cele ce nu sunt – sau, cum spune Mihail Gălățanu: „Andrei Velea este un poet deja format, exact, care descrie, cu precizie, lucrurile lumii interioare”. Să luăm câteva titluri: „elegie pentru un cuvânt nepronunțat”, „cum să nu scrii o poezie”, „poem pentru o iubită dintr-o viață paralelă”. Şi, desigur, „cum (nu) se calcă o cămaşă. poem despre Frumusețe”: „nu, nu calc o cămaşă, cum ar putea face un poet asta?/ e sufletul meu cel care scormoneşte/ uterele lumii/ întinsă cu picioarele desfăcute pe masa mea de scris,// masă pe care o sărut, pios, icoană,/ seară de seară

*

Frumusețe, ah, Frumusețe,/ tu care pe cerul gurii mele ți-ai scris numele/ cu o pană de lebădă înmuiată în fecale// Frumusețe usturătoare ca un sărut pe ochi/ având buzele unse cu ardei iute// dar uite cum mă furi, fantezie, şi nu îmi dai pace/ în timp ce țin, amenințător sceptru,/ fierul de călcat în mână/ şi-1 trec cu gesturi teatrale/ peste o banală cămaşă cu dungi multicolore// dar nu, nu calc,// ci iau corola de minuni a lumii şi o trântesc de masă,/ apoi fac dragoste/ cu fiecare secret al ei// iau corola de minuni a lumii/ şi o agăț de gâtul unei curve// iau corola de minuni a lumii şi o înghit,/ apoi o admir la ecograf// mărturie/ de păstrat în puşcărie// dar uite cum mă fură versul, rima.../ gata! redevin serios, pragmatic/ şi calc, pătruns de importanță,/ o cămaşă

 

*

Frumusețe, ah, Frumusețe/ cum nu îmi pot vedea de treburi/ tot încercând să aflu cine eşti...// dar uite ce noroc:/ s-a luat, salvator, curentul// rămâi cu bine, Frumusețe,/ şi tu la fel, cămaşă de necălcat// voi îmbrăca tricoul transpirat/ al zilei de ieri”

 

Genul programului: dramă. Cu acordul părinților, de Marieta Rădoi Mihăiță, colecția Poesis, Editura EuroPress Group, 2012, 76 pagini

După „Sistematizarea cosmosului prin vocea poetului”, prefață de Aureliu Goci, avem de-a face cu două grupaje de poeme: „Peisaje de fond” şi „Longitudini”. Opiniile critice aparțin lui D.R. Popescu (1995), Alexandru Pintescu, Dan Silviu Boerescu, Gh. Mocuța, N. Oprea, Keith Jafrate, Ioan Enache şi Horia Gârbea (2008 – pentru volumul Atenție. Se închid uşile). 

Radu Cârneci vede poemele de acum ca „venind parcă dinspre Mallarmé sau, şi mai aproape de noi, de la Ion Barbu”.  Dar, cum frumusețea stă în ochii celui care priveşte, fiecare citeşte cărțile pe care deja le-a citit. Eu una aş opta pentru un poem mai mult sau mai puțin emblematic: „Mă prinde frica din urmă/ ca un bolid pe autostradă,/ bolid, tuşindu-mi în ceafă,/ cu gâtul lui lung de eşapament.// Cum îmi desparte buzele/ cu distanțierele/ să-mi înfioare singurul înger/ nevorbitor,/ acum când zidul de apărare/ nu se mai apără decât pe sine.” (titlul „Mă prinde frica din urmă” funcționând peste şi ca prim vers, pentru maximă concizie – opțiunea stilistică a autoarei).

Şi, apropo de ziduri, sistematizarea – fie şi a Cosmosului – are tare mult de-a face cu imolarea. Cam 100%, aş zice.

