Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu

revista revistelor

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2013

 OBSERVATOR CULTURAL 672. Din 9 mai 2013.  Bedros Horasangian, în editorialul intitulat „Cui i-e frică de Paul Goma?”: O depeşă Mediafax din 27 aprilie 2013 anunța… că scriitorul Paul Goma a (re)primit cetățenia moldovenească. Potrivit aceleiaşi informații, scriitorul Paul Goma se va stabili din această vară la Chişinău, în Republica Moldova… unde va conduce un institut pentru studierea crimelor împotriva comunismului. Mediafax mai anunța că lui Paul Goma i se va acorda şi o locuință, pentru el şi familia sa. Ar fi o întoarcere acasă, după 36 de ani de refugiu politic în Franța, țara în care s-a stabilit după ce regimul Ceauşescu l-a considerat un pericol public. Istoria lui Paul Goma conține multe decenii de luptă la baionetă cu regimul comunist din România şi de hărțuieli permanente cu intelighenția de aceeaşi origine etnică. Acum, la 77 de ani, Paul Goma are şansa să nu mai rămână un apatrid. Dincolo de limba română în care Paul Goma a locuit tot timpul. Are şansa să aibă o cetățenie, după ce i s-a retras cetățenia română şi a refuzat-o pe cea franceză, cu trei decenii în urmă. În ultimii ani, Paul Goma a rămas al nimănui. Încurca pe toată lumea. Nu conta că şi-a pus pielea la bătaie şi şi-a riscat nu doar sănătatea şi viața (pe a sa şi pe a familiei). El a fost pus la index pentru că a bombănit mereu la adresa confraților săi. De muncă şi de scris. Români. De pe ambele maluri ale Prutului. Deja intrat într-un con al uitării şi ignorării deliberate a existenței sale (om şi operă, ei da, Paul Goma are o operă greu de evaluat, dar foarte lesne de minimalizat), scriitorul a ajuns, la un moment dat, o voce a unui popor care înghițea destule, fără crâcnire, şi se făcea că plouă în fața tuturor mizeriilor şi nedreptăților îndurate. Vocea aceea care a spus răspicat şi limpede: Regele e gol! De reținut, în acest număr, suplimentul: „IICCMER şi trecutul comunist”.
 
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ 4 / 2013. Nicolae Breban, directorul revistei, în editorial: Nu e ciudat că azi, la două decenii şi mai bine de la revoluție, elitele au dispărut din conştiința publică? Sau, mă rog, au fost înlocuite cu altele, evident şi grosolan false, din punctul de vedere al creației culturale şi ştiințifice, cum sunt talentații fotbalişti români care joacă în mari cluburi străine sau vedetele de televiziune. Sau politicienii, care apar mai des pe sticlă decât în sălile parlamentului şi se îngrijesc mai abitir de clientela lor politică decât de binele obştei. Odată cu autocrația banului care domină cu o duritate rar văzută orice alt tip de criteriu, orice morală sau cutumă, oricât de prestigioase altădată, sunt date la o parte, dacă nu defăimată cu celebrul nostru humor sarcastic… Elita, dacă vrea să devină din nou activă şi eficientă, va trebui să se regăsească. Şi nu e uşor, deoarece nu e suficient ca ea să lupte încă o dată pentru a deveni vizibilă şi prezentă în noianul zgomotos al vieții publice de azi, dar şi să se delimiteze de o aparentă elită ce-şi are centrul şi corifeii mai ales în jurul cunoscutului GDS, al revistei 22 şi Editurii Humanitas, grup puternic de influență de vreo două decenii, care, sub faldurile culturii, ale ideilor sociologice şi politice, au intrat în aventura puterii. Am citat dintr-un text scris de N. Breban la Paris… În alte pagini: lecturi de Marian Victor Buciu, C. Cubleşan, Bogdan Crețu, Maria-Ana Tupan, cronică literară de Ştefan Borbely. Apoi, eseu de Eugen Simion, „Metafizica demonică şi îndoiala ca instrument”. Dar şi „Polemice”, semnate de Magda Ursache, Th. Codreanu, Aura Christi.
 
