Eveniment
Nicoleta Sălcudeanu
DEZILUZIONISTUL
Articol publicat în ediția Viata Romaneasca 11 / 2008
Sunt adevăruri de bun simț atât de evidente, încât probarea lor devine o misiune pe cât de nobilă, pe atât de inutilă. Mai ales când nu le contrazice nimeni. Bunăoară acesta: “Timpul omoară orice creație intelectuală, în total ori în parte. Veşnica tinerețe a eternelor modele este o frază ineptă, ieşită din minți leneşe. Cine nu-i pedagog, guvernantă sau ministru de instrucție publică, şi are şi altfel mintea liberă şi trează, îşi mărturiseşte cinstit plictiseala iritantă care îți gâtuie atenția în fața multor dintre cele mai definitive pagini”. Cu această frază, ca motto, din Paul Zarifopol (Din registrul ideilor gingaşe; Clasicii), ar fi putut Eugen Negrici să-şi deschidă noua sa carte (Iluziile literaturii române, Cartea Românească, 2008); o carte care chiar asta-şi propune, să demonstreze evidența. Timpul omoară, într-adevăr, o anumită creație, dar creația în sine nu moare, asta o ştie deja Paul Zarifopol. Eugen Negrici încă nu. Un veritabil connaisseur ar gusta, cu delicii, volutele hedonice ale spiritului zarifopolian şi nu s-ar izbi nicidecum, încă de la primul pas, de aderența abrazivă a unui scepticism mai curând salubru decât deconstructiv. Zarifopol a îndepărtat pagini uscate tocmai pentru a face loc celor vii, pentru a-şi curăța, prin răzuire, receptivitatea trează mereu. Dar cum “fiecare vreme vorbeşte pe potriva botului său, a minții sale”, Eugen Negrici preia, cu titlu de împrumut (via Lucian Boia), metoda mecanică, fanată deja pe alte meleaguri, aceea a determinării, prin intermediul deconstruirii miturilor, a gradului de perisabilitate a operei de artă – un fel de metodă de prelucrare prin aşchiere a prejudecăților culturale. Preia şi reia fiindcă, în mare, teza cărții, chiar ambalată în foița mitocritică, e aceeaşi cu cea din Literatura română sub comunism. Evidența pe care Zarifopol o relativiza cu suplețe, observând de pe atunci că “sunt destule forme care cu nici un preț nu pot fi reînviate, şi nici o formă nu poate ajunge a doua oară şi întocmai la viața pe care a avut-o în sufletul care a creat-o şi în sufletele celor din vremea şi locul lui”, universitarul bucureştean o mortifică, hăcuind cu brațele robotizate ale instrumentelor mitocritice o realitate culturală ce-i este exterioară în fiece moment. O realitate culturală străină, de vreme ce creativitatea însăşi e pusă la îndoială, cu accente grave pe “excepția” românească. Eugen Negrici, în accepțiune zarifopoliană, este un cetățean normal: “cetățeanul normal n-are nici timp, nici alte mijloace indispensabile pentru asemenea acrobații estetice. Are însă tot dreptul să consume în pace articole artistice proaspete, aşa cum îi sosesc – direct de la Paris” (Clasicii). Autorul Iluziilor… se întreabă dacă nu normalitate se cheamă “pierderea pasiunii exclusive pentru carte şi pentru literatură pe care o întâlnim şi la popoarele ai căror indivizi călătoresc în vacanțe în lume sau se mulțumesc cu lumea ecranului”, conchizând: “de ce să mai facem, cu încrâncenare, un capăt de țară din literatură?” Chiar aşa. Dar cine face un capăt de țară, dacă nu taman cel ce se întreabă? Secularizarea literaturii nu-i, fireşte, un capăt de țară pentru călători şi telespectatori, ba chiar semn de sănătate mintală, ținută cu sacrificiu în echilibru, prin expurgare culturală; nu-i loc aici de “melancolii idioate” – ca să folosim o expresie academică din chiar studiul în discuție. Mai greu de înțeles e încrâncenarea criticului contemporan însuşi, când are nevoie să se opintească şi să tragă aer în piept pentru îndemnul, ranchiunos de altfel, cu răsuciri proletare: “A venit timpul să privim cu bărbăție la ceea ce se întâmplă în jur şi aiurea: prestigiul literaturii şi privilegiile ei monopoliste sunt pe punctul să se prăbuşească o dată cu imperiul secular al cărții”. Foarte bine, prăbuşească-se, trăiască prietenia dintre episteme, dar