 

Carte cu poeți. Interviuri. Şi viața face parte din literatură…, de Lucia Negoiță, Editura Muzeul Literaturii Române, 2012, 270 pagini

Ca jurnalist de televiziune, Lucia Negoiță – ea însăți poetă – a lucrat ani de zile în preajma scriitorilor, a cărților tipărite sau numai proiectate. Interviurile din acest volum pun în lumină 21 de poeți născuți între 1940 şi 1950: Ileana Mălăncioiu, Ion Pop, Constanța Buzea, Şerban Foarță, Ana Blandiana, Nicolae Prelipceanu, Gabriela Melinescu, Victoria Dragu-Dumitriu, Radu Ulmeanu, Monica Pillat, Adrian Popescu, Ioana Ieronim, Ioana Diaconescu, Ion Mircea, Grete Tartler, Ion Zubaşcu, Iolanda Malamen, Liviu Ioan Stoiciu, Doina Uricariu, Cassian Maria Spiridon, Mircea Dinescu.

Lucia Negoiță spune: „Mi-au fost de folos uneori «întrebările rele». Alteori am pus doar oglinda potrivită pentru cel care mărturiseşte. Şi m-am bucurat ori de câte ori mi-am adus aminte. (…) Ce a reținut sensibilitatea acestor poeți din provocările «istoriei mari»? Care au fost reacțiile personale în planul «istoriei mici»?” Dacă ne uităm spre istoria mare, dincolo de bucuria regăsirii manuscrisului Aşteptând ceasul de apoi,  mărturia Monicăi Pillat despre tatăl ei, Dinu Pillat, este din cale-afară de tulburătoare:

„– «Cum se desface sufletul de trup/ Când lasă-n lume boala ca o taină…» Despre «marea trecere»a tatălui, ştim prea puțin. A fost o teribilă nedreptate restructurarea forțată de la Institutul G. Călinescu, unde fusese angajat după ieşirea din închisoare. Pentru atât de puțină vreme. 

– A făcut un cancer la oasele capului... în timpul detenției, era băgat într-un sac şi lovit cu ranga... Se dezvoltaseră acolo metastazele... Moartea mamei sale, în iunie, l-a afectat puternic. Plecarea de la Institut a avut rolul ei... Avea dureri atroce... s-a dus la Ionel Vianu, pentru pensionare... credea că e o astenie, dar doctorii şi-au dat seama de gravitatea bolii... A murit ca un sfânt, ca un martir... Am putut vedea cum, în şase săptămâni, un om tânăr devine bătrân... Îmi amintea de sfinții din icoane, care-şi aşteaptă cu smerenie sfârşitul... Când arhimandritul Benedict Ghiuş a venit să-i dea ultima împărtăşanie, deşi era în comă, el s-a trezit... Era un miracol... Aşteptase momentul acesta pentru a muri împăcat... în noiembrie 1975.”

 

Vîntureasa de plastic, de Marius Chivu, Editura Brumar, 2012, 94 pagini

Cândva, într-o copilărie în care iernile erau anotimpul portocalelor, iar la radio se difuzau melodii de Marius Țeicu, „Credința zugrăveşte icoanele-n biserici” era numai un vers ascuns într-o carte (fie şi a lui Eminescu), iar branulele se numărau printre cuvintele rânduite în dicționarele viitoare. Şi vine un noiembrie care schimbă cu totul, brownian, pentru totdeauna, ordinea firească: a trupului, a familiei, a generațiilor – „neurochirurgul este un genist/ un ceasornicar/ o moaşă”. Mama devine copilul fiului ei, adeverind că „uneori boala nu merge în sensul acelor de ceasornic!” şi „numai bărbații au rămas întregi/ în familia noastră// trei generații de bărbați stăm acum în jurul mesei/ cu capul plecat cu frica în riduri/ nebărbieriți/ repetînd roluri deja compromise”. 