FORUM STUDENȚESC 1. Apărută într-o nouă serie, la Timişoara la finalul lunii aprilie 2013 (Forum Studențesc a fost o revistă de impact „optzecist” înainte de Revoluție)  – coordonatori Eugen Bunaru, Aleksandar Stoicovici. La Dosar – Aktionsgruppe Banat, scriu Daniel Vighi, „Erau diferiți şi prin lecturile lor” (Cei din Aktionsgruppe Banat aveau simpatii de stânga şi cu toate astea erau urmăriți şi anchetați de Securitate), Viorel Marineasa, ”Premiul Nobel şi pentru Casa Studenților: un pic” (Cei din Aktionsgruppe Banat n-au vrut să plece din țară, dar oficialitățile comuniste au considerat că e mai bine să le facă vânt în Germania Federală, ca să nu-i contamineze pe alții şi ca să scape de ei), Petru Ilieşu, „A fost odată un grup de prieteni” (Despre Aktionsgruppe Banat n-o să-şi mai amintească nimeni, decât un mic număr de nostalgici), e publicat un grupaj de poeme al membrilor acestui grup şi al prietenilor lui. În alte pagini: „Generații” cu membri ai Cenaclului Pavel Dan – poeme inedite de Ion Monoran şi Ioan Crăciun (remember), Mircea Bârsilă, Simona Grazia Dima şi proză de Mircea Pora, urmați de Robert Şerban, Andrei Bodiu şi reprezentanți ai douămiiştilor şi ai douămiizeciştilor („Zona nouă”). Apoi sunt publicate grupaje de „generații” diferite (optzecişti, nouăzecişti şi tot aşa), cu invitați din țară: multă poezie bună, în orice caz. Plus proză şi cronici. Interviu cu Radu Vancu.
 
STEAUA 3-4 / 2013. Adrian Popescu, redactorul-şef, despre „Echilibrul judecăților morale”: Preşedintele Uniunii Scriitorilor a fost catalogat drept un fel de duşman al poporului literar. Răspunzător de toate relele, de la cedarea Casei Monteoru la criza economică generală, ar fi numai el şi eventual echipa sa… Nu spun că Nicolae Manolescu ar fi un ascet, e mai mult un om de lume, dar pentru soarta scriitorilor se bate cu folos, împreună cu Gabriel Chifu, Varujan Vosganian, Nicolae Prelipceanu şi ceilalți, în condițiile când, vrem-nu vrem, autorul de ficțiune a trecut pe un plan social modest, cu anumite excepții, iar administrarea resurselor economice (cunoscute, legale) ale Uniunii Scriitorilor, practic, s-au înjumătățit… Pe pagina următoare, Ruxandra Cesereanu, despre „Sindromul derapajelor lingvistice” (un fel de şapou la „Fenomenul Facebook”, partea a II-a, la care răspund, între alții, Bogdan Suceavă, Liviu Antonesei, Mihaela Ursa, Alexandru Matei, Vasile Baghiu, Vlad Moldovan): Dezvoltarea amplă şi hiperbolică a lumii blogurilor (Blogland), a spațiului internautic şi a fenomenului Facebook a prilejuit suite de spectacole lingvistice suburbane şi colerice…, dificil de gestionat şi stopat. Sindromul troaca de porci satisface, se pare, gustul românesc majoritar şi plebeu pentru bârfă, intrigă şi zâzanie. În alte pagini: „Steaua României pe pieptul lui Lucian Blaga” de N. Mareş (Suveranul României Ferdinand i-a conferit lui Lucian Blaga, ataşat de presă pe lângă legația României la Varşovia, în iunie 1927, Ordinul Steaua României în grad de cavaler). Comentarii critice semnate de Ion Pop, Alex Goldiş, Marius Conkan, Ioan Pop-Curşeu, Ştefan Baghiu (tot incomod).
 