de ce e nevoie de atâta curaj şi atâta obidă şi oropseală pentru a înfrunta o Apocalipsă până la urmă de hârtie? De ce o moarte tăcută, de bibliotecă, veche de când lumea, e prezumată cu atâta fervoare? Să fie vorba oare de vreo tulburare afectivă, un soi de antipatie în cugetul neprihănit al “cetățeanului normal”? După gustul nostru, Paul Zarifopol priveşte în jur cu parcă mai multă mlădiere, şi detaşare ironică (mărci sigure ale inteligenței critice). Dacă apelăm, cu relaxare, la un alt eseu al său, profilul şi rostul “cetățeanului”, de care se făcu vorbire în fragmentul citat deja, se decupează şi mai desluşit: “Pentru a face front energic contra estetului, care poartă eşarfă şi joacă pe epilepticul frumosului perpetuu, o sumă de istorici, moralişti, sociologi, şi nu mai puțin de cetățeni puri – adică fără nici un alt geniu decât al cetățeniei (s.n.) – au căutat, şi cu succes, să acrediteze, în principiu şi metodă, că şi în prezența operei de artă întrebările estetice sunt oțioase, frivole, sau, mai politicos, secundare cu nuanța de: neglijabile” (Sofismul despre estet). Dincolo de mustăceala ce mijeşte pe la fiecare colț de frază, mediumul interbelic ne dezvăluie un Eugen Negrici – cetățean pur – foarte, foarte nervos.
Negația a făcut ceva carieră în cultura română, uneori cu folos, niciodată rănind cu adevărat. De la Fundoianu, care prefera coloniei metropola, la Sabin Gherman, care se sătura de România, trecând prin Cioran, Culianu, Patapievici, exasperarea sau măcar lehamitea au ținut când de rățoială sterilă, când de “descreierisire”, după caz. Ideea de deşert cultural are o carieră fertilă şi monotonă, dacă se poate oximoronul. Un articol al lui E. Cioran, din 27 noiembrie 1940, începea aşa: “Înainte de Corneliu Codreanu România era o Sahară populată”. Lăsându-l deoparte pe Codreanu, la nevoie se poate înlocui cu orice alt nume, Țichindeal de pildă, nu simpatiile legionare cioraniene ne interesează aici, ci spaima românului cultural de pustietate; de la arşița Saharei la înghețurile Siberiei nu e decât un grad distanță. I. P. Culianu face apel în mod explicit, dar selectiv, la demitologizare şi spirit critic, cele două pârghii de care se anină şi Eugen Negrici. Iată ce propunea profesorul american, în 1982: “Puşi în fața realității de fapt pe care o implică politica mesianică – atât de diafană în începuturile ei spiritualiste, şi atât de dezolantă în tragicul ei final socialist – ne întrebăm dacă nu cumva alternativa ei, adică platul raționalism demitologizant şi exclusiv critic, nu este de departe preferabil utopismului şi riscurilor sale” (Cultură română?, “Agora”, nr. 3/1991). Făcând inventarul culturii din România momentului, bilanțul lui Culianu este aproape nul: “vreo două-trei romane de atitudine civică, un număr de poezii frumoase, câteva tablouri interesante, câteva filme…” etc. În rest, “pustie”, iarăşi pustia. Alternativa (nu din cele mai grațioase, situația ontică personală jenează un pic puritatea opțiunii) la această pustie nu este decât puzderia de “personalități libere, creatoare, care s-au putut desfăşura în Occident”, “corifeii culturii româneşti în exil” – o droaie. O viziune deloc demitizantă în cazul dulăilor, precum se vede. Problema lui Culianu e că gândirea nu poate “imprima culturii române a viitorului un destin demn” din cauza “modului în care un român, produs al găunozității culturii sale actuale, receptează pe unul sau pe altul” din aceşti “corifei” – mitici, s-ar putea adăuga, cu spiritul critic pus pe rastel, bun acesta doar pentru căței. Ceea ce împărtăşesc în comun negațiile e că majoritatea au coloratură politică, sunt arțăgoase în ton, inofensive în fond, şi nici una nu propune o alternativă reală la canonul pe care aspiră să-l demoleze. În rest, e deja repetabilitate lisă şi previzibilă. Nu tocmai Culianu făcea profilul “repetitorului”? Negația, aşadar, departe de a fi inaugurală, nu e decât un repertoriu ca oricare altul.
