VARA VORBIM, IARNA VORBIM, PRIMĂVARA VORBIM IARĂ...

O nouă vorbă bântuie prin România, vorba… vorbim. Nouă e un fel de a spune, că sunt câțiva ani de când o aud mereu, toată ziua, pe stradă, la televizor, şi la radio, dacă aş asculta aşa ceva. Termină una o conversație nesfârşită, de vreo cincsprezece stații, la mobil, după ce ne-a intoxicat pe toți cu aventurile cu fostul ei, că nu se mai spune decât fost, şi cum încheie ea calvarul nostrum, al celorlalți pasageri?, nu la revedere sau te pup, ci vorbim. Dacă ar mai trăi Arghezi, ar spune că „vorba asta are… mare căutare”. 

Dar e logic, îmi şopteşte un drac secret, într-o lume care nu face altceva decât să vorbească, e evident că toți spun vorbim. E chiar un fel de lucidizare (sic!) a societății, care-şi recunoaşte… era să zic faptele, pardon… vorbele şi, mai ales, vorbăria. 

Nu te-ai mai văzut cu o rudă care nici nu te mai caută şi nici nu se oboseşte să-ți mai spună ceva de Crăciun sau de Anul Nou, că de ziua numelui sau a naşterii nu mai…(sic!), vorbim, şi, după ce schimbați câteva – vai! – vorbe, ruda apropiată  se desprinde cât mai repede, ca de-un ceva nedorit şi ce credeți că-ți aruncă ea, foarte amabilă deodată: bine, vorbim… Deşi n-ați mai vorbit de cinci ani şi se poate prevedea că nu veți mai vorbi niciodată, dacă nu sunteți la o vârstă fragedă, ca să  mai fie timp să se schimbe ceva. 

Te uiți la buletinele de ştiri de pe la televiziuni, şi, mai ales la cea națională – dar de ce să le nedreptățim pe celelalte?, că şi ele trăncănesc la fel – şi ți se spune, de pildă, cum e vremea, sau cum o să fie (timpurile verbului nu mai au nici o importanță pentru ei, uzul lor fiindu-le, pesemne, în mod sistematic necunoscut) – ei bine, nu se poate fără vorbim: vorbim de o temperatură sub 30 de grade sau vorbim de ploi torențiale.  Dar să ştiți că şi la peste 30 de grade tot mai vorbim, încât mă întreb câte grade ar trebui să fie ca să ne închidă dracului gura, nu de alta, dar nici la gradele sub zero gura nu ne mai tace şi vorbim-ul tot ne place, miorițe cu telefoane mobile ce suntem cu toții. 

E drept, în împrejurările de mai sus, se folosea şi până acum verbul a vorbi dar la altă diateză. Când se anunța ceva, o ştire, o temperatură, se spunea „este vorba de…” Or, acum, în era personalizării, a intimizării cu orice preț, probabil că vorbim li se pare mai intim legat de persoana care anunță, cât şi de cea care ascultă, cea care, pentru o dată, chiar poate că tace, nu de alta, dar ca să audă. Vorba vorbim joacă în felul ăsta, probabil,  rolul unui liant, fireşte,  iluzoriu al țesăturii sociale, în mintea reporterilor şi crainicilor de ştiri şi de altele. 

Uneori, pare că ar merge, de pildă, când anunți: mâine va fi vreme bună, vorbim de o temperatură de…etc. etc. Dar nu era mai corect şi mai pentru toți „este vorba de o…etc. etc.”? Era, şi asta în primul rând pentru că eu, ascultător-privitor, s-ar putea să nu vreau neapărat să fiu luat la pluralul intimității, persoana întâi singular, de oricine, mai ales că singularul presupune persoana a doua, şi ea mult utilizată în ziua de azi, pentru toate reclamele şi chemările de sirenă ale celor care vând ceva, tu, fie şi numai subînțeles, şi anume din forma verbală. Poate că nu-mi place persoana care anunță, poate că îmi închipui că ştiu mai bine româneşte şi multe altele decât ea şi nu vreau să fiu aruncat în aceeaşi groapă de deşeuri publice. (Atunci să închizi, mă rog frumos, cum se zice în Ardeal, televizorul! Sau să-l pui pe TV 5 Monde, ori pe BBC, ori pe CNN, ori pe RAI, că şi ăia vorbesc, dar nu ne scot tot timpul ochii informându-ne inutil ce fac.)  