APOSTROF 3 / 2013. Ion Pop: Trecerea în forță a I.C.R.-ului de sub „înaltul patronaj“, de fapt simbolic, al unui preşedinte contestat pe drept cuvânt de foarte multă lume, sub tutelă parlamentară, a sunat ca o evidentă răzbunare de partid, pretextul depolitizării instituției a căzut în derizoriu imediat ce a fost instalată noua conducere foarte… politizată, iar răul obicei local de  a dărâma, măcar în parte, ce au făcut bine predecesorii, sub pretext de înnoire, exprimat într-un limbaj plin de stângăcii, ca să le zic aşa, „solemnoase“, au putut îndreptăți unele reacții severe, care, ca orice atitudine tranşantă şi nenuanțate, au trecut, la fel de brutal neatent, cu o altă marcă de buldozer peste intenții programatice care nu meritau, toate, un asemenea tratament. Nu-i vorbă că, la „concedierea“ lui Augustin Buzura din fruntea Fundației Culturale Române, se procedase cu aceeaşi duritate şi lipsă de considerație pentru o activitate cu merite incontestabile, iar succesorii lui H.R. Patapievici au scos în față, la rândul lor, doar defectele manageriale ale predecesorilor, nerecunoscând, cum ar fi fost firesc, excelența prestației sale pe mai multe planuri ale difuzării culturii noastre în afara țării şi refuzând orice dialog constructiv. În alte pagini: Mircea Popa – „Nicolae Balotă sau generația salvată”, Marta Petreu – dosar: „O scrisoare a lui Băncilă către Blaga”. Cronici şi eseuri semnate de Irina Petraş, Gelu Ionescu, Ovidiu Pecican, Ion Bogdan Lefter, Ion Bălu, G. Neagoe, Amalia Lumei.
 
EX PONTO 1 / 2013. Revistă trimestrială, tip carte, condusă de Ovidiu Dunăreanu (apare de 9 ani la Constanța). Angelo Mitchievici, „Reflecții pe marginea marginii”, la editorial: Dobrogea în sine era o margine a Imperiului Otoman, prăfuită şi exilată nu doar din istoria glorioasă a imperiului, dar chiar şi din decadența sa. A ajuns în posesia României în urma Războiului de Independență şi nu a fost dorită, spre deosebire de Basarabia confiscată samavolnic de ruşi. Era prin excelență marginală această provincie a nimănui, şi francezii care explorau acest teritoriu în secolul XIX, îl descopereau fascinați ca ultimul loc cu adevărat sălbatic, virgin din Europa. În plus, niciunde ca în Dobrogea nu ai sentimentul că lumea se încheie brusc. Ea se termină în mare, bariera pe care doar corăbierii ştiu să o treacă. Ultima Thule, Finis Terrae şi saltul în gol. Marginea aceasta cu vecinătatea lichidă a infinitului marin e tulburătoare. În alte pagini poezie de Ion Beldeanu, Daniel Corbu, Anca Mizumschi, proză de Al. Săndulescu, Tudor Cicu. Apoi, ”Prezențe tomitane” şi „Literatura pontică”. Cronici, comentarii, istorie literară de N. Rotund, Liviu Grăsoiu, Gabriel Rusu. Plus Dan Perşa (neobişnuit recenzent). Memorialistică de Marian Dopcea – „Aprilie, luna florilor de mai – carte despre Ion Negoițescu şi alți prieteni de demult…”: Nişte celebre „teze” anunțau, la începutul anilor 70, ulterioara maoizare. Nemulțumiți, scriitorii şuşoteau pe la colțuri – dar proteste viguroase, „riscante”, eroice nu s-au înregistrat. Îşi vedea fiecare de „operă”…  Nego, cel puțin, era conştient de condiția umilitoare pe care trebuia să o accepte… Avea oroare de „politică” (mai ales că fusese acuzat, în tinerețe, şi de legionarism şi de comunism – şi fusese arestat „politic”: Pentru nimic!)… Suferise de foame, cândva, după cum mi-a povestit, trăind din bunăvoința prietenilor (strâmtorați şi ei). La închisoare fusese bătut crunt şi o frică teribilă îl paraliza parcă la gândul că ar putea ajunge din nou „acolo”… Ion Negoițescu îi repeta: ”Eu sunt robul literaturii române, dragă”, iar Marian Dopcea nota: Era (cum eram toți, de altfel), din păcate, şi robul regimului comunist. Cenzura…
 