Nu alta e situația în cazul Iluziilor literaturii române. Se zgâlțâie statui de pe soclu, corifei exilați şi aborigeni deopotrivă, dar nici măcar una dintre statui, una micuță, nu se prăbuşeşte cu adevărat. Asta în cazul în care operațiunea ar fi imperios necesară. De aşezat altceva în loc, nici nu se pune problema, soclul e încă ocupat. De vină e osteneala melancolică a autorului, dezinteresat să-şi ducă deconstrucția, măcar de dragul deconstructiviştilor, până la capăt. Mereu se mai găseşte o vorbă bună care să înmoaie impulsul, să mai lase un şurub nesmintit. Pentru cine se aşteaptă la revizuiri năvalnice, amarnică e deznădejdea. Cooperantă, pune umărul la smuciri sinucigaşe, cu îmbieri de voluntariat, toată floarea convocată a culturii româneşti: Maiorescu, Eminescu, Călinescu, Eliade, Arghezi, Blaga, literatura interbelică, ca şi cea postbelică, poeți, prozatori, critici, de-a valma. Se opintesc toți şi toate (în treacăt, se poate observa cum cultura română a avut doar părinți întemeietori, dar nici o mămică), doar-doar li se va arăta de-o mutație a valorilor estetice, o revizuire primenitoare, ceva; după atâta amar de neclintire şi stagnare prin manuale, ar prinde bine puțină dezmorțire. Dar, ca în gagurile cu pumnul de os tras în plină figură de bronz, criticul îşi retrage degrabă mâna înroşită, ba chiar mai şi găseşte aer să dezmierde victima pe creştet. Bunăoară în eternul şi veşnic tânărul caz Eminescu. După ce e denunțat drept cel mai adânc înrădăcinat mit în conştiința românului, ca “prinț genial, purtător de torțe, făclii naționale”, la final de lucrare deconstructoare, ne trezim că poetul național e pupat pe frunte, şi nu oricum, ci cu lacrimi lirice între gene, de tip “Umbra lui Mircea”: “Ieşit demult, din spațiul supus schimbării – care e cel al literaturii – mitul lui Eminescu n-ar merita, într-adevăr a fi rănit. Ce-i rămâne, ce i-ar mai rămâne acestui popor lipsit, cum e, de voioşia luminoasă a credinței, inapt, din chiar această pricină, de mari şi copilăreşti bucurii, acestui popor învățat să nu se îndoiască de eficacitatea Răului şi să i se închine, fără să o ştie, lui?”. Lăsăm şi noi să ne scape o lacrimă discretă în colțul ochilor, dar nu ne putem opri să nu remarcăm că nu de mila statuilor şovăie autorul, ci din drag de popor. Dar poporul român, cel puțin o parte a lui, deconstructiviştii bunăoară, target-ul autorului cum ar veni, cei cu aşteptări temeinice, de gen, adoră cafteala, iubeşte pumnii în cap, măcar din masochism. Această semnificativă, chiar de nu mai numeroasă, parte a lui, aşteptând carnagiul promis, nu poate încerca decât un acut sentiment de frustrare. Însă nu doar din milă de popor hăcuirea devine evazivă bătaie pe umăr, ci şi dintr-o nobilă şi funciară prudență. Într-un interviu dat lui George Arion (O istorie a societății româneşti contemporane în interviuri, Fundația “Premiile Flacăra”, vol. II), autorul Literaturii române sub comunism, mărturiseşte, cu o admirabilă sinceritate: “Am parcurs studenția sub teroarea precauțiilor infinite, îngenuncheat în fiecare zi de spaima de ce mi se poate întâmpla dacă voi îndrăzni să fiu o dată, o singură dată, eu însumi. Dacă adun şi anii de tăcere, de disimulare, de veghe şi de autocontrol de după terminarea facultății, ajung la o cifră care îmi spune că sunt creația fricii politice şi că tot ce am izbutit să fac, a fost pentru că am ştiut cum să lucrez în tranşee şi pe ascuns, departe de lumina curioasă a miradoarelor”. Această prudență devenită deprindere l-a determinat