Mama îşi apropriază limita şi mereu altă limită, „o potcoavă cu 32 de copci/ îi încoronează acum creştetul capului”, iar „spitalul e o biserică cu multe etaje/ preoți în alb cădelnițînd cu stetoscoapele/ pronaos cu paturi de fier/ ne sfințim cu perfuzii/ purtăm catetere la gît/ ne rugăm în miros de iod// carnea pe noi e firavă/ ne ofilim ca frunzele şi bolile ne iau ca vîntul/ toate trec/ doar frica a venit să rămînă!// ne înghesuim la taraba de lîngă lift/ cumpărăm de toate/ cruciulițe mătănii psaltiri candele/ calendare/ mărunțişuri ale credinței de salon/ nimeni nu-şi poate lua patul să umble/ dar lipim cu leucoplast iconițele pe faianță/ le prindem în capacul prizei/ dormim cu ele sub pernă/ cărți de rugăciuni acoperă ceaiurile amare/ pastilele de seară aşezate pe hîrtiuțe/ însemnate cu acatiste/ branule sclipesc în învelişul aseptic/ pe copertele/ negre şi lucioase/ ale Noului Testament// suferim tăcem/ împreună uneori separat/ Cartea spune că noi vom fi cei mîngîiați!// suferința zugrăveşte icoanele-n saloane/ şi uneori adormim înveliți/ într-o speranță/ aproape înduioşătoare// de sute de ori portocală, rosteşte ea/ intonînd fiecare silabă/ ca pe alte cîteva sute de cuvinte travestite/ în acelaşi sunet// portocală se miră/ repetă continuă o ia de la capăt/ portocală şopteşte cu jumătate de glas/ ca pe un secret (portocală)/ portocală! portocală?/ portocală/ portocală/ portocală// nu ştim ce vrea/ noi ridicăm din sprîncene/ dăm din umeri/ începem să cîntăm/ la început noi/ apoi tot salonul culoarele/ spitalul/ oraşul:// lumea toată ne părea o portocală...”

Credința + verb + icoanele-n biserici. Ce verb? Orice verb. De la o limită încolo, cuvintele devin altceva. Chiar dacă opiniile exprimate pe http://www.canonul.net/?p=77 (Miss Suferința 2012) se îndreaptă, fireşte, în altă direcție. Fiecare cu direcția lui. Şi cu aspida lui. Şi cu establishmentul de care s-a lipit. Fie şi raportare la 180 de grade, tot raportare se numeşte.

 

Hotel Universal, de Simona Sora, colecția „Ego. Proză”, Editura Polirom, 2012, 270 pagini

O scriitură magică despre lumi balcanice întrețesute vreme de peste un veac şi jumătate, un covor oriental, covor de exersat „Trei feluri de umilință” (cap. IX), de cerut har (capitolele II şi XI se numesc chiar aşa, identic, „Harul pe care îl cer”). Şi tot aşa, perechi-perechi, IV & VI, X & XIX, XVI & XVIII, XIV & XXII, rânduri-rânduri amintind, încolonate, de Exercițiile spirituale ale lui Ignacio de Loyola. Hanul şi Harul (pervertit) devin şi ele, într-un fel, cuvinte îngemănate, de vreme ce extremele se ating şi contrariile se suprapun, nediscriminatoriu. Hanul Teodoraki de pe la 1849 rezistă până în zilele noastre, sub numele de Hotel Universal (str. Gabroveni nr. 12), fiind locul în care faptele Istoriei trec insidios dincolo de prezent, în mai-mult-ca-prezentul-nostru-continuu, în transcendența pentru care nu mai există distincție, locul neasemuit al regăsirii Sinelui: „Bucătarul a priceput cum să se întoarcă mereu la Topoli. Cînd vrea el. Nu ca să facă dulceața asta neasemuită doar din inima florii, pe care o facem şi noi, compoturi de poame şi gemuri din miez cum nu se mai văzuseră vreodată pe malul gîrlei, ci ca să se afle pe el însuşi.