Dar intimismul acesta, că veni vorba (sic!), domneşte azi pretutindeni, este, cred, o expresie a sosirii mahalalei în centru, sau, dacă preferați, a dispariției centrului, totul devenind, o margine. El se poate întâlni şi prin revistele literare, mai ales la cele scrise de tineri şi foarte tineri, care nu-şi pot exprima o opinie critică, de pildă, despre o carte, fără să ne informeze mai întâi ce au simțit citind-o sau chiar numai văzând coperta, fără să-şi dea seama că-şi anulează, în felul acesta, autoritatea, înscriindu-se din start în critica impresionistă, atât de disprețuită într-o epocă, vorba iepocii, revolută. Dar e şi o dorință de jurnal intim, care domneşte peste tot, la mai toată lumea, dorință care tot creşte de când a luat naştere moda de a-ți publica jurnalul încă din timpul vieții. Într-o carte extraordinară despre singurătate şi singuratici, Histoire de la solitude et des solitaires, a lui Georges Minois, când se ajunge la epoca modernă, adică pe la romantici, se afirmă răspicat că jurnalul e o practică a celor care se tem de ceilalți, de societate, vezi cazul Amiel, un fel de manifestare a existenței la cei care nu prea îndrăznesc să şi-o manifeste direct, prin acțiune în văzul lumii. Dar cred că am mers prea departe, nu e vorba de jurnal aici, ci de autoasigurarea că mai exişti, aşa cum tot o manifestare de nesiguranță care se dă sigură de sine este şi alt tic verbal al epocii, şi anume pronunțarea unui da hotărât, după ce ai spus ceva, mai ales la televiziune sau în medii unde se cere autoritate: se prevede o creştere economică, da?  

Ticuri verbale are multă lume. Evocam, acum câtva timp, împreună cu colegii mei de liceu, de pe vremea sovieticului „şcoala medie mixtă”, un tic verbal al directorului nostru: nu’ aşa, în loc de nu-i aşa, cu semnul întrebării fireşte, dar mi-am amintit, odată plecat de la restaurantul de lângă Vidraru, unde se petrecea întâlnirea, şi de al doilea: şi asta şi tot, dar al treilea, că erau gute dinge, nu mi-a mai revenit în minte, deşi acum vreo douăzeci de ani mi le aminteam încă pe toate. Dar asta e numai o paranteză intimistă, pe care vă rog să mi-o scuzați, dar trebuia să-i bag şi pe ei în cestie, aşa, măcar în trecere... Ticurile verbale, pentru nişte adolescenți ce eram, atunci demult, aveau mult haz: cum îşi începea dom’ director Negrescu discursul, noi pândeam un nu’ aşa şi-un şi asta şi tot... Azi, însă, când lucrurile s-au mai schimbat, ticurile pot enerva, mai ales că le auzi la persoane care nu-ți sunt apropiate nici cât e un director de şcoală medie mixtă (sic!) de un elev al aceleiaşi şcoli.  Deşi e evident, în general, că o să mai vorbiți după ce închideți telefonul, nu e nevoie să o tot spuneți, ca şi cum n-ați fi siguri de asta. Ei, dacă la dl director de pe-atunci ticul înlocuia o pauză de gândire, cum cândva, mai recent, dar nu cine ştie cât de recent, un mare prozator al unei epoci, iepoci chiar, când i se punea o întrebare incomodă, tărăgăna un ce...? lung, ca să se gândească, deduceam noi, ce să zică, în loc de răspunsul este nu sau da, la cei de azi, mă tem, acoperă o nesiguranță inconştientă că într-adevăr vor mai vorbi. O fi o frică de moarte, de care nu au luat cunoştință încă, sau numai frica de un accident care o să-i lase în viață, dar fără acest instrument atât de drag lor, vorbirea. 

E cam clar că întrebarea dacă vorbirea nu i-a fost dată omului ca să-şi ascundă gândurile şi adevăratele intenții se poate pune şi pentru oamenii de rând, ca noi, nu numai în cazul politicienilor şi al altor mărimi sociale. Nu sunt nici primul, nici singurul care să afirm asta, mai ales din epoca pe care avem norocul sau nenorocul să o trăim. Dar o trăim noi, într-adevăr, sau doar o... vorbim? Aceasta-i întrebarea. Adică tot „a fi sau a nu fi” de la Shakespeare. 

Şi, ceea ce a devenit normal: cu cât dispare dialogul real dintre oameni, cu atât spun ei   mai des vorbim. Poate tocmai de aceea: vorbim, nu dialogăm, nu conversăm de fapt. Emitem sunete, chiar cuvinte, propoziții şi fraze, în care mintea nu are nici un amestec. Un simptom al unei singurătăți de tip nou.