să se refugieze în domenii mai puțin expuse precum lingvistica, stilistica, literatura veche, vânătoarea şi tot cu aceeaşi prudență “am jucat, cu destul succes, la început rolul naivului şi apoi pe acela al frivolului. Micile hibe «dădeau bine» în ochii unui regim care prefera supuşii cu conştiința uşor şifonată. Asemenea «vicii» acceptabile (între care se număra şi pasiunea vânătorii), precum şi faptul că «îmi vedeam de treabă» cum se spunea atunci – adică mă feream să scriu lucruri care să trezească vigilența organelor, mi-au asigurat o carieră fără derapaje, cu promovări la arene, jenante, într-un fel, pentru mine care ştiam că, la Bucureşti, N. Manolescu era, la cincizeci de ani, încă lector”. Ca practicant al unui mimetism natural mărturisit, nefiind, structuralmente, făcut pentru marile bătălii, cel puțin pentru cele politice, adăugându-se “vechea mea neîncredere în literatură în general”, în plus dezgustul acumulat în trecătoarea experiență a criticii de întâmpinare, unde jucătorii ocupaseră deja locurile (“Între timp literatura română contemporană devenea – pe măsura acțiunii hipertrofice şi tiranic – prestigioase a criticii, pe măsura preluării de către şcoală şi universitate a ierarhiilor şi clasificărilor impuse de unul sau cel mult doi inductori de opinie – o tribună cu locuri indicate dinainte, fixate oficial, pe care stăteau personaje pierdute sub mormane de decorații”), se întrunesc, iată, toate condițiile nevoii de deziluzionare. Şi această dez\ncântare se produce pe un fond de adâncă amărăciune şi cu o grimasă de dezgust: “Dacă spiritului sistematic îi este dată tristețea de a nu mai observa miraculoasa complexitate a lumii, de a vedea în jur numai previzibilitate şi repetabilitate, atunci pot spune că prin însăşi trecerea timpului, am devenit un spirit sistematic. Nu ți se pare, dragă Arion, că totul este foarte clar în jur?” Am citat mai pe larg, fiindcă în această mărturie zace îngropat întregul tipar, întreaga alchimie a impulsului celei mai recente cărți, cum şi a precedentelor. Aici stau încastrate mobilurile nevoilor demistificatoare, dar şi ale eschivelor şi abandonurilor. Previzibilitate, repetitivitate, dezgust, pe de o parte, prudență şi tristețe, pe de altă parte. În calitate de “repetitor”, criticul recirculă, din Literatura română sub comunism, aproape cu aceleaşi cuvinte neinspirate – şi amendate, illo tempore, fără drept de apel, chiar de tangențial, de Mircea Iorgulescu –, idei absurde precum aceea a “literaturii de sertar viguroase şi neiertătoare”?!; invocă pustia culturală în comunism, dar exaltă, surprinzător, literatura scrisă după 1971; îi “ofileşte” pe criticii de întâmpinare ai vremii, față de care “este adoptată o atitudine când contondentă, când condescendentă, oare de ce?!” – se întreabă M.I., dar motivul se citeşte lesne în interviul de mai sus. În plus, este cel puțin ciudat pentru un “demitizant” să exalte obstinat “mitul unicității româneşti”, al “atipicității literaturii române” (criticul parizian se întreabă, pe bună dreptate, “dar ce poate fi aceea o literatură tipică?!”), unde mai pui mitul, atât de afumat, al bietei țărişoare la răscruce! Oare în câte ambalaje vor mai fi reluate aceleaşi şi aceleaşi imprecizii şi contradicții, aceleaşi obsesii scăldate în umori, enunțate, iar nu probate? Câtă vreme de aici înainte “spiritul sistematic” se va complace în postura de repetitor al, vai, “tristeții de a nu mai observa miraculoasa complexitate a lumii” fiindcă, “nu ți se pare, dragă Arion”… param-pam-pam?