DISCOBOLUL 1-2-3 / 2013. Radu Aldulescu răspunde la „Dialoguri cu scriitori contemporani”: Introducerea meseriei de scriitor în nomenclator a fost un act pur formal, care n-a îmbunătățit cu nimic statutul social şi material al scriitorului. Constatarea de bun simț că n-a fost încadrat nimeni pe un post de scriitor, rimează cu altă constatare de bun simț, foarte dragă instituțiilor de tot felul, inclusiv a celor specializate în apărarea drepturilor de autor, că nu se poate trăi din scris, în sensul că nu se câştigă. Eu unul vin şi spun că se câştigă din scrisul cărților de literatură şi chiar se prosperă. Mulți dintre editori prosperă, iar pe lângă aceştia trăiesc din scris librarii, tipografii, redactorii de carte, corectorii, redactorii şi reporterii din mass-media culturală care au de-a face într-un fel sau altul cu autorul de literatură şi cărțile lui. Toți aceştia câştigă din scris, mai puțin autorul, aflat cumva la coada lanțului trofic şi despre care se presupune că se alege cu gloria. În felul ăsta, nefiind plătit, autorul este exterminat, fie prin sărăcire, fie fiind silit să-şi distrugă scrisul, transformându-l într-o ocupație pentru timpul liber. Interviul e urmat de un fragment de roman semnat de Radu Aldulescu. Revista începe cu poeme de Mircea Stâncel (care semnează şi o originală „Piață a cărților”). În alte pagini, Al. Cistelecan – ”Prima noastră romancieră ca poetă” (bănățeanca Emilia Lungu, 1983-1932), Ovidiu Pecican –  „Istoria culturii române” (partea III-a), Ion Pop, „Lucian Blaga şi literatura din Basarabia” sau Liana Cristea – „Introducere în proza lui Paul Goma – transcenderea literară a experiențelor trăite”. Apoi „Teme la alegere”, „Cărți, cronici, autori”, „Memoriale”, poezie şi proză.
 
MIŞCAREA LITERARĂ 1 / 2013. Apare de 12 ani, trimestrial, la Bistrița, director Olimpiu Nuşfelean, redactor-şef Ioan Pintea. 40 de pagini sunt dedicate lui Horia Bădescu (evocări semnate de scriitori români şi străini, încheiate cu biobibliografia lui Horia Bădescu şi foto-album, cu poezii şi două interviuri), căruia Aurel Sasu îi spune „ultimul mare trubadur”. Horia Bădescu: Armonia lumii literare n-a existat niciodată. Bătălia pentru iluzoriile fotolii ale eternității dar şi pentru cele mai puțin iluzorii, aducătoare de poziții şi beneficii (atât de modice, vai, în veşnica încleştare dintre cei ce au, fiindcă cei ce nu au n-au pentru ce se lupta!) a avut loc totdeauna, mai zgomotos sau mai în surdină. Generațiile s-au războit totdeauna pentru a impune un canon sau altul, adică un fel de cuşcă de înghesuit orice şi pe oricine, dar au şi dialogat. Astăzi am însă uneori impresia unui dialog al surzilor sau a unui galimatias monologal… Poate ne despart viziuni estetice dar ar trebui să ne unească responsabilitatea pentru destinul literaturii… Ancheta revistei: „Avatarul lecturii în totalitarism” (una dintre întrebările anchetei e: Cum situați literatura proletcultistă în contextul literaturii în general, dar şi în raport cu alte „derapaje” literare?), la care răspund Olimpiu Nuşfelean („Auto-cenzura de lectură”), Viorel Mureşan („Noi nu mai eram oportunişti”), Zorin Diaconescu („Tot ce era interzis era considerat interesant şi căutat cu frenezie”), LIS („Avatarul lecturii în totalitarism versus Avatarul dispariției cititorilor în libertate”), Adrian Grănescu („?tiam ce-i literatura bună şi ce-i literatura oficială...”), dar şi Nicolae Ciobanu, Melania Cuc, Menuț Maximinian, Iacob Naroş, Liviu Păiuş sau Adrian Iliuță.