I se întîmplase ceva atunci cînd zăcuse, aproape de moarte, săptămîni de zile în casa albastră a lui Niculae Niculae din Topoli. El credea – şi aşa a crezut pînă la sfîrşit, cînd, în loc să se înalțe, a căzut –  că lucrul care i se întîmplase era legat de Rada şi de felul în care semănau ei unul cu celălalt. De fapt, întîlnind-o pe Rada, Bucătarul a înțeles dintr-odată că seamănă şi cu alții, că există un loc, el zicea că e Topoli, în care toți semănăm unii cu alții, iar cînd dai de acel loc pricepi cum stau lucrurile şi cu tine, şi cu ceilalți. Doar să ai snagă apoi şi să-ți ții firea, să ai curaj, aşa cum a avut Costache din umbra Bucătarului şi cum a avut el însuşi cînd n-a mai vrut să judece totul cu mintea şi cu lungimea pasului.”

După Revoluția din 1989, moartea profesorului Pavel Dreptu, petrecută în Hotel Universal, mai mult sau mai puțin sub ochii studentei/discipolei Maia (a patra generație de la Rada şi Vasile Capşa încoace), este anchetată şi redată în fel şi chip, în funcție de percepțiile, mintea şi pasul fiecăruia, chiar în chip paradoxal: „exercițiile spirituale nu sînt niciodată strict personale, ci ele se încadrează într-un flux universal, o mişcare de recunoaştere împreună a ceea ce sîntem de fapt. Erau unii care ziceau, ştiți, că anticomunismul lui n-avea legătură cu colectivismul ăsta universal, dar eu cred că nici nu era vorba de colectivism, dimpotrivă. Atunci cînd o spunea el, lucrul ăsta se înțelegea foarte bine. Trebuia să fii prezent, dar să păstrezi o distanță sigură, pentru că altfel te cam ardeai.

Te ardeai oricum, ştiți, însă, dacă te apropiai prea mult, riscai să nu-l mai vezi aşa cum voia el să fie văzut şi cum reuşise să ne apară tuturor în primele luni, ştiți, cînd încă nu se mutase definitiv în Hotel Universal. Venea ca din întîmplare, ştiți, odată a zis că a venit special să-i aducă o carte Maiei, mai tîrziu am aflat că fusese un pretext. La început Maia se jena, uneori ne făcea semn s-o întindem, ştiți, dar mai tîrziu devenise de-a dreptul enervată de vizitele lui.”

Vă puteți imagina că un astfel de flux narativ se poate încheia altfel decât abrupt, compact: 

„săvinănorolanoibăisptineiiinaccidentcutoțiicepulamearulz survaivpînălagargantuaaccidentginaaadouăsuteeusînt mamăşisoțiegeorgicăpulameatoarnătiiştiicumvaluzărul bagăfirutrocbadenslipitoaresimocosmabăicretinilorhaiterog georgicălungifrumoscîntăbăboulepulameacenaclurutpelvi natabazilnegruzibăascriedespremoartecunoaştemfoartebi neaceastăproblemăsăseducălagargantuaacunuzimădecare nuestedeacordlaziuastabilitămaideparteoteribilăliniştetimo feisăianabătimofeimăeliberezşivinoginaaaviațaveşnicăeste orealitatepulameasăvinăprininversasărămînăbădacăvine necesartotuleconştiințăsăscrieeactimînuțaeiotîmpităscriecu 

curuleiuniversal.”?! (p. 250, dar şi, identic, p. 45)

Ba nu, nu aşa se încheie debutul în roman al Simonei Sora (n. 8 iulie 1967), ci ar mai fi două părți ale Epilogului – două nopți ale Şeherezadei –, apoi apecierile Sandei Cordoş, ale lui Dan C. Mihăilescu şi Ion Vianu. Şi apoi îți vine să iei cartea din nou, de la capăt.