Eugen Negrici este un eminent istoric literar cu voință de critic literar asupra căreia grevează “vechea mea neîncredere în literatură în general”. După spusele aceluiaşi Paul Zarifopol, ca să ne întoarcem de unde am plecat, “Voința nu-i creatoare: ea nu-i decât un simptom secundar al puterilor de creare. Acele stări de încordare iritată pe care le numim voință sunt mai adesea ori efectul unei constrângeri duşmănoase dinafară, ori sunt semnul slăbiciunii interioare, a impreciziei impulsurilor creatoare, şi cu atât mai tare sunt un astfel de semn stările acelea, cu cât mai prelung şi mai complicat ne obsedează. Creația este involuntară: eminent voluntară este însă orice încercare de a imita, şi, fireşte, nicăieri voința nu-i atât de palpabilă ca în grimasa culturală” (Cultură şi grimasă). Încercând să deziluzioneze, Eugen Negrici face un înduioşător număr de iluzionism. Scoate iepuri din joben ca să se uluiască el singur. Se iluzionează pe sine, luând de proaspete atitudini culturale istoricizate şi ritualizate deja; asta, în plan existențial, ar echivala cu “anticomunismul postcomunist”, vitejia de după război, sau cam aşa ceva.
Nicoleta Sâlcudeanu
Negația a făcut ceva carieră în cultura română, uneori cu folos, niciodată rănind cu adevărat. De la Fundoianu, care prefera coloniei metropola, la Sabin Gherman, care se sătura de România, trecând prin Cioran, Culianu, Patapievici, exasperarea sau măcar lehamitea au ținut când de rățoială sterilă, când de “descreierisire”, după caz. Ideea de deşert cultural are o carieră fertilă şi monotonă, dacă se poate oximoronul. Un articol al lui E. Cioran, din 27 noiembrie 1940, începea aşa: “Înainte de Corneliu Codreanu România era o Sahară populată”. Lăsându-l deoparte pe Codreanu, la nevoie se poate înlocui cu orice alt nume, Țichindeal de pildă, nu simpatiile legionare cioraniene ne interesează aici, ci spaima românului cultural de pustietate; de la arşița Saharei la înghețurile Siberiei nu e decât un grad distanță. I. P. Culianu face apel în mod explicit, dar selectiv, la demitologizare şi spirit critic, cele două pârghii de care se anină şi Eugen Negrici. Iată ce propunea profesorul american, în 1982: “Puşi în fața realității de fapt pe care o implică politica mesianică – atât de diafană în începuturile ei spiritualiste, şi atât de dezolantă în tragicul ei final socialist – ne întrebăm dacă nu cumva alternativa ei, adică platul raționalism demitologizant şi exclusiv critic, nu este de departe preferabil utopismului şi riscurilor sale” (Cultură română?, “Agora”, nr. 3/1991). Făcând inventarul culturii din România momentului, bilanțul lui Culianu este aproape nul: “vreo două-trei romane de atitudine civică, un număr de poezii frumoase, câteva tablouri interesante, câteva filme…” etc. În rest, “pustie”, iarăşi pustia. Alternativa (nu din cele mai grațioase, situația ontică personală jenează un pic puritatea opțiunii) la această pustie nu este decât puzderia de “personalități libere, creatoare, care s-au putut desfăşura în Occident”, “corifeii culturii româneşti în exil” – o droaie. O viziune deloc demitizantă în cazul dulăilor, precum se vede. Problema lui Culianu e că gândirea nu poate “imprima culturii române a viitorului un destin demn” din cauza “modului în care un român, produs al găunozității culturii sale actuale, receptează pe unul sau pe altul” din aceşti “corifei” – mitici, s-ar putea adăuga, cu spiritul critic pus pe rastel, bun acesta doar pentru căței. Ceea ce împărtăşesc în comun negațiile e că majoritatea au coloratură politică, sunt arțăgoase în ton, inofensive în fond, şi nici una nu propune o alternativă reală la canonul pe care aspiră să-l demoleze. În rest, e deja repetabilitate lisă şi previzibilă. Nu tocmai Culianu făcea profilul “repetitorului”? Negația, aşadar, departe de a fi inaugurală, nu e decât un repertoriu ca oricare altul.
Nu alta e situația în cazul Iluziilor literaturii române. Se zgâlțâie statui de pe soclu, corifei exilați şi aborigeni deopotrivă, dar nici măcar una dintre statui, una micuță, nu se prăbuşeşte cu adevărat. Asta în cazul în care operațiunea ar fi imperios necesară. De aşezat altceva în loc, nici nu se pune problema, soclul e încă ocupat. De vină e osteneala melancolică a autorului, dezinteresat să-şi ducă deconstrucția, măcar de dragul deconstructiviştilor, până la capăt. Mereu se mai găseşte o vorbă bună care să înmoaie impulsul, să mai lase un şurub nesmintit. Pentru cine se aşteaptă la revizuiri năvalnice, amarnică e deznădejdea. Cooperantă, pune umărul la smuciri sinucigaşe, cu îmbieri de voluntariat, toată floarea convocată a culturii româneşti: Maiorescu, Eminescu, Călinescu, Eliade, Arghezi, Blaga, literatura interbelică, ca şi cea postbelică, poeți, prozatori, critici, de-a valma. Se opintesc toți şi toate (în treacăt, se poate observa cum cultura română a avut doar părinți întemeietori, dar nici o mămică), doar-doar li se va arăta de-o mutație a valorilor estetice, o revizuire primenitoare, ceva; după atâta amar de neclintire şi stagnare prin manuale, ar prinde bine puțină dezmorțire. Dar, ca în gagurile cu pumnul de os tras în plină figură de bronz, criticul îşi retrage degrabă mâna înroşită, ba chiar mai şi găseşte aer să dezmierde victima pe creştet. Bunăoară în eternul şi veşnic tânărul caz Eminescu. După ce e denunțat drept cel mai adânc înrădăcinat mit în conştiința românului, ca “prinț genial, purtător de torțe, făclii naționale”, la final de lucrare deconstructoare, ne trezim că poetul național e pupat pe frunte, şi nu oricum, ci cu lacrimi lirice între gene, de tip “Umbra lui Mircea”: “Ieşit demult, din spațiul supus schimbării – care e cel al literaturii – mitul lui Eminescu n-ar merita, într-adevăr a fi rănit. Ce-i rămâne, ce i-ar mai rămâne acestui popor lipsit, cum e, de voioşia luminoasă a credinței, inapt, din chiar această pricină, de mari şi copilăreşti bucurii, acestui popor învățat să nu se îndoiască de eficacitatea Răului şi să i se închine, fără să o ştie, lui?”. Lăsăm şi noi să ne scape o lacrimă discretă în colțul ochilor, dar nu ne putem opri să nu remarcăm că nu de mila statuilor şovăie autorul, ci din drag de popor. Dar poporul român, cel puțin o parte a lui, deconstructiviştii bunăoară, target-ul autorului cum ar veni, cei cu aşteptări temeinice, de gen, adoră cafteala, iubeşte pumnii în cap, măcar din masochism. Această semnificativă, chiar de nu mai numeroasă, parte a lui, aşteptând carnagiul promis, nu poate încerca decât un acut sentiment de frustrare. Însă nu doar din milă de popor hăcuirea devine evazivă bătaie pe umăr, ci şi dintr-o nobilă şi funciară prudență. Într-un interviu dat lui George Arion (O istorie a societății româneşti contemporane în interviuri, Fundația “Premiile Flacăra”, vol. II), autorul Literaturii române sub comunism, mărturiseşte, cu o admirabilă sinceritate: “Am parcurs studenția sub teroarea precauțiilor infinite, îngenuncheat în fiecare zi de spaima de ce mi se poate întâmpla dacă voi îndrăzni să fiu o dată, o singură dată, eu însumi. Dacă adun şi anii de tăcere, de disimulare, de veghe şi de autocontrol de după terminarea facultății, ajung la o cifră care îmi spune că sunt creația fricii politice şi că tot ce am izbutit să fac, a fost pentru că am ştiut cum să lucrez în tranşee şi pe ascuns, departe de lumina curioasă a miradoarelor”. Această prudență devenită deprindere l-a determinat să se refugieze în domenii mai puțin expuse precum lingvistica, stilistica, literatura veche, vânătoarea şi tot cu aceeaşi prudență “am jucat, cu destul succes, la început rolul naivului şi apoi pe acela al frivolului. Micile hibe «dădeau bine» în ochii unui regim care prefera supuşii cu conştiința uşor şifonată. Asemenea «vicii» acceptabile (între care se număra şi pasiunea vânătorii), precum şi faptul că «îmi vedeam de treabă» cum se spunea atunci – adică mă feream să scriu lucruri care să trezească vigilența organelor, mi-au asigurat o carieră fără derapaje, cu promovări la arene, jenante, într-un fel, pentru mine care ştiam că, la Bucureşti, N. Manolescu era, la cincizeci de ani, încă lector”. Ca practicant al unui mimetism natural mărturisit, nefiind, structuralmente, făcut pentru marile bătălii, cel puțin pentru cele politice, adăugându-se “vechea mea neîncredere în literatură în general”, în plus dezgustul acumulat în trecătoarea experiență a criticii de întâmpinare, unde jucătorii ocupaseră deja locurile (“Între timp literatura română contemporană devenea – pe măsura acțiunii hipertrofice şi tiranic – prestigioase a criticii, pe măsura preluării de către şcoală şi universitate a ierarhiilor şi clasificărilor impuse de unul sau cel mult doi inductori de opinie – o tribună cu locuri indicate dinainte, fixate oficial, pe care stăteau personaje pierdute sub mormane de decorații”), se întrunesc, iată, toate condițiile nevoii de deziluzionare. Şi această dez\ncântare se produce pe un fond de adâncă amărăciune şi cu o grimasă de dezgust: “Dacă spiritului sistematic îi este dată tristețea de a nu mai observa miraculoasa complexitate a lumii, de a vedea în jur numai previzibilitate şi repetabilitate, atunci pot spune că prin însăşi trecerea timpului, am devenit un spirit sistematic. Nu ți se pare, dragă Arion, că totul este foarte clar în jur?” Am citat mai pe larg, fiindcă în această mărturie zace îngropat întregul tipar, întreaga alchimie a impulsului celei mai recente cărți, cum şi a precedentelor. Aici stau încastrate mobilurile nevoilor demistificatoare, dar şi ale eschivelor şi abandonurilor. Previzibilitate, repetitivitate, dezgust, pe de o parte, prudență şi tristețe, pe de altă parte. În calitate de “repetitor”, criticul recirculă, din Literatura română sub comunism, aproape cu aceleaşi cuvinte neinspirate – şi amendate, illo tempore, fără drept de apel, chiar de tangențial, de Mircea Iorgulescu –, idei absurde precum aceea a “literaturii de sertar viguroase şi neiertătoare”?!; invocă pustia culturală în comunism, dar exaltă, surprinzător, literatura scrisă după 1971; îi “ofileşte” pe criticii de întâmpinare ai vremii, față de care “este adoptată o atitudine când contondentă, când condescendentă, oare de ce?!” – se întreabă M.I., dar motivul se citeşte lesne în interviul de mai sus. În plus, este cel puțin ciudat pentru un “demitizant” să exalte obstinat “mitul unicității româneşti”, al “atipicității literaturii române” (criticul parizian se întreabă, pe bună dreptate, “dar ce poate fi aceea o literatură tipică?!”), unde mai pui mitul, atât de afumat, al bietei țărişoare la răscruce! Oare în câte ambalaje vor mai fi reluate aceleaşi şi aceleaşi imprecizii şi contradicții, aceleaşi obsesii scăldate în umori, enunțate, iar nu probate? Câtă vreme de aici înainte “spiritul sistematic” se va complace în postura de repetitor al, vai, “tristeții de a nu mai observa miraculoasa complexitate a lumii” fiindcă, “nu ți se pare, dragă Arion”… param-pam-pam?
Eugen Negrici este un eminent istoric literar cu voință de critic literar asupra căreia grevează “vechea mea neîncredere în literatură în general”. După spusele aceluiaşi Paul Zarifopol, ca să ne întoarcem de unde am plecat, “Voința nu-i creatoare: ea nu-i decât un simptom secundar al puterilor de creare. Acele stări de încordare iritată pe care le numim voință sunt mai adesea ori efectul unei constrângeri duşmănoase dinafară, ori sunt semnul slăbiciunii interioare, a impreciziei impulsurilor creatoare, şi cu atât mai tare sunt un astfel de semn stările acelea, cu cât mai prelung şi mai complicat ne obsedează. Creația este involuntară: eminent voluntară este însă orice încercare de a imita, şi, fireşte, nicăieri voința nu-i atât de palpabilă ca în grimasa culturală” (Cultură şi grimasă). Încercând să deziluzioneze, Eugen Negrici face un înduioşător număr de iluzionism. Scoate iepuri din joben ca să se uluiască el singur. Se iluzionează pe sine, luând de proaspete atitudini culturale istoricizate şi ritualizate deja; asta, în plan existențial, ar echivala cu “anticomunismul postcomunist”, vitejia de după război, sau cam aşa ceva.
Nicoleta Sâlcudeanu